Comunismul ca istorie umoristica

Poti rade la multe dintre bancurile adunate (din URSS, Polonia, Romania, Ungaria, Bulgaria, Cehia, RDG) de Ben Lewis in cartea sa, dar vei observa un efect ciudat: odata cu trecerea timpului, nu ti se mai par chiar asa de amuzante. Mai degraba terne, cenusii... rumegus. Umorul e unul dintre cele mai perisabile produse culturale, din pacate. A murit comunismul, au murit si bancurile comuniste! Ma intreb ce-o ramane din glumele baietilor din redactia revistei noastre, dupa vreo 50 sau 100 de ani... or mai starni macar vreun zambet, ceva? Grimasa? Furie? Sau doar nedumerire?! :(

Dar nu despre asta vreau sa povestim acum, ci despre prapastia de necrezut dintre cei care cred (in Dumnezeu, in ecologie, in daci, in comunism, in antifumat, in Rosia Montana, in unirea cu Republica Moldova, in dezarmare, in Protocoalele Sionului, in feminism, in redistributionism, in arta, in Arsenie Boca, in orice) si cei care nu cred in nimic. De obicei, suntem toti constienti, mai mult sau mai putin, de aceasta prapastie, dar trecem mai departe, taxandu-i pe ceilalti de "prosti". Ce se intampla, insa, cand te indragostesti de un "celalalt"?

Citez mai departe din cartea lui Ben Lewis ("Istoria comunismului prin bancurile epocii", ISBN 978-606-8469-99-7, editura Meteor, 2015, traducere de Mihai-Dan Pavelescu, pag. 157 - 159): 

***

"- Cu ceilalti iubiti ai mei discutam mereu cum sa imbunatatim lumea, mi-a povestit Ariane intr-o dimineata cand stateam in pat.
Mi-am imaginat succesiunea de protestatari antiglobalizare tineri si aratosi care fusesera candva in locul unde ma aflam eu acum, cu parul ravasit peste perna, trecandu-si degetele subtiri si ingalbenite de la o mie de tigari rulate manual, in sus si in jos pe spatele Arianei, si privind-o cu ochi negri, admiratori. Nu simteam nici urma de gelozie. Ma incanta sa ma gandesc cum ea si fostii ei iubiti se intreceau in idei tot mai naive care sa faca planeta un loc mai bun.
- Si ce solutii ati propus? am intrebat-o. Sa scapati de armate si guverne? Sa va intoarceti la cultivarea pamantului? La desfiintarea banilor?
- Da, au fost si aceste idei. Dar tu cum ai imbunatati lumea? m-a intreabat Ariane.
- Poate ca n-as incerca s-o imbunatatesc, am spus. As inceta sa mai visez la solutii marete si as incerca s-o fac sa functioneze mai bine prin cateva legi suplimentare. Nu stiu...
Ariane a fost frustrata de lipsa mea de convingere. Comunismul se referea in primul rand la construirea de utopii, dar teoreticienii occidentali la moda numeau epoca noastra post-utopica. Acolo de unde veneam eu, lipsa de convingeri era una din convingerile cele mai ferme. 
- Dar cum vei pune capat exploatarii, saraciei si distrugerii mediului?
- Poate ca nu li se poate pune capat, am replicat.
Cand discutam despre politica cu Ariane, ma gandeam de fiecare data la un episod dintr-un vechi serial TV science-fiction. Aveam impresia ca nava mea coborase intr-o regiune izolata de pe pamant. Ideile mele erau un limbaj martian pentru ea.
- Dar pentru tine nu conteaza ca decalajul dintre saraci si bogati creste mereu? m-a intrebat ea, usor iritata.
- Inegalitatea nu-i un lucru chiar rau. Nu conteaza ca decalajul dintre saraci si bogati creste intr-una, atata timp cat saracii se imbogatesc, ceea ce se si intampla.
- Nu te scandalizeaza insa faptul ca milioane de muncitori imigranti saraci din China si Asia umplu mahalalele metropolelor si lucreaza pe sume de mizerie pentru a produce jucarii pentru copiii nostri si pantofi pentru picioarele noastre?
- Oamenii aceia incearca sa ne ajunga din urma dupa ani in care au fost tinuti locului de comunism. Oricum, alternativa ar fi fost sa ramana acolo de unde plecasera si sa incerce sa tina in viata capra familiei pe o coasta stearpa de deal.
Imi placea sa vad cum ochii Arianei se largeau tot mai mult, ca ai unui copil dintr-un film hollywoodian care-si deschide cutia cu jucarii si da peste un extraterestru.
- Nu-i nimic rau daca in lume exista cativa oameni incredibil de bogati, am continuat dezlantuit. Nu-i o crima. Si, oricum, exista o limita pentru ceea ce poti face cu atatia bani. Odata ce zbori la clasa intai, stai in hoteluri de lux si ti-ai cumparat un iaht, nu mai poti face nimic altceva cu ei decat sa-i donezi. Cu exceptia cazului in care vrei sa cumperi opere de arta.
I-am aruncat o privire plina de inteles. Expozitia ei din New York avea sa fie inaugurata in mai putin de o luna. 
- Comunistii ca tine, am concluzionat, n-au trait niciodata atat de bine pe cat o fac in prezent, in capitalism. 
Fusese o utilizare disproportionata de forte. Argumentele mele beligerante ne vaporizau relatia. M-am intrebat unde-mi disparuse simtul umorului.
Era insa prea tarziu ca sa mai fac glume. Ariane a ramas tacuta o vreme. Si-a ferit privirea. Ar fi trebuit sa fie o conversatie despre problemele mondiale purtata de doi indragostiti, dar eu o transformasem intr-o baie de sange ideologica.
- Uneori, a spus ea, cand sunt cu tine ma sperie gandul ca-mi voi pierde identiatea. 

***

Nu e lampă cum e becul şi nici camp cum e Artek-ul

Ştiţi ce era Artek? Nici nu mă mir că nu ştiţi: sunteţi prea tineri. Dar un camp ştiţi ce e? Nici nu mă mir: sunteţi prea bătrâni. Întrebaţi-vă copilul, să vă-nveţe el. Sau citiţi în continuare, dacă nu vreţi să-l deranjaţi de la lecţii (ha, ha!).

Un camp este, în lumea de azi, ceea ce era o tabără şcolară pe vremea noastră. Da, exact, locul ăla unde învăţai să fumezi, să te pişi în sticlă, să scuipi la distanţă, să explorezi (verbal, dacă nu altfel) anatomia colegelor de clasă, etc. Da, sună foarte comunist, dar ce să fac dacă aşa a fost copilăria noastră, comunistă cât cuprinde?! Iar, în lumea comunistă, cea mai grozavă tabără era Artek-ul din URSS, că acolo aveai parte şi de estone, şi de mongole, şi de nemţoaice, şi de vietnameze (altă viaţă faţă de tabăra de la Năvodari, unde cunoaşteai doar oltence şi alte sărăcii!). Însă, ca să ajungi acolo, trebuia să fii copil de şmecher (securist sau nomenclaturist), să ai note bune la şcoală şi să fii fluent în rusă.

Lumea de azi e altfel. Am fost la Târgul de Licee de Elită şi Tabere Internaţionale de Vară ediţia 2011 (Dumnezeule, ce nume! Ăştia n-au şi ei un copywriter mai de Doamne-ajută?!), şi am constatat schimbarea: ca să ajungi într-una din taberele şcolare din lumea capitalistă, trebuie să fii copil de şmecher, să ai note bune la test şi să fii fluent în engleză. Complet altceva, neicuşorule, n’est-ce pas?

De ce trebuie să fie tac-tu şmecher: ca să-ţi poată plăti taxa, care-i între 1000 şi 3000 de euro pentru două săptămâni (există şi oferte speciale, de 700 de euro şi ceva, da’ alea-s în ţigănie, la Milano, Roma, Valencia, Barcelona, Nisa, Viena, Köln, nenorociri de-astea). Chiar şi când vii cu banul jos, nu eşti primit, dacă nu iei testul pe care ţi-l dau ei şi interviul de limbă. Evident, fiecare ofertant îşi promovează limba lui, neamţul vrea să ştii nemţeşte, austriacul la fel, francezul vrea franţuzeşte, şi tot aşa. Există şi excepţii: fomiştii de letoni te bagă la cursuri de rusă, olandezii cei deştepţi te-ndoapă cu engleza, iar elveţienii sunt cei mai negustoraşi dintre toţi: germană, franceză, italiană, engleză, ce doreşte clientul. Avem di tăti!

Eu am nimerit pe mâna lui Curt Schmitt, elveţian de-al nostru, care m-a lămurit mai pe-ndelete. “Domnu’ reporter”, zice el, “mata n-ai înţeles bine. Eu am venit aici ca să vând în primul rând şcoala mea, Lyceum Alpinum Zuoz, şi abia în al doilea rând, cu totul secundar, tabăra mea de vară, International Summer Camp & Junior Golf Academy 2011. Că o tabără e doar o tabără, vine şi se duce, da’ dacă copilu’ lu’ matale vine să facă liceul la noi în Elveţia, altă sumă rupi din portofel!”. Şi Schmitt zâmbeşte larg, semn că discuţia s-a încheiat, el nu mă mai reţine. Dar nu-l las să scape aşa uşor: “Muriţi de foame, ai? Vă crapă buza dup-un bănuleţ, acolo! V-a lovit la icre Procesul Bologna, n’est-ce pas? Aţi bătut drumul până-n colţul ăsta uitat de lume, doar-doar oţi mai ademeni vreo odraslă de şmecher la liceul vostru de fiţe!”. Schmitt râde, se aşază mai bine în scaun: “Nu, nu, greşit. Aţi înţeles exact pe dos. Acordurile de la Bologna sunt un progres extraordinar, iar competitivitatea învăţământului european va creşte exponenţial, veţi vedea. Eu însumi am constatat, aici în România, câte limbi străine vorbesc adolescenţii: numai astăzi am discutat în patru limbi cu tineri din ţara dumneavoastră. Aveţi un învăţământ remarcabil!”. Mă umflă râsul: “Avem pe dracu’! Învaţă ei singuri, de foame, ca să poa’ să plece din ţară cât mai repede!”. Schmitt se ambalează: “Şi încă ceva! Elevii noştri vin din ţările cu economii puternice: Statele Unite, Brazilia, Coreea de Sud, Japonia, iar din Est, cei mai numeroşi sunt polonezii şi românii! Asta spune multe, domnule reporter!”. Renunţ la direcţia discuţiei, e clar că omu-i din alt film: “Sunteţi singurul elveţian de la târg?”. “Nu”, zice el, “mai sunt aici două licee, dar unu-i mai scump ca mine, vinde mai greu. Celălalt e ceva mai ieftin, ăla chiar a făcut afaceri!”.

Îi mulţumesc şi plec, uşor derutat: mie-mi pare că toţi expozanţii fac afaceri, că părinţii români sunt disperaţi să-şi dea copiii la şcoli bune. Încerc să discut cu câţiva părinţi, eşec total: mă refuză toţi, speriaţi, bănuitori, încruntaţi, agresivi. Cum să nu vrea tinerii să plece de-acasă, cu asemenea genitori, de-abia coborâţi din copac?!

La plecare dau peste un oficial: “Domnu’ organizator”, îi zic, “da’ pentru mine n-aveţi o ofertă, ceva, că şi eu vreau să-nvăţ carte într-un loc civilizat?”. El se uită derutat la firele albe din mustăţile mele: “N-avem”.

text publicat în revista Academia Cațavencu, 2011