Față cu reacțiunea

Te-ai exprimat frumos, mon ami, coerent, articulat și argumentat, dar din păcate nu îți pot da notă de trecere. Pentru că iar ai făcut-o p-ăla care n-a înțeles subiectul. Metoda clasică a elevilor ageri la minte, dar leneși la studiu. Ne vedem în toamnă. Asta e!

Subiectul nu era „Oferiți o justificare a religiozității umane, în general, și a religiozității ortodoxe, în special”. Subiectul era: „Oferiți o justificare pentru includerea «genelor» în enumerarea «proletariat, luptă de clasă, gene» din textul lui Alin Fumurescu”. Atât.

Ce voiam să spun, dar te-ai făcut că n-ai înțeles: este prostesc, ridicol și descalificant să operezi cu astfel de mingicării pentru a-ți susține punctul de vedere (mă refer la Fumurescu, nu la tine). Și eu pot face asta: „Torquemada, Chiril din Alexandria, Fumurescu”, sau „Baba Cloanța, Bau-Bau, teorema lui Thales”, sau „Ceaușescu, Stalin, Darwin”, sau „Războiul Troian, Războiul Stelelor, Al Doilea Război Mondial”, sau „tarapa, blazer, kukri”. În toate aceste cazuri, trivializez, reduc la derizoriu forța unui argument (religiozitatea lui Fumurescu, corectitudinea unui instrument matematic, validitatea evoluționismului, istoricitatea unui război, existența unei arme) prin listarea lui alături de făcături.

Ce înțelege omul simplu, dacă eu îi spun că am doi prieteni imaginari (pe Jimmy și pe Gef) și pe tine, mon ami? El înțelege că tu nu exiști! La fel face și Fumurescu: pune genetica pe același palier de credibilitate cu marxismul.

Eu nu îți contest ție (și nici lui Fumurescu) sinceritatea sentimentului religios. Își contest lipsa de onestitate în susținerea punctului de vedere. Contest metoda „creștinească” a luării în derâdere a oricărui fapt ce nu se pupă cu viziunea creaționistă propusă de toate religiile (în afară de budism, dar nici ăla nu-i mai breaz, am să explic altă dată de ce). Contest ignoranța voită în care se complac persoanele religioase și refuzul lor de a se informa, fie și superficial, despre „ce mai e nou” prin științe ca geologia, astronomia, genetica și paleontologia. Sincer, nu înțeleg de ce vă e frică. Eu am citit și Biblia, și destule studii biblice, fără să mă simt degradat cu ceva. Tu de ce nu tratezi cunoștințele ateilor cu același respect cu care ateii tratează Scripturile?

Închei cu o amintire comună, a ta și a mea. La beție, într-adevăr. Dar am ținut-o minte și mă simt și azi la fel de jenat cum m-am simțit și atunci: „I-auzi una! S-au dat maimuțele jos din copaci și s-au făcut oameni, hă, hă, hă! De ce nu se dau și-acum jos, ca să se facă iar, dacă-i pe-așa?!”.

Parapuf

Eram la gradinta, in grupa mijlocie, si am venit acasa plangand: “Ce-ai, ma?”, intreaba Liviu, care, ca student, statea in gazda la ai mei. “M-a batut Parapuf!”. “Pai de ce te-a batut?”. “Fi’nca l-am batut pe frati-su, care-i in grupa mica, si tot Parapuf il cheama”. “I-auzi! Si pe Parapuf al mare nu poti sa-l bati?”. “Nu, ca e mai curajos ca mine”. “Daaa? Pai atunci sperie-l cu ceva, zi-i ca e Bau-Bau in buda, o vrajitoare, ceva, sa vezi cum intra frica-n el si nu mai e asa curajos!”.

A doua zi am tot incercat sa-mi iau inima in dinti si sa sar la cafteala cu Parapuf, dar am esuat: stiam ca o s-o-ncasez iar. A venit masa de pranz, apoi somnul de dupa-amiaza, apoi trezirea. Copiii inca nu se dezmeticisera, eu m-am dus sa fac pipi, si cand am tras apa mi-am amintit de sfatul dat de Liviu; pe moment mi se paruse absurd, dar acum nu mai aveam nimic de pierdut, asa c-am navalit urland in dormitor: “E o vrajitoare la veceu! Ati auzit, ea a tras apa!”.
Copiii m-au inconjurat neincrezatori, ascultandu-mi relatarea: am intrat sa fac pipi, acolo era o vrajitoare care tragea apa la veceu, si eu m-am speriat si am fugit. Cum era? Pai, era urata si neagra! Matura avea? N-avea, dar zbura, adica plutea asa, deasupra podelei. Ti-a facut ceva? Nu, doar s-a uitat la mine si am fugit.

S-au conturat doua tabere: cea a scepticilor, condusa de Parapuf, care sceptici s-au dus in buda sa verifice; si cea a credulilor, compusa mai ales din fetite, care tindeau sa ma creada. A urmat o deliberare, in cursul careia s-a impus o fetita care nu suporta sa nu fie in centrul atentiei (am uitat cum o chema, am sa-i zic Fetita Alfa). Ea sustinea sus si tare ca si ea a visat-o pe vrajitoare in cursul somnului de dupa-masa, si ca “e rea!”. Ca dovada, s-a dus si ne-a adus, de la dulapul cu jucarii, un desen pe care il facuse in cursul diminetii, un desen tematic (“La tara la bunici”): o linie maro (pamantul), doua sperietori (bunicii), o casa (stramba), un pom verde si un soare galben. Soarele era in partea stanga sus a foii, dar ea se jura ca il desenase in dreapta sus – deci, vrajitoarea il mutase!

Aceasta irefutabila proba materiala a existentei vrajitoarei a cucerit intrega asistenta, iar scepticismul lui Parapuf a fost maturat de valul entuziasmului popular: toti copiii au inceput sa vada dovezi ale vrajitoarei malversationiste, a carei principala ocupatie parea sa fie mutatul obiectelor: perdeaua era trasa pana mai incolo pana acum un minut, uite ca acum e miscata – vrajitoarea! Ghiveciul ala de flori nu era acolo azi-dimineata – vrajitoarea! Etc.
Fetitele au inceput sa planga, educatoarele nu mai stiau ce sa ne faca, asa ca ne-au scos in curte, sa ne potolim; eroare! A inceput vanatoarea dupa vrajitoarea cea rea. Fetita Alfa s-a autoproclamat Regina, ne-a numit Servitorii ei pe Parapuf si pe mine, iar restul copiilor, desi nu au primit denominatii individualizate, alcatuiau probabil “poporul”. Si da-i si fugareste vrajitoarea prin toti boschetii, cu urlete de spaima cand unul dintre copii o “zarea”. Numai ca smechera de vrajitoare era ubicua rau, ne scapa mereu, numai asa de-a naibii.

Cand au inceput sa vina parintii sa ne ia acasa, eram cu totii intr-o stare de excitatie vecina cu isteria; eu, cel putin, i-am innebunit pe ai mei cu vrajitoarea de la gradinita, pana a venit bietul Liviu de la cursuri si a dat sa explice chestiunea. Dar n-a avut credit la mine: da, zisese el ceva, dar vrajitoarea era pe bune, au vazut-o toti copiii! Si de desenul Fetitei Alfa ce avea de zis? Ala era tot o inventie…?!

Pana n-am incasat-o nu m-am potolit.

A doua zi toti copiii erau plansi: mai toti o luasera pe coaja de la parinti. Li se explicase, cu argumente contondente, ca nu exista vrajitoare. Tristete generalizata. Desenul era inca acolo, dar Fetita Alfa era la ananghie, statutul ei era periclitat. “Tata a zis ca in tara noastra nu e nici o vrajitoare”, a suspinat unul dintre copii, si in clipa aia am avut un moment de inspiratie, o strafugerare de geniu: “Poate ca era din alta tara!”. Zeci de priviri pline de speranta m-au atintit, era un moment critic, dar Fetita Alfa a fost la inaltime: “Si acum s-o fi intors in tara ei, ca uite ca nimic nu mai e miscat!”. Zambete fericite, oftaturi de usurare: rationalismul a invins, am scapat de vrajitoare (care exista, clar!), iar Fetita Alfa a devenit si mai alfa decat pana atunci.

Mi-am amintit ieri intamplarea asta de acum 34 de ani (un fleac, m-au ciuruit!). Dupa cum vedeti, memoria inca ma ajuta, afara de cazurile cand datorez bani (atunci isi face simtita senilitatea datorata varstei). De Parapuf nu mai stiu nimic, pot doar presupune ca are deja primii nepotei: tiganii traiesc mai repede.

Aveti aici, in nuce, geneza unei religii, cu toate ingredientele: o Autoritate Transcendenta (Liviu), un Ales (eu), un miracol (vrajitoarea), un Sceptic convertit, un Pavel oarecare (Parapuf), un Lider care sa explice inexplicabilul, un Augustin oarecare (Fetita Alfa), Fortele Reactiunii (educatoarele si parintii). Inmultiti cu un milion aceste ingrediente si obtineti o mare religie.

Ma refer, desigur, la religia mormona.