Payak, Arbanasi

De când cu scălămbăielile bufonului de Tsipras, trăiesc într-o presiune teribilă: e ca și cum aș fi închis într-o budă rurală împreună cu un roi de viespi. Când stă omul pe budă, vrea să-i fie bine, dar mie ce bine să-mi fie, cu toate viespile alea pe capul meu! Pe cap și mai ales pe alte părți... domnule, este nenorocire!

Ce se-ntâmplă: mi se-ntorc amicii de prin concediile lor de middle class, din Grecia, adică, și dau în mine ca-ntr-un sac de box. Nu e zi să nu sune telefonul de zece-douăzeci de ori și să fiu somat (”Scrie, bă, că e bine-n Grecia, că nu-i nicio criză!”), amenințat cu moartea (”Mihai, dac-ai știi cât ne-am distrat!”), ba chiar lovit cu copiii mici (”A zis mami să-ți zic c-a fost foa’te f’umos și am mâncat bun-bun și tati s-a-mbătat ca po’cul”). Sincer, nu înțeleg ce le-a cășunat la toți pe mine! De ce nu scriu singuri ce bine-i la greci, dacă s-a umflat orezu-n ei și vor să-ndrepte lumea cu umărul; sau de ce nu se duc cu miloaga la Grig Bute, că el a fost p-acolo și-a văzut ce și cum! Pe mine m-a durut în cot de Tsipras și de-alți măscărici (era unul care umbla ras în cap și tras în geacă de motor… ăla era primejdie!), m-am uitat la televizor când am avut timp și mi-am văzut de treabă. Eu nu-s nici clasa mijlocie, să frec menta prin insule, și nici activistă de stânga, să salvez balenele, câinii vagabonzi, Pata Rât și pensiile sărmanului popor grec. Treaba lui, pe mine să mă lăsați în pace!

Când am de mers spre sud (rar! Cât mai rar…), trec frumușel Dunărea la Giurgiu și o țin întins până la Arbanasi, lângă Veliko Târnovo: 176 km, două ore și 46 de minute (am căutat pe Google Maps, dar fac mai mult, că stau și la frontieră… dacă nu suntem în Schengen! Ghinion). Acolo îmi iau cazare, mă duc și mănânc de prânz la Payak, la grădina de vară, apoi mă culc de-amiaz, să-mi priască. Seara mă urnesc cu greu, fac o plimbare, iar cina o iau tot la Payak, dar la mehană de data asta; mă-ndop până plesnesc, beau Mavrud bulgăresc până mă fac tanc și aia e. Grecia-mi trebuie mie?!

Arbanasi e o frumusețe. Un sat tradițional, dar nu mâncat de sărăcie, ci foarte prosper (pentru standardele timpului, secolul XVIII), plin de expați români, boieri brâncoveni, ghiculești, văcărești, mă rog, toată gașca; aia e fost epoca lui de glorie. Pe urmă s-a ales praful. Pe vremea lui Jivkov, însă, au dat nemții niște bani (tot ei, tot nemții!) și satul a fost reconstruit cu migală și pricepere, să arate ca-n urmă cu două sute de ani, iar după comuniști a venit mafia, care a cumpărat tot (pe bune sau cu japca, nu știu). Evident, mafioții n-au avut habar să facă turism (”industria ospitalității”, cum se zice acum), așa că, treptat, afacerile au fost preluate de oameni serioși, care-au făcut din Arbansi ce este acum: o perlă. Plus că există și-un bonus: este românifree!  Încă.

text publicat în numărul 30/2015 al revistei Cațavencii

Raport de Străinezia

Cum anul ăsta se apropie se sfârșit (adică de chefurile fără sfârșit din decembrie), zic să trag o linie provizorie și să contabilizez pe unde-am amușinat în 2010. Azi, Străinezia:
Bulgaria, Franța, Italia. Cam slăbuț, veți zice. Nu tu o Pragă, o Vienă, o Londră acolo, ca să nu mai vorbim de lucruri sfinte (Cuzco, Mount Rushmore, Dettifoss, Papeete, d-astea). Nu pot pentru ca să vă contrazic. Oterul și Rosana au făcut turul lumii, au fost pe drum zeci de luni de zile, au fost prin locuri de care n-a auzit nici dracul (eu deschid Wikipedia când ascult relatările lor de drum), și tac naibii din gură – iar eu, care-am ieșit până la bulgari, am tupeu să ies în față și să casc pliscul ca pelicanul! Pe de-o parte aveți dreptate, nu zic. Pe de alta, de ce să mă comparați cu ei, zor-nevoie, și nu cu Dănel, bunăoară?! Care Dănel a fost o zi până la Belgrad, la concert, și de-atunci nu-i mai tace fleanca, de ce-a văzut el și ce-a auzit și fel și fel!

Iar în materie de buget, eu unul zic zău lui Dumnezău c-am putut umbla și-atât, că la ce sărac am fost anul ăsta, ca și anul trecut și ca de când mă știu, niciodată n-am fost!

Bun, în ordine cronologică, am trecut prin următoarele locuri: Arbansi, Veliko Târnovo, Rusenski Lom, Ruse, Lyon, Avignon, Aix-en-Provence, Toulon, Cassis, Marseille, Chamberry, Annecy, Roma. De plăcut, cel mai mult mi-a plăcut în Aix-en-Provence, că mi-am cumpărat briceag (Opinel!) și n-am intrat în niciun fel de muzeu, ca să-mi stric cheful. Paranteză: cine dracul a inventat și muzeele astea, să nu-i priască omului la drum, să se plimbe și el în tihnă, fără bătaie de cap și ”bifări” obligatorii?!

Iar în materie de plăcut cel mai puțin, Rusenski Lom câștigă detașat. Hors concours! Dacă vreți să știți de ce, uitați-vă la poză. Dacă tot nu vă lămuriți, nici o frică: urmează text în Cațavencu.