Se afișează postările cu eticheta Barcelona. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Barcelona. Afișați toate postările

miercuri, 24 ianuarie 2018

La Boucherie, Luxemburg

N-am fost la Luxemburg, a fost nevastă-mea, pe mine m-a lăsat acasă. Nu prea-mi plac vâjâielile astea ale ei fără mine, hop la Barcelona, hop la Viena, hop la Luxemburg, în timp ce prostul stă de strajă patriei, să-l râdă și curcile. Da’ ce să fac? Pot pentru ca să-i zic ceva? Nimica nu pot pentru ca să-i zic, că pleacă pe banii ei. Să fi fost eu bogat, ehe, altă făină se măcina la moară, dar așa...

Bine, că ea-mi aduce câte ceva de pe unde umblă, ba o carte, ba o sticluță, ba cine știe ce (odată a luat din duty-free un butoiaș de bere! Am rămas tâmpit când am văzut-o la Otopeni împingând triumfătoare la căruciorul cu bagaje, cu butoiașul moț-cocoț, plasat drept în vârful stivei). M-am tot gândit dacă asta n-o fi „pandantul” situației bine-știute din filme, când soțul vine acasă c-un buchet de flori; o fi, n-o fi, n-are importanță, calul de dar nu se caută la dinți.
Raportul despre cum se bea în Luxemburg sună în felul următor:

„În Luxemburg nu se bea. Este prea scump. În Luxemburg se muncește mult, pe bani grei, se mănâncă foarte bine cu 11 euro - plat du jour - și se bea apă plată. Singura, dar absolut singura șmecherie este să faci invers decât în orice oraș normal: să mănânci în centru, nu la periferie! În centru este ieftin și bun, la periferie este foarte scump și foarte fiță – înțelegi, restaurantele din centru sunt pentru turiști, backpackers, fel și fel de săraci, dar alea de la margine sunt pentru băieții și fetele care muncesc la Consiliul UE, la Curtea Supremă și pe la alte chestii d-astea, nu vrei să știi pe ce salarii”. Am întrerupt-o cu obrăznicie: „Ba vreau să știu! Mie-mi plac banii, grozav îmi plac! În afară de, hm, și de bere, nu se află pe lume ceva care să-mi placă mai mult ca banii!”. „Îți plac, da, de la distanță, că mai păduche decât tine nu e nimeni: două mii de euro e acolo salariul minim, adică minim, înțelegi ce-i aia «minim»?! Altfel spus, 11 euro pe oră. La banii ăștia, mersi! Aș sta și eu la băutură cu muncitorii din construcții...”. Așa-și închipuie femeile că se muncește în construcții! Dar înțelegeam unde bate; m-am mai foit, m-am mai foșgăit, și pe urmă am întrebat așa, apropo de nimic special: „Da’ din cât ai văzut tu Luxemburgul ăsta... pe acolo sunt copaci?”.

articol publicat în numărul 3/2018 al revistei Cațavencii
 

marți, 9 iunie 2015

Nu e lampă cum e becul şi nici camp cum e Artek-ul

Ştiţi ce era Artek? Nici nu mă mir că nu ştiţi: sunteţi prea tineri. Dar un camp ştiţi ce e? Nici nu mă mir: sunteţi prea bătrâni. Întrebaţi-vă copilul, să vă-nveţe el. Sau citiţi în continuare, dacă nu vreţi să-l deranjaţi de la lecţii (ha, ha!).

Un camp este, în lumea de azi, ceea ce era o tabără şcolară pe vremea noastră. Da, exact, locul ăla unde învăţai să fumezi, să te pişi în sticlă, să scuipi la distanţă, să explorezi (verbal, dacă nu altfel) anatomia colegelor de clasă, etc. Da, sună foarte comunist, dar ce să fac dacă aşa a fost copilăria noastră, comunistă cât cuprinde?! Iar, în lumea comunistă, cea mai grozavă tabără era Artek-ul din URSS, că acolo aveai parte şi de estone, şi de mongole, şi de nemţoaice, şi de vietnameze (altă viaţă faţă de tabăra de la Năvodari, unde cunoaşteai doar oltence şi alte sărăcii!). Însă, ca să ajungi acolo, trebuia să fii copil de şmecher (securist sau nomenclaturist), să ai note bune la şcoală şi să fii fluent în rusă.

Lumea de azi e altfel. Am fost la Târgul de Licee de Elită şi Tabere Internaţionale de Vară ediţia 2011 (Dumnezeule, ce nume! Ăştia n-au şi ei un copywriter mai de Doamne-ajută?!), şi am constatat schimbarea: ca să ajungi într-una din taberele şcolare din lumea capitalistă, trebuie să fii copil de şmecher, să ai note bune la test şi să fii fluent în engleză. Complet altceva, neicuşorule, n’est-ce pas?

De ce trebuie să fie tac-tu şmecher: ca să-ţi poată plăti taxa, care-i între 1000 şi 3000 de euro pentru două săptămâni (există şi oferte speciale, de 700 de euro şi ceva, da’ alea-s în ţigănie, la Milano, Roma, Valencia, Barcelona, Nisa, Viena, Köln, nenorociri de-astea). Chiar şi când vii cu banul jos, nu eşti primit, dacă nu iei testul pe care ţi-l dau ei şi interviul de limbă. Evident, fiecare ofertant îşi promovează limba lui, neamţul vrea să ştii nemţeşte, austriacul la fel, francezul vrea franţuzeşte, şi tot aşa. Există şi excepţii: fomiştii de letoni te bagă la cursuri de rusă, olandezii cei deştepţi te-ndoapă cu engleza, iar elveţienii sunt cei mai negustoraşi dintre toţi: germană, franceză, italiană, engleză, ce doreşte clientul. Avem di tăti!

Eu am nimerit pe mâna lui Curt Schmitt, elveţian de-al nostru, care m-a lămurit mai pe-ndelete. “Domnu’ reporter”, zice el, “mata n-ai înţeles bine. Eu am venit aici ca să vând în primul rând şcoala mea, Lyceum Alpinum Zuoz, şi abia în al doilea rând, cu totul secundar, tabăra mea de vară, International Summer Camp & Junior Golf Academy 2011. Că o tabără e doar o tabără, vine şi se duce, da’ dacă copilu’ lu’ matale vine să facă liceul la noi în Elveţia, altă sumă rupi din portofel!”. Şi Schmitt zâmbeşte larg, semn că discuţia s-a încheiat, el nu mă mai reţine. Dar nu-l las să scape aşa uşor: “Muriţi de foame, ai? Vă crapă buza dup-un bănuleţ, acolo! V-a lovit la icre Procesul Bologna, n’est-ce pas? Aţi bătut drumul până-n colţul ăsta uitat de lume, doar-doar oţi mai ademeni vreo odraslă de şmecher la liceul vostru de fiţe!”. Schmitt râde, se aşază mai bine în scaun: “Nu, nu, greşit. Aţi înţeles exact pe dos. Acordurile de la Bologna sunt un progres extraordinar, iar competitivitatea învăţământului european va creşte exponenţial, veţi vedea. Eu însumi am constatat, aici în România, câte limbi străine vorbesc adolescenţii: numai astăzi am discutat în patru limbi cu tineri din ţara dumneavoastră. Aveţi un învăţământ remarcabil!”. Mă umflă râsul: “Avem pe dracu’! Învaţă ei singuri, de foame, ca să poa’ să plece din ţară cât mai repede!”. Schmitt se ambalează: “Şi încă ceva! Elevii noştri vin din ţările cu economii puternice: Statele Unite, Brazilia, Coreea de Sud, Japonia, iar din Est, cei mai numeroşi sunt polonezii şi românii! Asta spune multe, domnule reporter!”. Renunţ la direcţia discuţiei, e clar că omu-i din alt film: “Sunteţi singurul elveţian de la târg?”. “Nu”, zice el, “mai sunt aici două licee, dar unu-i mai scump ca mine, vinde mai greu. Celălalt e ceva mai ieftin, ăla chiar a făcut afaceri!”.

Îi mulţumesc şi plec, uşor derutat: mie-mi pare că toţi expozanţii fac afaceri, că părinţii români sunt disperaţi să-şi dea copiii la şcoli bune. Încerc să discut cu câţiva părinţi, eşec total: mă refuză toţi, speriaţi, bănuitori, încruntaţi, agresivi. Cum să nu vrea tinerii să plece de-acasă, cu asemenea genitori, de-abia coborâţi din copac?!

La plecare dau peste un oficial: “Domnu’ organizator”, îi zic, “da’ pentru mine n-aveţi o ofertă, ceva, că şi eu vreau să-nvăţ carte într-un loc civilizat?”. El se uită derutat la firele albe din mustăţile mele: “N-avem”.

text publicat în revista Academia Cațavencu, 2011

luni, 15 iulie 2013

What's going on in Catalonia

"Barcelona is the capital of Catalonia, a nation of 7 milion people with a per capita GDP that rivals that of countries such as Finland or the United Kingdom. Catalonia has its own language, culture and history, which have existed since the Xth century. Though Catalonia is currently part of Spain, today a wide majority of Catalans are in favor of holding a referendum to decide if Catalonia should become a new state in Europe. This would be similar to the referendum that took place in Quebec or the one scheduled to be held in Scotland. However, unlike the British and Canadian governments, the Spanish government does not respect this right to decide and does not want to allow us to hold a referendum on this issue."

sursa: http://www.omnium.cat/www/omnium/en

My message for Catalans: sorry, guys. I don't buy it. Any Spaniard is an European. If you don't want to be Spaniards, you don't want to be Europeans anymore. So shut up. Nobody likes whiners.

sâmbătă, 1 iunie 2013

De vorbă cu Vladimir Putin



Am citit în Dilema Veche de alaltăieri (de fapt în Dilemateca, suplimentul lunar care se vinde odată cu revistă) că Putin a mai produs una de-a lui: la emisiunea ”De vorbă cu Vladimir Putin” (cu ocazia asta aflu și eu despre existența ei), președintele rus a spus că problema tinerilor nu este că nu știu istorie, ci că nu învață toți aceeași istorie, aceeași versiune ”unitară, oficială” a istoriei. Mi-a căzut fața. Îl credeam eu pe Putin cam diliu, dar nici în halul ăsta!

Cam din 1945 încoace, în Europa domnește cultura diversității. Cam din 1992 încoace, și în România diversitatea câștigă teren, greu, dar câștigă. E adevărat, rezultatele sunt încă mai mult de formă decât de fond, dar încep să se-arate. Acum nu mai e imposibil să avem păreri diferite, chiar opuse, și să le exprimăm în mod politicos, fără a-l acuza pe interlocutor de prostie, trădare sau minciună (acum 20 de ani, acest lucru nu era posibil). Foarte încet și cu eforturi teribile, românii au învățat că e OK să existe diferențe de opinii. Eu țin cu Progresul, tu ții cu Steaua. Foarte bine. Tu mergi la pescuit, eu la maraton. Foarte bine. Tu vorbești ungurește, eu românește. Foarte bine. Tu te rogi la Dumnezeu, eu nu. Foarte bine. Tu-ți faci concediul la Barcelona, eu la Paris. Foarte bine. Ție-ți plac femeile, și mie la fel, foarte bine că tu ești femeie și eu nu (competiția este deschisă!). Tu ești mason, eu nu. Foarte bine. Tu ești francofob, eu francofil. Foarte bine. Tu ești dacolog, eu sunt latinist. Foarte bine, ce mai bem? Băiete, încă două mici dar fără guler, că ți le torn în cap!

O lume a diversității este mult mai mișto decât una a ”unității”, dacă prin ”unitate” se înțelege intoleranța la diversitate. Nu numai că e mai mișto, dar este incomparabil mai productivă și mai atractivă, iar pe termen lung, are șanse mai mari de prosperitate. Petru cel Mare a înțeles perfect acest lucru atunci când s-a apucat să reformeze Rusia, sau, după vorba populară, ”s-o nemțească”; la un secol de la debutul reformelor, produsele culturale rusești (literatură, pictură, muzică, balet) erau la fel de bune sau mai  bune decât cele europene, nemaivorbind de faptul ca armata rusă devenise una dintre cele mai bune din lume (cel puțin pe uscat). Deci rezultatele ”nemțirii” s-au arătat din plin, după ce-a trecut timpul de incubație.

Ce face Putin acum? Vrea să ducă Rusia înapoi în izolare, vrea să-i impună ”valorile” unicității! Aparent, nu e mare lucru: ce dacă toți copiii, de la Kaliningrad la Vladivostok, vor învăța după același manual de istorie, ce e rău în asta? Răspuns: e foarte rău, dar nu pe termen scurt, ci pe termen lung. Pentru că acei copii, care n-au șansa de-a privi o problemă din mai multe puncte de vedere, vor deveni adulți incapabili de dialog. În loc de o generație de cetățeni, Rusia va avea o generație de putini, de adepți ai monologului ca specie de gândire. Cât de creativi vor fi acești oameni, învățați de mici să creadă în buchiile unei singure cărți?

Dacă n-aș fi copilărit în România comunistă, unde educația stalinistă a fost aplicată până la ultimele consecințe, poate că n-aș fi așa sigur pe mine. Dar iată o întâmplare, fioros de banală, de prin clasa a cincea sau a șasea: profesoara de română ne dă o temă de clasă, ceva teribil de complicat, gen ”Scrieți o propoziție simplă. Subliniați predicatul”. Scriu și eu pe caiet ceva gen ”Costel joacă fotbal”, subliniez predicatul și mă întorc la ce făceam înainte, adică la uitatul pe geam. Colegii mei, agitați, încep să mă întrebe: ”La ce pagină ai găsit?”. Nu înțelegeam: ”Ce să găsesc?”. ”Păi, propoziția simplă!”. Într-adevăr, ei toți răsfoiau cu disperare manualul, doar-doar or găsi un exemplu de ”propoziție simplă”! Le zic că nu l-am copiat din cartea de română, l-am făcut eu, așa, din capul meu, la care ei pufnesc cu  dispreț și se întorc la frunzărit. Nu erau dispuși să își asume riscul de a scrie o propoziție simplă care să nu existe deja în minunatul ”manual unic” de limba română!

Cam la asta trebuie să te aștepți când renunți la diversitate și te bizui pe versiuni standardizate, ”oficiale, unice”, ale oricărei  materii. Încetezi să mai gândești cu  mintea ta. Gândești cu mintea ăluia de-a făcut manualul. Ce zice ăla, tu crezi că e adevărul gol-goluț, singurul adevăr. Dacă ai manuale alternative, atunci înveți de mic că sunt posibile mai multe abordări ale aceluiași subiect, adică... să gândești. Exact ce vrea acum să le refuze Putin copiilor de pe tot întinsul Rusiei.

Apropo, taică-meu are exact aceeași părere ca și Putin. Ce atâtea istorii diferite? Una și bună!