Le Grand Café

Asta a fost prima cârciumă în care-am băut bere de când am ajuns aici la Bruxelles; nu că nu mai băusem eu bere, dar nu la cârciumă (îmi luam la pachet, de la magazinașul unui paștun, și beam acasă). Dar, la prima leafă, nevastă-mea a zis că hai să sărbătorim, așa c-am ieșit „pe oraș” și ne-am înfipt într-unul din localurile fițoase ale centrului, pe rue de la Bourse, colț cu boul’ Anspach.

Fiță, da, dar fiță mai germanică, mai de la țară. La Paris nici nu te-ar băga lumea-n seamă dacă ai mese de lemn și scrumiere desperecheate, dar aici merge. Oamenii, amestecați: mulți turiști, dar și vreo câțiva localnici, pensionari cu ziarul (îi cunoști: două ore trag de-un pahar și-o sărățică). Ne-am așezat, am cerut meniul, am ochit o bere nouă, apoi ea zice: „Să ți-l prezint pe șef”.

Pe șeful ei de la muncă, adică, cel cu care avusese interviul final, omul care dăduse OK-ul. Am săltat din umeri. Mă așteptam la vreun corporatist cu ochelari, din ăla brânzos și transpirat, bifător de ședințe și pasionat de nimic, în afară de somn (am întâlnit și eu oleacă de corporatiști la viața mea, da, da!).

S-a apropiat de masa noastră: „Luis Masafuerte”. M-am ridicat, surprins: „Mihai Buzea”. Mi-a strâns mâna cu putere, i-am strâns-o și eu, s-a așezat, ne-am studiat scurt. Nu știu ce-a văzut el, dar eu am rămas tâmpit: un vultur. Am băut bere, am povestit, ne-am împrietenit, iată povestea lui: paraguayan crescut în Bolivia, copil de înalți funcționari diplomatici, vorbitor de engleză, franceză, spaniolă și de una nemaiauzită („aymara”), plecat de tânăr de-acasă, muncise și învățase în Australia, Canada, Statele Unite și acum în UE, unde îi plăcea cel mai mult și unde avea de gând să rămână (mă-ndoiesc; îi știu eu pe hoinarii ăștia!). Cariera și-o făcuse singur, apucându-se mereu de alte și alte cursuri, plătite din banii lui (ce câștiga la muncă investea în propria lui educație), până ajunsese la nivelul ăsta de-acum, adică era așa de bun că mulținaționala asta îl ciordise de la altă multinațională, din State. Banii, bani, vă dați seama, dar nu asta vreau să spun: omul este munțoman! Când am auzit, mi-a picat fața, dar de bucurie. I-am zis că și eu, am bătut palma, la vară mergem în Vosgi, facem toată creasta, nord-sud, că nu e cine știe ce. Față de Călimani, Vosgii sunt un căcățiș, iar de Făgăraș nici nu mai zic. Ar fi jenant.

Maestrul Botez, rock star

„Ai o viata la dispozitie sa scrii un prim album si cateva luni sa il scrii pe al doilea” (Elvis Costello)

Mihai Buzea a cochetat cu rockerii. Asa zice in carte, asa zice la lansari. Nu si cu rock-ul, pentru ca ar fi invatat cate ceva. Sunt artisti/formatii care debuteaza in forta si nu (mai) au resurse pentru un al doilea album. Altele explodeaza in al doilea album. Nu este cazul maestrului, care dupa un excelent debut cu Gastarbaiter, un roman lungit dar apasator tocmai prin detaliile abundente, transpunandu-te in fiinta unui muncitor coplesit de munca altfel, oamenii altfel, viata altfel, intrebandu-te, tu, cititor, cat mai dureaza chinul, schimba radical registrul cu Jimmy. Practic, Jimmy este romanul de debut, Gastarbaiter fiind o colectie intamplari zilnice, fara mari pretentii de stil dar cu o extraordinara transpunere in scris a dialogurilor si abilitatea de a crea atmosfera.

In siajul lui Jimmy apare Recrutorii, un roman anuntat inca de la lansarea lui Jimmy. Romanul incepe cu carlig, astepti sa apara dezvaluiri extraordinare despre Sandel, despre succesul lui Sandel, sa transpara ceva care sa te duca cat de cat cu gandul la titlu. Totul insa se topeste intr-un amestec incert, din care nu te alegi, in calitate de cititor, cu mai nimic. Ici-colo cate un zambet, mai rar cate un ras sanatos si multe-multe intrebari fara raspuns sau spalari de maini ale autorului. O insailare de excursii (expeditii???), scrise parca de doua persoane complet diferite: una care se bucura de tot ce ii poate oferi Romania si alta care bifeaza pe banda obiective din Asia si de pe aiurea, incarcand sa creasca numarul paginilor opului. Exceptand Bosnia, care are o istorie recenta sumbra – subiect se pare excitant pentru maestru (vezi si partea suculenta alocata revolutiei din Jimmy) – toate excursiile sunt plate, relatate fara viata. Autorul si Mece te duc cu gandul la Beavis si ButtHead, arzand-o pe canapea in asteptarea a ceva: ei n-au televizor ci doar carciumi sordide. Asta le ofera Asia Centrala: distante mari, bere calda si securisti, iar Marocul doar un salvator miros de baliga.

Cartea te lasa cu un gust incert, nu neplacut dar te simti furat, dus de colo-colo ca intr-un roller-coaster care e lung dar nu-ti taie rasuflarea. Sandel si viata lui Sandel sunt doar o perdea de fum, nici macar inecacios. Poti doar banui cine-s recrutorii. In lumea actuala sunt putini cititori cu abilitati si rabdare de arheolog literar. Si, cel mai probabil, nu se vor impiedica de Recrutorii.

Maestrul pare ca a ars in Jimmy – devoalarea lui Jimmy te duce cu gandul la o experienta care lasa urme – si crede ca mai are ceva carnita, ceva grasime de ars pentru Recrutorii. Din pacate, romanul sufera de idee – ceea ce maestrul incearca sa ne convinga ca exista undeva – idee care nu transpare si, mai ales, de stil. Este echivalentul filler-elor, piese de umplutura pentru a ajunge la lungimea standard a unui album, piese care corespund stilistic dar nu au greutate. Dai skip. Cel mai probabil, peste Recrutorii se va da skip. Maestrul va trebui sa se intoarca la ceea ce stie, cu conditia sa aiba suficiente experiente (personale sau povestite) in spate pe care sa le stoarca, ori sa schimbe stilul. O carte scrisa la persoana a treia ar fi un inceput. O carte non-roadtrip ar fi de dorit. Un subiect nebiografic poate ar aduce un aer proaspat si increderea in forta de scriitor.

Si totusi, AC/DC a mentinut stilul cu succes timp 40 de ani...

Un cititor

Prima deslușire: a intrat în legendă modul cum Adrian Păunescu și-a luat singur interviu, cândva după Revoluție, deoarece flacăra sa căzuse în căcat și nu mai avea nimeni chef să aibă de-a face cu „maestrul”; să nu fi cunoscut această ispravă a Bardului și extrem de frustrat fiind de ignorarea ultimului meu cap de operă, aș fi fost foarte tentat să-mi scriu singur o recenzie la „Recrutorii” și s-o public pe blog, că-n altă parte n-aveam unde. Dar Dumnezeu nu doarme-n post: la redacție (adică pe mail) a sosit o mult-așteptată recenzie a unui cititor de-al sus-numitului cap, iar publicarea ei o consider un punct de onoare. Mai mult, deși mă mănâncă degetele de parc-aș avea râie, nu modific absolut nimic din textul primit, nu pun nici măcar diacritice. Așa mi-a fost trimis, așa îl urc pe net! Să judece fiecare dacă fac bine sau rău. Nu că mi-ar păsa, dar orișicât.

A doua deslușire, de data a titlului: cineva pe nume Marius Miheț a publicat în numărul 43 - 44 din 2017 al revistei „România Literară” o mică întâmpinare a romanului „Gastarbeiter”, intitulată „Trei ani în Londra”. Toate bune și frumoase, dacă numitul Marius Miheț (căruia nu i-a plăcut cartea – regret obștesc!) nu m-ar fi botezat: în prima parte a articolului mi-a zis „Mihai Buzea”, iar în a doua parte, „Mihai Botez”. La tot răul e și-un bine: cu ocazia aceea am dat și eu căutare pe google și am aflat cine a fost Mihai Botez. Consolator este că omul a existat (asta încă nu e cine știe ce) și c-a fost un misterios care juca la două capete: iată un model de urmat! Poate că Marius Miheț a avut gura aurită – cine poate pentru ca să știe?! Dau mai jos un extras din cronica mihețiană, urmat de link. Pentru verificarea acurateții informațiilor.

„Protagonistul din Gastarbeiter-ul lui Mihai Buzea, împrumutând chiar numele de pe copertă, laolaltă cu alte, numeroase, potriviri biografice, e pentru englezi Meehi, iar pentru ceilalți muncitori români Moldo, Mihăiță, Buzea sau „boală”. De bună seamă că, înainte de toate, pornind chiar de aici, nu poți scrie, nici citi un atare roman nemeditând la identitate. Care îmbracă forme diverse, după personalitățile fiecăruia. Protagonistul suferă în lumea asta întoarsă pe dos de o singură boală, a scrisului. Obișnuit să povestească, între cei din lumi diferite e obligat să tacă sau să mimeze diplomația. Își va exersa, seducător, abilitățile cu Diana, urmașa londoneză a unor imigranți pakistanezi care, fiind oarbă, nu-și cunoaște propria lume.

În schimb, galeria de muncitori români formează o Românie în miniatură, previzibilă și fără surprize: Moș - prietenul care, în zece ani umpluse yard-ul londonez de români, Rack(oviță) - bun improvizator la locul de muncă, Don Dănuț - fostul militar, acum șofer la un azil de bătrâni, și Simina, soția lui, Teo, Mario, Nea Ică, Macarie, Geo, Giani – glumețul de serviciu, Jimmy - țiganul autodidact, dar și personaje oarecum negative, precum Gloomy (de fapt, el amendează o incompatibilitate culturală), cărora li se adaugă alți compatrioți, în fiecare an. Malefic cu totul e doar Dottore, cu care Mihai cutreieră munții dacici, dar și el cu oarecare derogare de la prostie, căci Mihai Botez are o ambiție atipică: să înfățișeze o lume tristă cu disponibilități luminoase. Firește că nu lipsesc certuri și răfuieli mărunte, dar ele nu schimbă cu nimic senzația de previzibil de la un cap la altul. Nu altfel apar londonezii: Bog (Brian Bogart), Hoax, muncitorul de elită, Doubleday, Mark „the Bark”, amazoana Selma și alții, însă niciun personaj nu întrece pe românul Fleur „cel Bun”, „athonitul”, seraficul camarad ce se evidențiază prin bunătate, un Aleoșa din canalele expaților încercând zadarnic să-l scoată pe Mihai din ateismul său pasiv; ca și fratele Siluan, fost muncitor și el, care restabilește adevărul mumificat. Alături de subteranele naturale ale Londrei, sărim în Franța, Hawai, Rusia și prin drumuri de întoarcere în țară, cu tirul lui Scufiță, o dată, prin Retezat și aiurea.”

https://arhiva.romlit.ro/index.pl/comentarii_critice_43_17

De ce nu-s dacofil

Iată un comentariu postat de un brav anonim la textul ”Sica dacică”. E clar acum de ce nu pot fi ”dacist/dacofil”: ar însemna să mă încârduiesc cu astfel de oameni. Nu, mersi!

Cum te cheama taica pe tine?Buzea?Hmm..este un nume predestinat...De cate ori ai luat-o la buze desteptule.Cu buzele alea spurcate spui niste gogomanii mai mari decat tot neamul tau din care te tragi in linie dreapta...Sigur nu esti samanta de dac...pentru ca nici un copil nu-si vorbeste parintii de rau.Dar tu esti doar o lichea ordinara care vorbesti de fapt despre un pumnal si nu despre o sabie de lupta.Tu de fapt voiai sa vorbesti despre falx nevinovatule...ah,ah,...multi prosti mai nasc la Romania..Si apoi i-a spune-mi sabiile romanilor nu erau la fel de ucigase, nu ucideau cu ele femei, copii si batrani fara aparare?Ce dobitocie pe capul tau, prostule si estropiatule..Tie trebuie sa ti se interzica sa emiti idei pana nu-ti speli creierul ala imputit de resturi fecaloide.Stii tu ce au facut dacii, bai prostane?Din ce izvoare ai baut stiinta asta a ta?Dar stii ce grozavii bolnave si dementiale au facut romanii?Tu esti in stare sa le compari si sa observi diferenta?Desigur nu esti in stare si de aceea esti si vei ramane o bruta jalnica, o umbra primitiva a istoriei.Ramai si zaci in rusinea ta scarboasa!

Diplomă de participare!

Teatral punct ro

Pentru a preveni orice întrebare deplasată, iată despre ce e vorba: cei de la www.teatral.ro mi-au solicitat cronicile care au apărut până în 2010 în fosta revistă Academia Cațavencu (adică atunci când ea era scrisă de noi, de echipa care scriem acum Cațavencii). Eu am zis că bine, vi le dau să le urcați pe site, nicio problemă. Ei mi-au răspuns eminescian, ”Stai așa, că nu-i așa!”; anume, ei au nevoie de linkuri, nu de corp de text. Singura soluție rămâne ca eu să urc aceste cronici pe blog, de unde le preiau ei, treptat, pe măsură ce le pun.

Acum vine o a doua întrebare, mult mai deplasată decât prima, întrebare care ar putea suna așa: și ce-mi spui mie, n-ai părinți? Iată răspunsul meu: am ținut să precizez aceste lucruri pentru ca nu cumva să credeți că am înnebunit de tot și nu mai am subiecte! Nici poveste! Am subiecte căcălău, timp și inspirație n-am, să scriu de toate, că mai trebuie să și muncesc. Dar cât voi continua colaborarea cu cei de la Teatral, am să postez și cronici teatrale... pe care cine n-are chef să le citească, n-are decât! Eu le pun pentru cei care le vor citi. Și poate că, citindu-le, vor merge la teatru, să vadă piesele respective. Sau poate că folosul lor va fi și mai mare, dacă ar intenționa să meargă la o piesă proastă, dar, citind cronica, să se răzgândească și să stea acasă, păstrându-și banii-n buzunar!

A treia și ultima întrebare: ce înseamnă ”colaborare” cu cei de la Teatral? Păi, cât timp siteul lor nu produce bani, înseamnă exact co-laborare, adică ”muncă împreună” din drag de teatru! Nu vă grăbiți să râdeți ca proștii de mine, că nu-s așa tont cum par; eu privesc co-laborarea cu Teatralul ca pe-o investiție pe termen lung. Atunci când vă veți prinde ce-am avut în gând, eu voi râde iar voi vă veți da cu barda-n coae.

Dar va fi prea târziu, hliziților!

Bezbojnicul

În privința războiului din Mali, opiniile mele sunt contestate (cu măsură și eleganță, admit) de un blogger pe nume Bezbojnicul. Iată punctele de diferență:

nu ezita sa actioneze pe cont propriu in Africa

In Libia n-au actionat "pe cont propriu" ci alaturi de britanici si de americani (si alte state). Nici macar in Mali nu actioneaza pe cont propriu. Din motive obiective insa au ipornit ofensiva mai repede decat era planuit, si deci, inainte ca trupele ECOWAS sa fie gata de interventie.

Asta nemaivorbind de faptul ca in Mali, guvernul malian a cerut ajutorul Frantei, si exista acord pt interventie atat din partea ECOWAS cat si din partea ONU.

Frumos, nobil

Dar mai ales pragmatic. E vorba de interese aici, mai mult decat orice.

Treaba a inceput din 1950 si se tot amplifica de atunci.

Ai vreo sursa care sa-ti confirme ca "se tot amplifica" sau e doar un "feeling"?

Cu cat sunt mai tinere, cu atat sunt mai belicoase.

Rezulta ca cu cat imbatranesc devin mai putin belicoase? Credeam ca trendul e unul de amplificare a belicozitatii. :)

Părerile mele sunt cele cu italice, celelalte sunt ale lui. Bun, acum să vedem cum pot da replica.

Prima părere nu este importantă. Pe cont propriu sau nu, Franța duce o politică intervenționistă în Africa, diferită de politicile aliaților ei din NATO. N-au trimis trupele decât după ce-au avut acordul Consiliului de Securitate, e adevărat. Dar numai ei le-au trimis, restul armatelor NATO n-au trimis nimic.

A doua părere este punctul esențial al discuției: care sunt acele ”interese” de care vorbește Bezbojnicul? Asta nu înțeleg, de aici a plecat discuția. Așa cum se vede de la mine, intervenția franceză din Mali pare un ”război nerentabil”, iar francezii nu sunt tâmpiți. De ce-o fac? Asta rămâne de aflat. În Libia îi interesează petrolul, în Niger îi interesează minereul de uraniu. Dar în Mali ce-i interesează, că țara n-are nicio resursă strategică! Atunci?

A treia părere a Bezbojnicului e mai degrabă o remarcă ironică, dar nefundamentată: evident că războaiele interafricane au început după decolonizare, nu înainte! Cum ar putea două colonii să se ia la bătaie, așa de capul lor, fără acordul puterii colonizatoare?! Am dat eu anul 1950, așa orientativ, nu ca pe o dată precisă, bătută-n cuie; era mai corect dacă scriam ”treaba a început după decolonizarea Africii și continuă de atunci”. Să nu uităm că în 1885, când europenii și-au împărțit ”prăjitura africană”, doar două state erau independente: Liberia și Etiopia. Restul erau colonii, castrate de dreptul de purta război.

A patra părere este perfect eronată. Nici gând ca statele ”bătrâne” să fie belicoase! Belicozitatea nu era nicidecum un atribut al senectuții, ci al adolescenței, fie că e vorba de oameni sau de state. E adevărat, există în România diverși boșorogi comuniști, foarte agresivi, dar ăia sunt pur și simplu produse ale comunismului, regimul care își infantilizează cetățenii. Bătrânii ”normali” sunt pașnici. Tinerii ”normali” sunt agresivi prin natura lor, au ceva de demonstrat. Și statele la fel. Aici e o nuanță: mă refer la state, nu la națiuni! O națiune străveche poate fi extrem de belicoasă, dacă statul construit de ea este tânăr: China, exemplul viu. Poporul chinez are pe puțin 4000 de ani, dar statul chinez datează din 1949. Alt exemplu, poate și mai edificator: statul Israel.

În concluzie, trecând peste dialogul cu Bezbojnicul, iată punctul meu de vedere: nu știu de ce Franța se bagă într-un război nerentabil ca cel din Mali. Am presupus că e o acțiune cu bătaie foarte lungă, prin care industria franceză de armament vrea să-și fidelizeze piața africană, în vederea războaielor care vor însângera Africa în secolul XXI (și care nu sunt greu de prevăzut). Dar e doar o ghiceală, nu am de unde să știu. Am găsit aici un articol scris de un francez de stânga, destul de prostovan ca om, dar relativ bine informat. Iată aici un exemplu al informațiilor la care el are acces, iar eu nu: ”Nigeria dispune, desigur, de forţe numeroase şi bine echipate, dar și, din nefericire, prea puţin disciplinate (și e cel mai neînsemnat lucru care s-ar putea spune); mulţi dintre ofiţerii săi superiori nu urmăresc alt obiectiv decât jefuirea regiunilor unde intervin. Senegalul dispune, de asemenea, de o forţă militară competentă şi, în plus, disciplinată, dar totuși mică în raport cu scara ţării”.

Interesant! Vom trăi și vom vedea. Până una alta, îl provoc pe Bezbojnic să scrie pe blogul lui un post despre războiul civil din Siria.

p.s. să nu fiu înțeles greșit: eu sunt de acord cu intervenția franceză din Mali. Doar că nu-i deslușesc resorturile !

Ivan s-a însurat

A ieșit iureș. Mai mult nu spun, până nu fac rost de poze compromițătoare! Păzea! Revin.

Otto Skorzeny

Oricine a aplicat vreodată pentru viza americană s-a pomenit că trebuie să răspundă la această exotică întrebare: „Aţi făcut parte din vreo organizaţie nazistă sau comunistă?”. Ce să zici?! Răspunzi şi tu acolo, onest, „Da, am făcut parte din UTC”. Este asta o vină sau nu este?

Nu ştiu, chestia mi-a indus un sentiment suspect de vinovăţie, sau mai exact, de suspiciunea vinovăţiei: dacă eu n-am făcut nimic rău, de ce „ei” (americanii) mă tratează ca pe un criminal de război?! „Ei” nu fac nici o deosebire între mine, utecistul Pulică, şi Leonid Brejnev sau Mao Zedong? Tustrei suntem comunişti, duşmanii omenirii, vinovaţi în egală măsură de crimele comise de către regimurile comuniste?

Bun, observ că, după obiceiul meu cel rău, iar am abordat problema autoreferenţial (adică, cum s-ar spune, iar „m-am pus în ipoteză”!). Hai să luăm un alt exemplu, mult mai provocator: Otto Skorzeny a fost nazist. Este el vinovat sau nu este? Este un criminal de război? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?

Cariera: de meserie inginer constructor, a aderat la Partidul Nazist din Austria (DNSAP), iar în timpul Anschluss-ului l-a salvat de la moarte pe preşedintele ţării, pe care naziştii lui voiau să-l împuşte, după ce-l răsturnaseră de la putere. Să ne înţelegem: Skorzeny, un nazist, se opune propriilor săi camarazi şi îl scapă de la moarte pe cel pe care ei îl urau cel mai mult (preşedintele ăsta ordonase execuţia unor nazişti care îl asasinaseră pe predecesorul său). Cum ar fi fost, la români, ca Horia Sima să-l fi salvat personal de la moarte pe Armand Călinescu, vinovat de uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu?! Nici vorbă de aşa ceva! Am făcut comparaţia ca să ne facem o idee despre caracterul lui Skorzeny.

Mai departe: Skorzeny face parte din SA (SturmAbteilung), forţa paramilitară a Partidului Nazist. Când SA-ul este lichidat, la ordinele lui Hitler, Skorzeny reuşeşte să scape şi să se înroleze în SS (ca foarte mulţi alţii din SA, dealtfel). Ofiţer în Waffen SS, Skorzeny ia parte la atacurile asupra Poloniei, Olandei, Franţei, Yugoslaviei, Greciei şi Uniunii Sovietice, distingându-se prin curaj personal şi acţiuni îndrăzneţe (dar convenţionale, încă). Rănit în bătălia Moscovei, este evacuat în spatele frontului şi are ocazia să-l cunoască pe Schellenberg, barosanul din SS (mâna dreaptă a lui Himmler), căruia îi expune ideile lui despre acţiunile neconvenţionale (o variantă proprie a tehnicilor de gherilă). Schellenberg îi dă pe mână o şcoală de luptă a SS-ului, să-l vadă pe Skorzeny ce-i poate pielea, şi permisiunea să recruteze oamenii care-i convin, atât din SS cât şi din armata regulată (Skorzeny avea păreri proprii despre calităţile unei unităţi de elită).

De aici începe legenda. El a planificat multe operaţiuni, dintre care unele au fost puse în practică cu succes, altele cu succes parţial, altele n-au fost puse în practică deloc, iar altele au rămas secrete. Exemple de operaţiuni: Francois (anulată) – provocarea unei revolte populare în Iran, care ar fi pus în dificultate atât URSS-ul, cât şi Marea Britanie; Eiche (reuşită) – eliberarea lui Mussolini din prizonierat; Long Jump (anulată) – asasinarea liderilor aliaţi, la conferinţa de la Teheran; Rösselsprung (nereuşită) – capturarea lui Iosip Tito; Eisenfaust (reuşită) – răpirea lui fiului mai mic al lui Miklós Horthy; Greif (reuşită parţială) – infiltrarea liniilor americane, în bătălia din Ardeni. Despre alte două operaţiuni s-a speculat mult, dar nu există dovezi: asasinarea lui Eisenhower la Paris (anulată); asasinarea fiului mai mare al lui Horthy, pe frontul din Est. Operaţiunea Landfried (infiltrarea liniilor româneşti, în septembrie 1944) a fost realizată de echipele antrenate de Skorzeny, dar nu a fost condusă de el personal. Desigur, biografia lui e incomparabil mai vastă de-atât, dar nu asta e ideea.

Sfârşit: s-a predat americanilor după capitulare şi a fost judecat pentru crime de război în procesul de la Dachau, dar nu a fost găsit vinovat. Nici nevinovat, dealtfel: cum procesul lui tergiversa, Skorzeny s-a plictisit (ce vreţi, era un om activ!) şi a evadat după trei ani, în 1948. A trăit încă 30 de ani după înfrângerea Germaniei, călătorind liber prin toată lumea, cu diverse afaceri, mai mult sau mai puţin legale. Dar asta nu ne interesează. Întreabarea este: acest om a fost sau nu a fost un criminal de război?

Părerea mea este că a fost un foarte bun soldat, inteligent, curajos şi norocos, şi că nu a fost un criminal de război, deşi a omorât mulţi oameni. Aici e o problemă de percepţie. La nivel teoretic, treaba unui soldat este să „păzească pacea”. La nivel practic, treaba unui soldat este să omoare alţi soldaţi (sau să-i ia prizonieri, dacă poate). „Crimă de război” înseamnă uciderea civililor sau a prizonierilor, în tot cazul a celor neînarmaţi; din câte înţeleg, Otto Skorzeny nu se face vinovat de aşa ceva.

E greu să judeci limpede, chiar şi la distanţă de atâta timp (sau poate tocmai de-aia). În orice caz, e contraintuitiv să susţii că un nazist, un SS-ist, un ofiţer care a omorât oameni cu mâna lui şi a ordonat altora acelaşi lucru, NU e un criminal de război. Totuşi, eu aşa zic.

Deci, dacă pe el l-am scos curat ca lacrima, atunci nici UTC-istul Mihai Buzea nu are nici o vină, heya?

Interesantul domn Bradut Florescu

Brăduț Florescu, unul din „vechii” publicitatii romanesti, si-a incheiat contractul cu Realitatea Cațavencu, unde coordona strategia de comunicare a grupului, si a plecat in Thailanda. Iata articolul pe care l-a scris, dupa ce a plecat. 

„Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri. Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta. Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor. Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa regele Thailandei sustine un program care se intituleaza „Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile „prietene”. La noi chestia asta se numeste „agricultura de subzistenta” si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE. Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara! Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste. Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un „Tatal nostru” spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze , domnu' parinte, e urgent. Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada. Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza. Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri. Suna-ti familia, pune o samanta într-un ghiveci si roaga-te pentru cei vii. Sa traiesti”.

Mda. Foarte pasional textul domnului Florescu. Ca orice text pasional, e insa foarte usor de demontat. Extrem de usor! 

1. Batranii

Fara batrani, sustine domnul Florescu, nu exista viitor. Corect, pana la un punct: fara batranii unei tari nu exista viitor national, ci doar individual. Lucru confirmat si de destinul domnului Florescu: si-a facut suma in publicitate (unde a prins perioada buna, cu salarii imense, nerelationate cu salariul mediu al tarii), dupa care a plecat in Thailanda, unde-i bine si cald, femeile ieftine si travestitii si mai ieftini. Ma intreb daca si-a luat si bunicii cu el. Pe de alta parte: cinstit vorbind, in medie, batranii din Romania sunt prosti. Infantilizati de 51 de ani de dictaturi (1938 - 1989). Oameni dezorientati, total manipulabili, carora li se poate imputa, cel putin partial, votul nefast din 1990 (completat de cel din 1992), care a furat Romaniei 10 ani de evolutie normala, capitalista. Da, batranii tarii sunt saraci si dispretuiti, dar si-au facut-o cu mana lor. Vorbesc, desigur, de medie. Sunt destui batrani inteligenti si demni, dar sunt o minoritate, in masa imensa de spalati pe creier, care an de an sunt dati pe toate posturile TV, cum se bat pe agheasma. 

2. Pamantul

Pare ca domnul Florescu, dupa cum se exprima, si-a petrecut vacantele la tara, dar a copilarit la oras. Altfel nu s-ar tangui (cu talent, admit) dupa dulceata traiului patriarhal, de care vrea sa scape oricine l-a trait pe pielea lui. Viata la tara e grea, terna si lipsita de bucurii (ca sa nu mai zic de realizari personale!), fara concedii de vreun fel si fara nici cea mai mica perspectiva de a emigra in Thailanda. Omul de la tara, taranul, e sclavul pamantului, nu pamantul e sclavul lui. Pamantul il hraneste, da, dar ii fura viata, ii fura fiecare clipa din viata, astfel incat taranul nu apuca niciodata sa citeasca sau sa gandeasca. Si lor, taranilor, le sunt partial imputabile momentele '90 si '92. Si ei, taranii, sunt infantilizati politic, intocmai ca si batranii. Si ei, taranii, sunt regretnici ai comunismului, desi comunismul a ucis mai multi tarani decat ciuma si a distrus taranimea in spiritul ei, atat cat era. Pe de alta parte: acum, azi, taranimea e condamnata la disparitie. Nu ca profesiune, ci ca patura sociala larga (40% din populatia tarii!) si ca pastratoare a traditiilor. Nicaieri in lume, cu atat mai putin in Europa, nu sunt rentabile micile ferme nespecializate („gospodariile”). Din castigul realizat nu pot nici macar supravietui, daramite sa-si plateasca si impozitele! In ceea ce priveste viata la tara, au sanse numai marile ferme si micile ferme specializate („crescatoriile”). Dar viitorul este la oras, nu la tara: in Statele Unite, 3% din populatie se ocupa cu agricultura. Cam cat personalul care lucreaza in „media” (inclusiv in publicitatea din care a fugit domnul Florescu) in Romania. 

3. Credinta.

Sentimentul religios moare nu numai in Romania, ci in toata Europa; macar o data suntem si noi „sincroni” cu cei pe care i-am luat ca model! E adevarat ca exista un specific national, bine surprins de domnul Florescu: in timp ce in Cehia, circa trei sferturi din cetateni se declara „fara apartenenta religioasa” (adica atei!), in Romania cam 2% spun ca sunt atei, iar 95% se declara „credinciosi” de un fel sau altul. Cat de credinciosi sunt, se vede din sondajele de opinie, in care respondentii nu stiu sa distinga Pastele de Craciun, nu stiu cand a trait Isus si n-au nici cea mai vaga idee despre dogmele fundamentale ale crestinismului (de-abia reusesc sa bolboroseasca „Inger, ingerelul meu”). Da, religia „vie” este un fenomen desuet in Europa, iar manifestarile religioase din Romania sunt hilare. Si ce-i cu asta? De ce absenta religiei din viata cuiva e o paguba? De ce o viata nereligioasa e „fara rost”? De ce ateii sunt personalitati mai putin complete decat credinciosii? De ce eu, ateu, sunt mai de-spiritualizat decat turmele ortodoxe care se calca-n picioare sa pupe moastele Sfintei Parascheva, sau decat tiganul plin de aur care-si duce masina la sfintit, dand bani popii - „fara numar, fara numar”?! Care este, in final, „cheia” in care trebuie inteles textul domnului Florescu? Ce trebuie inteles ca gandeste domnia sa, si mai ales, ce vrea dansul sa intelegem noi ca gandeste? „V-am facut, prostilor, am castigat bani grei in Romania, vanzadu-va gunoaie, si-acum ii sparg in Thailanda, pe placeri foarte pamantesti!”...?! „Imi pare rau pentru Romania, dar e o tara mica, fara nici o sansa economica in competitia globala, si o cultura stearpa, fara nici o sansa de exprimare simbolica valoroasa. Salvarea nu e decat individuala, iar eu am reusit-o, am dat de bine si acum sunt la caldurica!”... ?! 

Daca aveti o alta cheie de intelegere a intentiilor autorului Florescu, va rog sa mi le impartasiti. Multumesc.

Credeați că glumesc?

Sunt învățăcel la tir cu arcul, ca să nu mai zic de Marcu.

Viaţa unui om singur

Citesc în disperare volumul postum de amintiri al lui Adrian Marino, „Viaţa unui om singur”. Desigur, m-am apucat de carte din motive strict egoiste, sperând să aflu scandaluri din aşa-zisa „lume literară” din România, dar mai ales vreun pont-două despre cum să acced în această cloacă (visul meu dintotdeauna: scriitorii îşi petrec viaţa bând, bârfind şi spionându-se unii pe alţii. Mi se potriveşte ca o mănuşă, ăsta este exact caracterul meu!).

Până acum nu sunt cu nimic dezamăgit, aş zice doar un pic surprins de lipsa de talent scriitoricesc a autorului (oricum, el dispreţuieşte profund „talentul”), precum şi de rigoarea cu care îşi duce ideile până la capăt. Idei reci şi seci, dar de necontrazis. Există şi un capitol fascinant, al 24-lea („Altă Românie”), în care Marino reuşeşte un tur de forţă în cel mai pur stil Aida B, descriind cu lux de amănunte defectele „caracterului naţional” al românilor. Impresionant, un adevărat rechizitoriu. Îmi permit totuşi să nu fiu de acord cu el decât în procent de, să spunem, cel mult 60%. O să revin ulterior asupra subiectului, după ce termin cartea (mai am două capitole).

Iată şi un citat, care mă priveşte direct: „O ţară în care dacă începem în tragedie, terminăm totdeauna şi cu certitudine în derizoriu, parodie şi băşcălie. O înclinare naturală cvasimorbidă spre denigrare, calomnie şi bârfeală. O furie demolatoare mereu refulată ţâşneşte, parcă prin toţi porii, când nici nu te aştepţi. Stilul băşcălios de mărunt golănaş de periferie al lui Mircea Dinescu, Academia Caţavencu, în ansamblul său, ilustrează foarte bine acest „specific naţional”. Amuzant, uneori, pentru o clipă, el este odios în esenţă. Fiindcă poluează şi trivializeată totul. Terfeleşte toate valorile, bagatelizează toate intenţiile bune.”

Maestre Marino, dumneavoastră sunteţi mort de.un cincinal, dar să-mi permiteţi să vă dau replica, că d-aia sunteţi om de litere. Spuneţi că nu de băşcălie are nevoie România, ci de construcţii literare solide. Nu e nevoie de Berile de Aur, e nevoie de Biografia ideii de literatură. Eu zic că e nevoie de toată lumea. Şi de dumneavoastră şi de de-alde mine. O cultură vie are nevoie şi de produse de larg consum, şi de mari opere de sinteză.

Şi mai e ceva: fiecare să facă ce ştie mai bine. Dumneavoastră scrieţi o lucrare în şapte volume, pe care o consultă oamenii la bibliotecile de specialitate. Eu scriu o cărţulie de nici 100 de pagini, pe care omul o cumpără din gară şi o uită-n tren, la coborâre. Corect. Dar dacă Adrian Marino ar fi scris un roman umoristic, l-ar fi scris prost. Nu râdea nimeni. Dacă Mihai Buzea scrie o operă de sinteză, ar râde şi curcile.

Ergo, lăsaţi-l pe Buzea cu micile lui glumiţe de autobază, şi acoperiţi dumneavoastră rafturile bibliotecilor cu lucrări de sinteză. Altfel ne călcăm pe picioare şi nu s-alege nimica. Nici că-că, nici că-că!

Caţavencii vechi şi noi

Vă mai amintiţi (ce butaforie!) de inubliabila nuvelă ”Puiul” al marelui nostru Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti?

(zic ”mare” pentru că n-am putut să-l sufăr niciodată, steaga lui de dobitoc!)

Aşa sunt şi io acu’, mă nenică: ce să fac?! Să rămân cu ăia care pleacă? Sau să plec cu ăia de rămân?

Mai bine mă organizez cu Grig Bute şi pornim un proiect in-dependent: Caţavencu mic, foarte mic, ediţia pentru loseri. Ca să nu existe dubii, am să vă dau de acum secretele casetei redacţionale: Grig Bute – toată munca; Mihai Buzea – nu face nimic, dar ia toţi banii; cei care se vor alătura ulterior proiectului – îl vor susţine pe Bute şi îşi vor dona banii lui Buzea.

Vă aşteptăm la acest număr de telefon. Va fi luat în considerare orice CV însoţit de o damigeană burduhoasă, umplută cu ce trebuie (se primeşte şi d-aia de corcoduşă).

Jean Claude Van Damme

Dacă vă zic c-am văzut un film pe care-l recomand cu toată inima, ba chiar mai mult, voi o să mă credeţi. Dacă însă vă zic că filmul acesta e cu Jean Claude Van Damme, o să mă luaţi pe ţigăneşte (ceea ce e foarte urât pentru nişte oameni de cultură, v-am mai zis). Totuşi, eu, Mihai Buzea aka ”Gika” (care e atât poreclă, cât şi nom de plume, plus nume de personaj al Berilor de Aur, da?), vin şi vă recomand un film cu Jean Claude Van Damme. Un film extraordinar: nu garantez c-o să vă placă (eu unul nici acum n-aş putea spune dacă mi-a plăcut sau nu), dar în mod sigur vi se va părea ”ciudat”. Genul de film despre care poţi discuta în contradictoriu. Pe care-l ţii minte, chiar şi ca pe o ”porcărie” – dar de uitat nu-l uiţi!

Pentru că dacă-l vezi şi-l uiţi… atunci eşti un bou şi-ţi pierzi degeaba timpul pe blogul meu. Mai bine du-te şi împerechează-ţi ciorapii, că ieşi mai câştigat.

p.s. a, da, uitam: filmul se numeşte JCVD. Scenariul: Mabrouk el Mechri. Regia: Mabrouk el Mechri. Nu ca alea ale noastre, cu Sergiu Nicolaescu!

Ungurii şi Europa

Budapest, ce soir je t’enlève!

Lansare de carte

Am fost în seara asta la o lansare de carte, la MŢR (Muzeul Ţăranului Român). E vorba de fapt de o antologie în care semnează mai mulţi autori, dintre care îi semnalez pe Iulian Tănase, Florin Iaru şi Bogdan Ghiu (nu c-ar fi ei mai cu moţ, dar îmi sunt mie mai cunoscuţi).

Impresii obiective (mă rog, cât s-o putea!): lume multă; tineri şi foarte tineri, marea majoritate (adică fete de 25 – 30 de ani şi băieţi/bărbaţi de 30 – 35 de ani); fumători şi băutori cu toţii; cei mai mulţi se cunoşteau între ei, păreau obişnuiţi de-ai casei (”barflies” cum ar zice gurile rele); au fost puţine exemplare de carte aduse pentru vânzare şi autografe de la autori (25 de exemplare, dacă am înţeles eu bine); pe scenă au vorbit patru dintre co-autorii volumului, şi n-au vorbit rău deloc, ba chiar au fost şi aplaudaţi de câteva ori de către public; atmosfera a fost simpatică şi degajată, deşi n-a fost nici un fel de trataţie din partea casei (sau poate tocmai de-aia!); eu m-am simţit ca un căcat.

Impresii subiective (aici sunt mai sigur de mine, mult mai sigur): am realizat, cu durere în suflet, cât pot fi de prost - gândindu-mă cum mi-am organizat eu propria lansare şi cât m-a costat; i-am invidiat până la verde pe co-autorii de pe scenă, care vorbeau, beau, fumau şi râdeau pe rupte, iar lumea îi şi aplauda pentru asta, în timp ce eu stăteam ca tristul şi nu beam nimic (să nu mai vorbim de fumat, vorbit şi râs); i-am gelozit până la crimă pe toţi co-autorii, nu numai pe cei prezenţi (Iulian nici n-a fost de faţă), nu numai pe cei de pe scenă – pricepeţi de ce: luaţi în calcul titlul acestui volum colectiv!

Adică eu, Mihai Buzea, zis domnul Gikă, zis pe scurt "Gika", om care şi-a investit practic toată viaţa în aceste două pasiuni (numesc aici beţia şi literatura), stau pe tuşă ca ultimul loser, în timp ce nişte oameni care au băut şi ei un pahar de politeţe (odată, cândva, demult!) rămân în conştiinţa românilor ca experţi în problemă! Incredibil!

Să nu mi se spună că e un Dumnezeu în cer, fiindcă nu e nici unul: dacă era, nu permitea o asemenea încălcare diabolică a oricărui principiu de justiţie, umană sau divină!

p.s. Cartea n-am citit-o. Când o voi citi, revin cu impresii critice. Gata cu alea obiective şi subiective! Critică pe text, tati!

Echipa de Aur

Doamnelor, domnisoarelor si domnilor, este de datoria mea a va informa ca in aceasta seara a jucat Echipa de Aur (in imagine, de la stanga la dreapta: Dorin, Sergiu, Angelo, Crisanu, Setefeul), care desi aici apare facand tusa, a jucat cel mai bine din tustrele echipele si a ramas cel mai mult pe teren. Ramanea si mai mult, dar spre ghinionul lor, in poarta Echipei am aparat eu.

Cu ce rezultate, observati in aceasta poza: tusa!

Parapuf

Eram la gradinta, in grupa mijlocie, si am venit acasa plangand: “Ce-ai, ma?”, intreaba Liviu, care, ca student, statea in gazda la ai mei. “M-a batut Parapuf!”. “Pai de ce te-a batut?”. “Fi’nca l-am batut pe frati-su, care-i in grupa mica, si tot Parapuf il cheama”. “I-auzi! Si pe Parapuf al mare nu poti sa-l bati?”. “Nu, ca e mai curajos ca mine”. “Daaa? Pai atunci sperie-l cu ceva, zi-i ca e Bau-Bau in buda, o vrajitoare, ceva, sa vezi cum intra frica-n el si nu mai e asa curajos!”.

A doua zi am tot incercat sa-mi iau inima in dinti si sa sar la cafteala cu Parapuf, dar am esuat: stiam ca o s-o-ncasez iar. A venit masa de pranz, apoi somnul de dupa-amiaza, apoi trezirea. Copiii inca nu se dezmeticisera, eu m-am dus sa fac pipi, si cand am tras apa mi-am amintit de sfatul dat de Liviu; pe moment mi se paruse absurd, dar acum nu mai aveam nimic de pierdut, asa c-am navalit urland in dormitor: “E o vrajitoare la veceu! Ati auzit, ea a tras apa!”.
Copiii m-au inconjurat neincrezatori, ascultandu-mi relatarea: am intrat sa fac pipi, acolo era o vrajitoare care tragea apa la veceu, si eu m-am speriat si am fugit. Cum era? Pai, era urata si neagra! Matura avea? N-avea, dar zbura, adica plutea asa, deasupra podelei. Ti-a facut ceva? Nu, doar s-a uitat la mine si am fugit.

S-au conturat doua tabere: cea a scepticilor, condusa de Parapuf, care sceptici s-au dus in buda sa verifice; si cea a credulilor, compusa mai ales din fetite, care tindeau sa ma creada. A urmat o deliberare, in cursul careia s-a impus o fetita care nu suporta sa nu fie in centrul atentiei (am uitat cum o chema, am sa-i zic Fetita Alfa). Ea sustinea sus si tare ca si ea a visat-o pe vrajitoare in cursul somnului de dupa-masa, si ca “e rea!”. Ca dovada, s-a dus si ne-a adus, de la dulapul cu jucarii, un desen pe care il facuse in cursul diminetii, un desen tematic (“La tara la bunici”): o linie maro (pamantul), doua sperietori (bunicii), o casa (stramba), un pom verde si un soare galben. Soarele era in partea stanga sus a foii, dar ea se jura ca il desenase in dreapta sus – deci, vrajitoarea il mutase!

Aceasta irefutabila proba materiala a existentei vrajitoarei a cucerit intrega asistenta, iar scepticismul lui Parapuf a fost maturat de valul entuziasmului popular: toti copiii au inceput sa vada dovezi ale vrajitoarei malversationiste, a carei principala ocupatie parea sa fie mutatul obiectelor: perdeaua era trasa pana mai incolo pana acum un minut, uite ca acum e miscata – vrajitoarea! Ghiveciul ala de flori nu era acolo azi-dimineata – vrajitoarea! Etc.
Fetitele au inceput sa planga, educatoarele nu mai stiau ce sa ne faca, asa ca ne-au scos in curte, sa ne potolim; eroare! A inceput vanatoarea dupa vrajitoarea cea rea. Fetita Alfa s-a autoproclamat Regina, ne-a numit Servitorii ei pe Parapuf si pe mine, iar restul copiilor, desi nu au primit denominatii individualizate, alcatuiau probabil “poporul”. Si da-i si fugareste vrajitoarea prin toti boschetii, cu urlete de spaima cand unul dintre copii o “zarea”. Numai ca smechera de vrajitoare era ubicua rau, ne scapa mereu, numai asa de-a naibii.

Cand au inceput sa vina parintii sa ne ia acasa, eram cu totii intr-o stare de excitatie vecina cu isteria; eu, cel putin, i-am innebunit pe ai mei cu vrajitoarea de la gradinita, pana a venit bietul Liviu de la cursuri si a dat sa explice chestiunea. Dar n-a avut credit la mine: da, zisese el ceva, dar vrajitoarea era pe bune, au vazut-o toti copiii! Si de desenul Fetitei Alfa ce avea de zis? Ala era tot o inventie…?!

Pana n-am incasat-o nu m-am potolit.

A doua zi toti copiii erau plansi: mai toti o luasera pe coaja de la parinti. Li se explicase, cu argumente contondente, ca nu exista vrajitoare. Tristete generalizata. Desenul era inca acolo, dar Fetita Alfa era la ananghie, statutul ei era periclitat. “Tata a zis ca in tara noastra nu e nici o vrajitoare”, a suspinat unul dintre copii, si in clipa aia am avut un moment de inspiratie, o strafugerare de geniu: “Poate ca era din alta tara!”. Zeci de priviri pline de speranta m-au atintit, era un moment critic, dar Fetita Alfa a fost la inaltime: “Si acum s-o fi intors in tara ei, ca uite ca nimic nu mai e miscat!”. Zambete fericite, oftaturi de usurare: rationalismul a invins, am scapat de vrajitoare (care exista, clar!), iar Fetita Alfa a devenit si mai alfa decat pana atunci.

Mi-am amintit ieri intamplarea asta de acum 34 de ani (un fleac, m-au ciuruit!). Dupa cum vedeti, memoria inca ma ajuta, afara de cazurile cand datorez bani (atunci isi face simtita senilitatea datorata varstei). De Parapuf nu mai stiu nimic, pot doar presupune ca are deja primii nepotei: tiganii traiesc mai repede.

Aveti aici, in nuce, geneza unei religii, cu toate ingredientele: o Autoritate Transcendenta (Liviu), un Ales (eu), un miracol (vrajitoarea), un Sceptic convertit, un Pavel oarecare (Parapuf), un Lider care sa explice inexplicabilul, un Augustin oarecare (Fetita Alfa), Fortele Reactiunii (educatoarele si parintii). Inmultiti cu un milion aceste ingrediente si obtineti o mare religie.

Ma refer, desigur, la religia mormona.