Rusia la răspântie

Habar n-am cine e Oleg Serebrian și nici nu mă interesează. Dar Rusia mă interesează, ca pe orice român, așa că mi-am bătut capul să citesc cartea asta, poate aflu ceva nou. Și, da, am aflat. Am aflat despre ce „răspântie” este vorba, în opinia lui Oleg Serebrian.

Dar până acolo, alte câteva chestii: cartea e interesantă, este foarte interesantă, o recomand. Simplă, clară, de bun simț, bazată foarte mult pe surse în limba rusă (ceea ce-i foarte important, că majoritatea celor care scriu geopolitică în română nu au acces la aceste surse pentru că nu cunosc această limbă), și cu o abordare inedită, pentru mine. Autorul descrie relațiile Rusiei cu cele cinci națiuni determinante pentru ea: musulmanii, evreii, germanii, americanii și chinezii. N-am mai văzut nicăieri o asemenea abordare, dar este foarte utilă, foarte plăcut (și incitant) de citit și foarte grăitoare pentru autopercepția rușilor. 

Ca orice mare națiune planetară, și lor le pasă de relațiile pe care le au (și le-au avut) cu cei importanți, nu cu niște români, letoni sau portughezi oarecare. Sigur, prin „germani” sunt percepuți chiar germanii, nu europenii în general, dar acum în 2017, cu UE dominată copios de Germania, s-ar putea spune că, din punct de vedere speriat-rusesc, românii, letonii și portughezii sunt și ei niște germani mai mici, niște țuțeri ai germanilor, mai exact, deci pot fi tratați la grămadă (asta nu spune Serebrian, asta spun eu, chiar dacă nu m-a întrebat nimeni, sau poate tocmai de-aia!).

În ceea ce privește parte de istorie a imperiului rus, sunt câteva lucruri pe care nu le știam și pe care le-am aflat din carte: Tuva, Hiva (Khiva), Buhara (Bukhara) – ultimele două în actualul Uzbekistan, țară de care am să vorbesc în altă parte, Mongolia (exterioară), Primoria, Priamuria (foarte greu de distins între ele, până te prinzi că le desparte fluviul Amur) sunt „provincii” rusești cucerite foarte târziu (1924, Tuva), sau niciodată (Mongolia), sau deja pierdute (Buhara) și care au cu „centrul” o relație extrem de complicată și, ca s-o spunem pe-a dreaptă, ambiguă. Nu-i a bună. Cele două războaie cecene de la sfârșit de secol XX vor părea minore, dacă ce prevede Serebrian se adeverește. Și cam așa se-arată. Demografia nu ascultă de ideologie, fie ea comunistă sau naționalistă.

Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la cartea asta este „răspântia” de care pomenește autorul încă din titlu. Bref: Rusia are Occidentul într-o coastă, China în altă coastă și lumea islamică (Ummah) pe burtă. Ce-o să facă? Nu se poate bate cu toți. Trebuie să aleagă. Aici, în punctul ăsta, Serebrian și cu mine nu mai suntem prieteni.

Pentru el, „Occidentul” este UE. Pentru mine, Occidentul este NATO. Serebrian propune Rusiei să se alieze cu UE și să se opună astfel cu succes restului NATO (Canadei și SUA), pentru a obține o „contrapondere” continentală între cele două mari puteri planetare ale momentului, SUA și China. El zice că actuala alianță Rusia-China este absolut condamnată pe termen lung (ceea ce este corect). Dar eu nu cred în soluția lui. Poate greșesc eu, poate greșește el, poate greșim amândoi. Nu se știe. Viitorul nu este cunoscut de nimeni. Vom trăi și vom vedea! Mă rog, veți trăi și veți vedea, că sunteți tineri.

Interesant, din punct de vedere psihologic, este ce implică soluția lui Serebrian pentru el personal, ca cetățean al Republicii Moldova. Dacă UE face alianță cu Rusia, atunci Republica este în mijlocul geografic al alianței, ferită de orice belea posibilă, stă culcușită în alianță ca în pântecul mamei, la adăpost de orice necaz (și păstrându-și statalitatea pe termen nedefinit). Dacă, dimpotrivă, actuala rivalitate între NATO și Rusia rămâne valabilă, cu China în expectativă, atunci Republica este exact pe linia de fractură, cum e mai rău, în bătaia puștii din ambele părți (și cu șanse mici de-a rămâne „vie”, adică stat recunoscut și membru ONU). Cu alte cuvinte, conștient sau nu, Serebrian face geopolitică emoțională, „Hai să vă explic eu ce trebuie să faceți ca să vă fie vouă bine. Și, ce să vezi, și mie!”, lucru pe care l-am cam făcut toți geopoliticienii de la bun început, doar că niciunul n-a vrut să recunoască.

Nici mie nu mi-ar conveni să recunosc așa ceva, da’eu fac recenzii, nu geopolitică!

Republica Moldova: 22 de ani de statalitate

La Multi Ani, moldovanilor! Pe 27 august 1991 ati facut pasul pe care l-au facut romanii pe 10 mai 1877: avand in vedere cei 114 ani care despart cele doua declaratii, as zice ca nu v-ati descurcat prea rau. Hai ca se poate! Sa ne regasim sanatosi in Uniune!

p.s. eu ma gandisem la Uniunea Europeana. Daca a-nteles careva ca e vorba de "Uniunea EuroAsiatica" (UEA) - pare rau! Dar sper ca nu e cazul.

Vine ziua Ungariei. Aveți emoții?

Să vă spun un secret: eu nu prea am calități. Sau poate or fi și d-astea, dar nu le știe nimeni, eu cu atât mai puțin; în schimb am o pleiadă de defecte, o levată completă (citez: ”Prost, urât, murdar, sărac și bețiv!”. Am încheiat citatul), care, însă, are un joker în coadă: memoria selectivă. Mai precis, pot uita 99% din lucrurile pe care le aflu (și care nu mă interesează), dar rețin cu ușurință maniacală orice informație defavorabilă cuiva. Bref, sunt securistul perfect: spune-mi ce lucrezi la serviciu și-am uitat instantaneu. Spune-mi ce compromis sexual ai făcut ca să obții jobul ăla și n-am să uit niciodată.

Ergo, din mlaștinile memoriei urcă o amintire nu tocmai veche: ziua națională a României. Care acum e 1 Decembrie (făcătură), mai demult a fost 23 August (altă făcătură), iar și mai demult a fost 10 Mai (bun, corect, tradiție!). Dar dacă ar trebui o altă zi națională, oare n-ar fi bună ziua de 22 decembrie? Că doar atunci a scăpat țara din al doilea ev mediu al ei! Eu zic că 22 decembrie nu e o zi bună din trei motive, poate chiar patru: (1) trăiesc încă prea mulți oameni. Să nu uităm, pentru foarte mulți, comunismul a însemnat promovare socială, așa că ei au toate motivele să regrete dispariția regimului; (2) ar fi un fel de ”23 august” în oglindă (sărbătorim turning point-ul când am scăpat de comuniști, așa cum comuniștii sărbătoreau momentul când au scăpat de capitaliști); (3) ar fi o comemorare strict politică, nu una națională – în fond, valul anticomunist a măturat toată Europa de Est, nu doar România, și oricum a fost efectul evenimentelor din Uniunea Sovietică, nu al celor din România; (4) e mult prea frig pentru defilare, iar dacă ai zi liberă nu ai ce face cu ea, doar să te îmbeți muci. Ar mai fi un motiv, unul psihologic: e prea aproape de Ajun, de Crăciun și de Anul Nou. Ar trece neobservată, nimeni nu ar lua-o-n serios!

Bun, deci rămânem la 10 Mai, care e exact cum trebuie să fie. Teoria mea e că 10 Mai ar reduce handicapul pe care românii îl au față de unguri, cu al lor 15 Martie. Iată argumentele!

      (1)  15 Martie 1848 nu e cu mult mai șmecher decât 10 Mai 1877, în materie de tradiție, iar dacă e vorba de 10 Mai 1866, atunci cu atât mai mult.

      (2)  15 Martie nu e cu mult mai șmecher decât 10 Mai, în materie de reprezentativitate, că ambele date marchează începutul luptei pentru libertate (luptă pierdută de unguri, câștigată de români, nu interesează aici circumstanțele).

      (3)  15 Martie e cu mult mai șmecher decât 10 Mai, în materie de pan-ism (panhungarism la unguri, panromânism la români), pentru că ungurii dinafara Ungariei au ce sărbători la 15 martie, dar românii din Basarabia și din provinciile ciscarpatice nu au ce sărbători. Corect. Dar acest dezavantaj poate deveni un avantaj, pentru că 15 Martie e o chestie bătută-n cuie, nimeni n-are cum să mai vină cu ceva nou, pe când 10 Mai nu e încă nimic, are șanse să ”crească” în mentalul colectiv românesc și să ocupe spațiile goale din imaginarul național, lăsate libere de 23 August și neocupate încă de 1 Decembrie.

      (4)  15 Martie e cu mult mai șmecher decât 10 Mai, în materie de identitate națională, da; dar 10 Mai compensează prin faptul că rememorează începutul unei victorii militare (la popoarele din est, asta încă mai contează), pe când 15 Martie este un fel de Mohács de sfârșit de mileniu (pentru simetrie, se poate spune că Mohi a fost un Mohács de început de mileniu!).

      (5)  15 Martie e mult mai puțin șmecher decât 10 Mai, în materie de perspective, în materie de ”europeism”, ca să zic așa. 15 Martie e ca ”un drapel zdrețuit, dar iubit” (citat din Margaret Mitchell), dar nu e un drapel de folosit în viitoarele lupte; în fond, reprezintă începutul luptei ungurilor cu germanofonii (austrieci și germani), luptă care e demult la naftalină (cine sunt cei mai stimați europeni în Ungaria, dacă nu germanii?). Pe când 10 Mai e încă utilizabil din punct de vedere al construcției europene, pentru că, oricare ar fi sensurile lui (1866: un german sosește în România și-o modernizează; 1877: românii europeni încep lupta împotriva turcilor asiatici). Nu îmi fac vreo iluzie: Turcia nu va face parte din UE, dar va fi în curând o putere economică de talia Germaniei și o putere militară majoră, adică, pe scurt, va intra în competiție directă cu UE.

Bref: părerea mea (pe care nu mi-a cerut-o nimeni) e că 15 Martie are un mare trecut și un mare prezent, pe când 10 Mai poate avea (cu noroc și ceva inteligență politică) un mare viitor. Iar despre 1 Decembrie refuz să mă pronunț, ca despre orice scorneală a lui Ion Iliescu. Tot ce-a făcut omul ăsta a fost greșit, așa că 1 Decembrie n-are are mare prezent și n-o să aibă niciun fel de viitor. În materie de trecut, 1 Decembrie are și el un fel de trecut: se numește Iliescu.

Ungurii şi Europa

Budapest, ce soir je t’enlève!