Comunismul ca istorie umoristica

Poti rade la multe dintre bancurile adunate (din URSS, Polonia, Romania, Ungaria, Bulgaria, Cehia, RDG) de Ben Lewis in cartea sa, dar vei observa un efect ciudat: odata cu trecerea timpului, nu ti se mai par chiar asa de amuzante. Mai degraba terne, cenusii... rumegus. Umorul e unul dintre cele mai perisabile produse culturale, din pacate. A murit comunismul, au murit si bancurile comuniste! Ma intreb ce-o ramane din glumele baietilor din redactia revistei noastre, dupa vreo 50 sau 100 de ani... or mai starni macar vreun zambet, ceva? Grimasa? Furie? Sau doar nedumerire?! :(

Dar nu despre asta vreau sa povestim acum, ci despre prapastia de necrezut dintre cei care cred (in Dumnezeu, in ecologie, in daci, in comunism, in antifumat, in Rosia Montana, in unirea cu Republica Moldova, in dezarmare, in Protocoalele Sionului, in feminism, in redistributionism, in arta, in Arsenie Boca, in orice) si cei care nu cred in nimic. De obicei, suntem toti constienti, mai mult sau mai putin, de aceasta prapastie, dar trecem mai departe, taxandu-i pe ceilalti de "prosti". Ce se intampla, insa, cand te indragostesti de un "celalalt"?

Citez mai departe din cartea lui Ben Lewis ("Istoria comunismului prin bancurile epocii", ISBN 978-606-8469-99-7, editura Meteor, 2015, traducere de Mihai-Dan Pavelescu, pag. 157 - 159): 

***

"- Cu ceilalti iubiti ai mei discutam mereu cum sa imbunatatim lumea, mi-a povestit Ariane intr-o dimineata cand stateam in pat.
Mi-am imaginat succesiunea de protestatari antiglobalizare tineri si aratosi care fusesera candva in locul unde ma aflam eu acum, cu parul ravasit peste perna, trecandu-si degetele subtiri si ingalbenite de la o mie de tigari rulate manual, in sus si in jos pe spatele Arianei, si privind-o cu ochi negri, admiratori. Nu simteam nici urma de gelozie. Ma incanta sa ma gandesc cum ea si fostii ei iubiti se intreceau in idei tot mai naive care sa faca planeta un loc mai bun.
- Si ce solutii ati propus? am intrebat-o. Sa scapati de armate si guverne? Sa va intoarceti la cultivarea pamantului? La desfiintarea banilor?
- Da, au fost si aceste idei. Dar tu cum ai imbunatati lumea? m-a intreabat Ariane.
- Poate ca n-as incerca s-o imbunatatesc, am spus. As inceta sa mai visez la solutii marete si as incerca s-o fac sa functioneze mai bine prin cateva legi suplimentare. Nu stiu...
Ariane a fost frustrata de lipsa mea de convingere. Comunismul se referea in primul rand la construirea de utopii, dar teoreticienii occidentali la moda numeau epoca noastra post-utopica. Acolo de unde veneam eu, lipsa de convingeri era una din convingerile cele mai ferme. 
- Dar cum vei pune capat exploatarii, saraciei si distrugerii mediului?
- Poate ca nu li se poate pune capat, am replicat.
Cand discutam despre politica cu Ariane, ma gandeam de fiecare data la un episod dintr-un vechi serial TV science-fiction. Aveam impresia ca nava mea coborase intr-o regiune izolata de pe pamant. Ideile mele erau un limbaj martian pentru ea.
- Dar pentru tine nu conteaza ca decalajul dintre saraci si bogati creste mereu? m-a intrebat ea, usor iritata.
- Inegalitatea nu-i un lucru chiar rau. Nu conteaza ca decalajul dintre saraci si bogati creste intr-una, atata timp cat saracii se imbogatesc, ceea ce se si intampla.
- Nu te scandalizeaza insa faptul ca milioane de muncitori imigranti saraci din China si Asia umplu mahalalele metropolelor si lucreaza pe sume de mizerie pentru a produce jucarii pentru copiii nostri si pantofi pentru picioarele noastre?
- Oamenii aceia incearca sa ne ajunga din urma dupa ani in care au fost tinuti locului de comunism. Oricum, alternativa ar fi fost sa ramana acolo de unde plecasera si sa incerce sa tina in viata capra familiei pe o coasta stearpa de deal.
Imi placea sa vad cum ochii Arianei se largeau tot mai mult, ca ai unui copil dintr-un film hollywoodian care-si deschide cutia cu jucarii si da peste un extraterestru.
- Nu-i nimic rau daca in lume exista cativa oameni incredibil de bogati, am continuat dezlantuit. Nu-i o crima. Si, oricum, exista o limita pentru ceea ce poti face cu atatia bani. Odata ce zbori la clasa intai, stai in hoteluri de lux si ti-ai cumparat un iaht, nu mai poti face nimic altceva cu ei decat sa-i donezi. Cu exceptia cazului in care vrei sa cumperi opere de arta.
I-am aruncat o privire plina de inteles. Expozitia ei din New York avea sa fie inaugurata in mai putin de o luna. 
- Comunistii ca tine, am concluzionat, n-au trait niciodata atat de bine pe cat o fac in prezent, in capitalism. 
Fusese o utilizare disproportionata de forte. Argumentele mele beligerante ne vaporizau relatia. M-am intrebat unde-mi disparuse simtul umorului.
Era insa prea tarziu ca sa mai fac glume. Ariane a ramas tacuta o vreme. Si-a ferit privirea. Ar fi trebuit sa fie o conversatie despre problemele mondiale purtata de doi indragostiti, dar eu o transformasem intr-o baie de sange ideologica.
- Uneori, a spus ea, cand sunt cu tine ma sperie gandul ca-mi voi pierde identiatea. 

***

Românii din Rusia

Cineva nu prea deștept îmi spunea acum câteva zile: ”Tu, care-ai călătorit atât...” și mai departe mă întreba despre românii pe care i-am ”întâlnit” în Rusia și ce e cu ei acolo. Am de spus următoarele:

Unu: nu am călătorit mult. După criteriile mele, am călătorit foarte puțin, și mereu cu un buget de tot râsul, încât nu mă pot vedea altfel decât ca pe un sărac frustrat, care a ținut neapărat să scoată și el râtul din cocina strămoșească, deși n-avea resursele necesare. De mers, am mers mult pe munte, dar aia nu se cheamă ”a călători” și oricum pe munte nu sunt ruși. Nu la noi în țară.

Doi: habar n-am despre românii din Rusia, că eu n-am întâlnit niciunul. Am întâlnit români în Rusia, sigur, dar ăia erau turiști din București și din Constanța (adică bișnițari). Nu la ei se referea întrebarea!

Trei: tot ce știu despre românii din Rusia se reduce la câteva truisme. E vorba fie de urmașii celor care au rămas acolo din anii ’40 - ’44 (adică români prizonieri de război, plus civili deportați din Basarabia și Bucovina de Nord), fie de basarabeni sovietici plecați la muncă încă din anii ’80 și care s-au integrat între timp (și-au întemeiat familii etc), fie de expați români plecați tot la muncă (dar pe alte salarii) de prin anii 2000 încoace. Dacă mai sunt și alte categorii de români în Rusia, eu nu le știu.

Din punctul meu de vedere, având în vedere că Rusia este o țară multietnică, în care integrarea e mult mai ușoară decât într-o Polonie, Suedie sau Ungarie (țări monoetnice), e greu să-i mai consideri pe cei din primele două categorii ca ”români”. Ei au fost români, dar acum sunt ruși, ruși fără niciun dubiu, ”ruși fără rest”: rusa e limba în care și-au educat copiii, în rusește vorbesc cu consoartele, în rusește fac politică cu amicii de pahar. Dacă ar veni în România, ce i-ar aștepta aici?! (Întrebare retorică: nimic. Oricum, din România se pleacă, în România nu se vine! Nici chiar din Rusia...). Deci, singurii ”români din Rusia” ce pot fi luați în serios sunt expații care muncesc în multinaționale, în general la Moscova, și despre care eu nu știu aproape nimic, în afară de ceea ce se deranjează ei să scrie uneori, pe blogurile proprii sau în vreo revistă din România. Poate mă înșel, dar mie nu mi se par acești ”expați din Rusia” diferiți de alți expați români: aceleași povești pline de mândrie despre cum e să ai un salariu barosan, aceeași milă pentru fraierii care nu locuiesc, ca ei, într-o metropolă cu adevărat uriașă (aici, nimic de comentat), doar o mult mai mică dorință de a se stabili acolo forever. Un român stabilit la New York sau la San Diego nici nu vrea să audă de repatriere, pe când unul de la Moscova are, de obicei, planul să strângă destui bani și să revină în țară, unde să se bucure de ei.

A, da, și mai e o diferență, imensă: față de un expat român din Vest, ”expatul de Moscova” nu vorbește limba locului! Excepțiile sunt rare, și oricum, nesemnificative. Așa că, dragii mei securiști care-ncercați marea cu degetul, sfatul meu e să vă lăsați păgubași: n-o să găsiți voi ciripitori printre românii din Rusia! Cel puțin, nu prin intermediul meu, care și dac-aș vrea, tot n-aș putea să v-ajut. Nemaivorbind de faptul că nu vreau, că nu-s prost să mi-o iau peste ceafă aiurea, doar că vă e vouă lene să puneți osul la muncă.

De ce este România altfel?

În sfârșit, profesorul Boia a scos cartea cu care ne amenința de atâta vreme, și pot pentru ca să spun că nu ne amenința degeaba. Este cea mai dură și necruțătoare analiză a ”păcatelor” noastre specifice; cred că această carte va polariza teribil cititorii români și va adânci la greu falia care există între cele două Românii (România care se crede patrioată și România care se crede obiectivă. Ca să n-avem vorbe, anunț clar că eu fac parte din a doua, dar cei mai mulți amici ai mei, în frunte cu port-stindardul Samo, fac parte din prima).

Dar nu meritele cărții vreau să le discut acum, ci micul truc pe care autorul îl folosește fără jenă ca să ne ”prindă” în demostrația lui. Anume, cuvântul ”altfel”. Se pare că există un uriaș consens la nivel colectiv că România și românii sunt ”altfel”, sunt diferiți (în rău), sunt aparte. Eu nu cred în această convingere populară, dar asta-i treaba mea. Importantă e definirea problemei: ”altfel” decât cine? Decât europenii? Absurd! Nu există europeni, există popoare ale Europei, fiecare diferit și ”altfel” în felul lui. Atunci, la ce se referă Lucian Boia? ”Altfel” față de cum ar trebui să fie? Dar depinde de cine definește acest ”ar trebui”, că una e dacă definesc eu cum ar trebui să fie românii și alta e dacă definește Petre Țutea (mă rog, dacă definea când trăia).

Atunci, despre ce e vorba? În sens foarte îngust, Boia pare să sugereze că românii sunt ”altfel” decât vecinii lor, iar dintre acești vecini, el alege comparația cu Polonia. Din care comparație, nu mai e cazul s-o spun, România iese defavorabil la absolut orice capitol... iese jumulită rău, de fapt.

Totuși, din experiența mea directă, România nu este ”altfel” decât față de Ungaria, că restul vecinilor direcți (Serbia, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina) nu stau mai bine decât noi, ba chiar mai rău (în unele privințe). Iar în materie de comportament, un ucrainian sau un bulgar nu este câtuși de puțin ”altfel” decât un român; este exact la fel.

Care sunt, însă, diferențele pe care un privitor obiectiv le-ar putea găsi, dacă compară România cu singurul ei vecin într-adevăr european (e superfluu să precizez că mă refer la Ungaria)? Nu sunt sigur că am dreptate, dar văd următoarele diferențe:

1. Sărăcia. Nu e prea vizibilă în orașele mari, dar sare-n ochi când mergi la țară: cum arată satele românești (mai ales cele din estul țării) față de cele din Ungaria... dezastru!

2. Ignoranța. Aici, într-adevăr, e tragedie națională, dar la ce te poți aștepta de la un popor ortodox? Să-l citească pe Dawkins?!

3. Întârzierea istorică. Ca statalitate, Ungaria are cam 400 de ani înaintea României, și în plus a fost un imperiu unitar, nu țărișoare disparate.

4. Întârzierea în modernitate. Orice s-ar spune, modernitatea aparține mediului urban, nu ruralității. E adevărat că veșnicia s-a născut la sat, dar orașele românești au fost ”inventate” în anii ’50 și ’60, cu locuitori aduși de la țară, direct de la coada vacii (nu-i nicio rușine, și eu fac parte din această categorie!). Reflexele urbane, citadine, nu se prea fixeaza în două generații, trebuie mai mult. Mai ales că ”profesorii de civilitate” (elitele) fuseseră omorâte de comuniști, așa că pe noii veniți nici măcar n-a avut cine să-i învețe cum să se poarte ”la oraș”.

5. Dublul discurs. Aici este (de departe) cel mai interesant argument al cărții, așa că-l discut separat.

Ceea ce remarcă toți străinii care au de-a face cu românii este extraordinara lor necinste, nerespectarea cuvântului, prefăcătoria ca mod de viață. Cum s-ar zice, ”românul una zice și alta face”. M-am recunoscut perfect în această descriere, din punctul ăsta de vedere, sunt cel mai român dintre români: îmi spui ceva? Zic ”Da, da, bine” și fac exact opusul. Dacă nu opusul, atunci nu fac nimic. Sau dacă fac ceva, nu e în niciun caz lucrul pe care tu l-ai vorbit cu mine și despre care credeai că ”a rămas stabilit”. O fi rămas, dar în capul tău, nu într-al meu!

De ce? De ce sunt așa? De ce suntem așa, o națiune întreagă? De mine nu vorbesc, că eu sunt bolnav la cap, dar despre ”națiune” vorbesc, și chiar cred că am o explicație. Care sună astfel: când, în orice negociere, tu ai mereu poziția slabă, te acomodezi cu situația și sabotezi negocierea. Simplu! Dacă nu poți să câștigi meciul, atunci dai mingea peste gard. O dată, de două ori, de zece ori, de enșpe ori, până când adversarul se satură de ”fotbal” și pleacă acasă. E adevărat că, în felul ăsta, tu nici fotbal n-ai jucat și nici meciul nu l-ai câștigat, dar nu l-ai pierdut; or, pentru tine, ca jucător mai slab, este esențialul. Dacă joci corect, pierzi. Dacă joci mereu corect și mereu pierzi, atunci, la un moment dat, te vei învăța să nu joci corect, ca să nu mai pierzi.

Necazul e că o asemenea atitudine, pe termen lung, duce la ostracizare socială: nimeni nu mai vrea să joace cu tine. Iată diferența esențială dintre Polonia și România: de fiecare dată, Polonia a jucat corect și a pierdut. Da, dar și-a păstrat respectul adversarilor, iar acum e în continuare chemată să ”joace”. România nu a pierdut aproape niciodată, pentru simplul fapt că a sabotat jocul; acum, România e țara ”altfel” cu care nimeni nu vrea să aibă de-a face. Ce-și zice un neamț care are treabă în Est? ”Mă duc să mă joc cu Polonia, că România nici fotbal nu știe, nici să joace nu vrea, și-mi mai fură și mingea!”.