Se afișează postările cu eticheta hohenzollern. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta hohenzollern. Afișați toate postările

joi, 17 martie 2016

Meehi povestește (II)

E martie 2014. Am muncit pe canal, cu Rack și Fleur, la niște sălcii. Vremea a fost bună, ei s-au mișcat foarte bine, eu am bifat prima mea zi în care lucrez ca singur groundsman cu doi cățărători (de obicei se lucrează exact invers, cu un cățărător și doi oameni la sol); mai mult, în malul argilos al canalului, am avut șansa de-a găsi o bucată frumoasă de gresie engleză, șlefuită îndelung de eroziune, o piesă interesantă din punct de vedere geologic (nevastă-mea o folosește ca presse-papier, că nu i-a plăcut geologia la școală!).

Ne întoarcem spre yardul din Enfield, obosiți dar nu terminați, și cu chef de vorbă. Fleur: „Am înțeles că există niște tăblițe secrete de aur păstrate în sfânta mânăstire Sfântul Nicolae din Sinaia, pe care nimeni n-a putut să le citească vreodată, și că numai anumiți oameni ai Sfintei Biserici au voie să le vadă. E adevărat, Meehi, tu ce știi?”. 

Îi spun că știu despre ce e vorba, dar că tăblițele sunt niște falsuri grosolane, nimeni nu le-a luat în serios. Îi aduc și argumente, dar îmi este clar că Fleur nu mă mai ascultă, pentru că n-are încredere în judecata mea, i se pare coruptă, orbită de prejudecăți. Poate că are dreptate, poate că nu; esențial e că l-am pierdut ca interlocutor, iar pe Rack nu-l interesează subiectul, nu vede cu ce l-ar ajuta pe el tăblițele alea, falsuri sau nefalsuri. Scuipe pe sine!

Ce ar fi trebuit să-i spun lui Fleur, dar nu i-am spus atunci, pentru nu aveam imaginea completă, este povestea tăblițelor. Nu să-l dezamăgesc de la început și el să-și lase mintea să se închidă, ca o pleoapă somnoroasă, peste ochiul creierului! Să vedem ce avem.
Avem 35 de tăblițe de plumb, păstrate la Muzeul de Arheologie din București, inscripționate cu litere grecești și încrustate cu anumite imagini, destul de stângaci executate. Nu există vreo mânăstire cu hramul Sfântului Nicolae în Sinaia, cea mai apropiată fiind în Predeal. În Sinaia avem legenda tăblițelor:

„În anul 1875, cu ocazia construirii Castelului Peleș, [...] s-a descoperit un tezaur de aur, compus din mai multe tablete scrise în relief și alte obiecte de aur. Din ignoranță – tezaurul fiind privit doar ca valoare de aur – a fost cedat de către guvernul procarlist Lascăr Catargiu domnitorului Carol I de Hohenzollern. Operația a fost efectuată prin administrația locală și jandarmi, în cea mai mare taină, astfel, tezaurul cu piese de aur, care ar fi fost impresionante, a dispărut. Posterității au rămas doar copiile efectuate pe metal neprețios de autoritățile locale, la atelierul [...] fabricii de cuie. Facsimilele au fost păstrate la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Sinaia”. 

Acest text a apărut prima dată în 1999, la pagina 134, în cartea „Dacii vorbesc. Introducere în tracologie”, scrisă de Iordache și Bălaș Moldovan, la editura Semne (care acum nu mai există, a fost cumpărată de Grupul Editorial Artemis). Ca sursă a informației citate mai sus, autorii dau „o tradiție orală foarte serioasă”. Punct. Adică dintr-o tradiție orală au aflat ei (în 1999) că în anul 1875, cu ocazia construirii etc, etc, etc... !

Ce exist
ă concret: 35 de tăblițe de plumb, de origine necunoscută, dintre care 34 sunt rectangulare (pătrate sau dreptunghiulare) și una rotundă. Majoritatea sunt acoperite cu litere grecești târzii, iar pe câteva sunt și litere ce nu fac parte din vreun alfabet cunoscut. Cele mai multe tăblițe au „ilustrații” cu soldați, regi, temple, cetăți etc. Materialul tăblițelor a fost analizat la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, cu rezultat clar: datează din secolul 19. 

Ceea ce n-ar avea nicio importanță, conform legendei: când săpau pentru fundațiile Castelului Peleș, lucrătorii ar fi găsit un tezaur de 200 de tăblițe de aur, care a fost imediat confiscat de regele Carol I. Regele a dat tăblițele la topit și cu aurul rezultat din acest act de vandalism a reușit să termine construcția castelului, ale cărei fonduri deja se epuizaseră. Dar a dat ordin ca 35 din cele 200 de tăblițe să fie copiate în plumb, iar aceste copii au ajuns până la noi; asta explică de ce plumbul din care sunt făcute este contemporan cu regele Carol I, și nu cu dacii. Esențial este, deci, ce anume scrie pe ele. Dar ce scrie?

Nu mă pricep, așa că îi dau cuvântul lui Dan Alexe: „Plăcuțele de la Sinaia – un fals grosolan. Apoi, chiar dacă dacii puteau călători în timp și în spațiu, cum scriu sectanții cei mai exaltați, „scrierea dacă” de pe celelalte plăcuțe, cele metalice de la Sinaia, rămâne tot un fals grosolan. Dacopații țipă, de când pot publica liber în presă și pe internet, că o conspirație de trădători de țară refuză să studieze „plăcuțele de la Sinaia”, scrise în minunatul alfabet al dacilor. Unii exaltați au publicat chiar și cărți anunțând că le-au „descifrat”! Nu știm ce vor să zică acei oameni prin „descifrare”. „Scrierea” tăblițelor de la Sinaia, lesne de citit, nu e altceva decât alfabetul grecesc atic-ionic, trântit acolo alandala și căruia falsificatorii i-au adăugat pe unele plăcuțe un M etrusc pe care dacii nu-l puteau cunoaște.

Falsul e grosolan din toate punctele de vedere. Regularitatea desenului literelor face total implauzibilă ideea că s-ar fi putut scrie fără separare între cuvinte (cuvintele sunt în scriptio continua, fără spații între cuvinte). Acele „cuvinte” care pot fi decupate în text sunt și ele neverosimile: de pildă, „Sarmato”, vizibil pe-a plăcuță, n-are ce să caute acolo. Dacii, vecini cu cei pe care-i numim noi astăzi „Sarmați”, le-ar fi zis Sauro-mati... Aceia erau de limbă iraniană, de unde etnonimul lor: Sauro-ceva – care venea de la iranianul sauro = negru (în persana modernă, siyah).

Dacopații nu știu însă nici măcar să folosească un dicționar al limbii române, ba pe deasupra nu prea vorbesc alte limbi în general, altfel ar recunoaște pe plăcuțele lor cuvinte împrumutate de română de-a lungul secolelor din greacă și din limbile slave vecine și care nu pot prin urmare proveni din misterioasa limbă dacă. Tentativele lor de „descifrare” sunt de un uriaș umor involuntar. Astfel, într-o „descifrare” publicată pe internet a frazelor „dacice” de pe acele falsuri care sunt plăcuțele de la Sinaia, găsim termeni din creștinismul grec și slavon, precum „schit” (altfel zis, dacii aveau schituri!), apoi verbe intrate în română din greaca modernă („a sosi”!), iar una dintre ele pare a spune că fetele dacilor purtau „coc” (venit la noi, de fapt, din franțuzescul coque).

Acești taraboste și pileati auto-impovizați lingviști ar face bine să-și cumpere măcar un DEX și să învețe să-l folosească. Acolo, în dicționar, în josul fiecărui cuvânt, vor găsi un rând care începe cu „Etim.” = originea și istoria cuvântului. Majoritatea etimologiilor din DEX sunt exacte. O simplă verificare a originii cuvintelor i-ar scuti pe dacopați să mai scrie aberații clinice și să introducă în „limba dacilor” turcisme și slavonisme. La fel, niciunuia dintre acești sectanți nu-i trece prin cap să-i ofere cititorului o cheie hermeneutică. Altfel zis: prin ce metodă au ajuns ei la descifrare și prin ce raționament au dedus că, de pildă, ROTOPENEOMATE, de pe una din tăblițe, ar însemna COMANDANȚI STĂPÂNI DE ROATE?!

Ca dovadă internă, filologică, a faptului că tăblițele sunt un fals e și faptul că în alfabetul folosit pe ele, care nu e altul decât cel grecesc, numele Burebista apare scris BΩEPOBΥΣΤΩ... cu Y pentru I! Capulzanul care a fabricat plăcuțele, nefiind filolog, ignora faptul că în greaca veche, ante-bizantină, Y reprezenta vocala u, iar nu i, ca astăzi. Ulterior, în atică, și apoi în koiné, în limba greacă comună, Y a devenit fonetic Ü, ca apoi să sfârșească în i de azi după perioada bizantină. Așa se dă de gol un falsificator necunoscător al ABC-ului studiilor elenice: folosește greșit o literă antică atribuindu-i valoarea fonetică de azi.

În sfârșit, pe aceeași plăcuță mai vedem în partea dreaptă un șarpe copiat de pe logourile moderne ale farmaciilor, în mijloc, jos, o figură a lui Cristos cu aripi, inspirată dintr-un manual de arhitectură a catedralelor bizantine, în vreme ce siluetele de soldați cu scuturi care umplu friza de jos sunt copiate de pe vase antice grecești. Ne vine să strigăm: Gebeleizis, cam puturos acest copy-paste din plumb!” (Dacopatia și alte rătăciri românești, de Dan Alexe, editura Humanitas, ISBN 978-973-50-4833-4, paginile 83-85).

Un ultim amănunt, care-mi trece acum prin cap și chiar mă mir că nu l-am citit la alții: povestea cu plăcile de aur care mai întâi au apărut și pe urmă au dispărut (dar au rămas copiile) este tot un copy-paste, după Joseph Smith, întemeietorul religiei mormone, după „momentul” 1823 (îngerul îi spune să dezgroape niște plăci de aur, acoperite cu o scriere misterioasă, plăci pe care Joseph le traduce, nu se știe cum, iar după ce termină traducerea vine îngerul și-i ia plăcile înapoi). Măcar în afacerea asta cu plăcuțele de la Sinaia, noi dacopații tot avem ceva concret, niște obiecte pe baza cărora să discutăm, dar mormonii n-au nimic!. Pentru cine are chef să dezvolte paralela într-un articol serios („Plăcuțele de Aur ale dacopaților vs. Plăcile de Aur ale mormonilor”?!), iată un link de informare: https://en.wikipedia.org/wiki/Golden_plates

marți, 1 iulie 2014

Evita

Poate nu stiti, dar una dintre treburile mele de capetenie, in rol de copilot, este acela de a "trancani". Asta inseamna sa insailez lungi discursuri apropo de nimic, despre diverse subiecte care-mi trec atunci prin cap: care bere da cea mai usoara mahmureala, ce-are de gand Putin in continuare, de ce este necesar sa studiem istoria Paraguayului, daca Mircea Cartarescu obisnuia sau nu s-o bata pe Cristina (prima lui sotie), care-i diferenta dintre pesterile vii si cele moarte, cauzele schismei dintre siiti si sunniti, de ce New Yorkul pute, care-i etimologia englezeasca a cuvantului "pupaza" (hoopoe), daca nevasta amiralului Nelson era lesbiana pe bune sau fake, ce e ala "armagnac" si multe altele.

Uneori, insa (foarte rar!) sunt pus sa raspund la intrebari precise. De obicei, o scald, dar de data asta am fost lasat in offside astronomic, la intrebarea (intentionat imprecisa), "Auzi, da' care-i chestia cu Evita, nevasta lui Peron ala?". Am incercat sa deflectez, concentrandu-ma pe enigma naturii dictaturii peroniste (adica, daca a fost de stanga sau de dreapta), dar n-am scapat: "Lasa vrajala, zi de Evita!". Din pacate, nu m-am descurcat, iar povestea Evitei a ramas nespusa.

Azi, documentandu-ma, iata peste ce dau. E vorba de poza de sus, cu sotii Peron (doamna este Isabel, urmasa Evitei in patul dictatorului) si cu sotii ailalti, pe care ii stiti. Pe care ii mai stiti, sper!

Tema pentru acasa: cititi-i aici viata Evitei, ca merita, din toate punctele de vedere. Bonus, iata o poza a ei din august 1943, cand nu era inca nici legenda, nici prima doamna. Tema pentru vacanta: reflectati la diferentele dintre Evita si cele trei Elene autohtone (prima, nascuta Lupescu, imbogatita Hohenzollern, ingropata Urdareanu; a doua, nascuta Petrescu, maritata Ceausescu, impuscata Voican; a treia, nascuta Udrea, maritata Cocos, ministeriata Basescu). Spor la treaba!

vineri, 2 decembrie 2011

A cincea Unire

Veste bună: a fost şi ultima. Veste proastă: a fost rău făcută. Veste şi mai proastă: 72 de ani după ce s-a făcut (cum s-a făcut) a fost aleasă „zi naţională”. Vestea cea mai proastă: Iliescu a ales-o.

Să aducem şi ceva argumente acestor judecăţi (personale) de valoare. Pentru început, un mic excurs istoric:

1883: România aderă la Tripla Alianţă, angajându-se să meargă la război dacă Austro-Ungaria va fi atacată de Rusia.

1914: Austro-Ungaria e atacată de Rusia. România nu merge la război. Regele Carol al României moare de ruşine.

1916: România merge la război, dar nu alături de Austro-Ungaria şi împotriva Rusiei, ci alături de Rusia, împotriva Austro-Ungariei. Tânărul rege Ferdinand al României nu moare de ruşine. La castelul Hohenzollern din Suabia, stegurile sunt arborate în bernă.

August 1916: Armata Română trece munţii.

1918 (primăvara): Austro-Ungaria şi România semnează tratatul de pace. România cedează Austro-Ungariei tot lanţul carpatic, Germaniei tot petrolul de pe Valea Prahovei, Bulgariei toată Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) şi jumătate din Dobrogea de Nord, iar Turciei nimic. În schimbul acestor cedări, României i se recunoaşte unirea cu Basarabia („a treia unire”, 9 Aprilie 1918).

1918 (toamna): România se răzgândeşte iar, denunţă tratatul de pace şi anunţă unilateral că se află iarăşi în stare de război cu Austro-Ungaria.

1 Decembrie 1918: Partidul Naţional Român (organizaţie politică) şi Gărzile Naţionale Româneşti (organizaţie paramilitară alcătuită din soldaţii români demobilizaţi din armata Austro-Ungariei) adună 100.000 de oameni la Alba-Iulia, în cadrul Adunării Naţionale a Românilor din Transilvania şi România. Adunarea decide unirea condiţionată a Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

7 decembrie: Armata Română trece iar munţii.

15 decembrie: Adunarea Naţională a Germanilor din Transilvania şi Banat are loc la Mediaş şi decide unirea cu România.

22 decembrie: Adunarea Generală a Maghiarilor din Transilvania are loc la Cluj şi decide unirea cu Ungaria.

22 ianuarie 1919: Armata Română ocupă teritoriul Transilvaniei şi cel al Maramureşului. Teritoriul Banatului e ocupat de Armata Sârbă, iar cel al Crişanei de tânăra armată a Primei Republici Maghiare.

28 februarie 1919: Consiliul Aliat trasează o linie de demarcaţie între teritoriile care urmau să revină României şi cele care urmau să revină Ungariei. Primirea notei (cunoscută ca „nota colonelului Vyx”) şochează guvernul de la Budapesta.

21 martie 1919: Prima Republică Maghiară se autodizolvă, iar puterea politică este preluată de comunişti, care proclamă Republica Sovietică Maghiară şi ordonă mobilizarea generală.

15 aprilie 1919: izbucnesc ostilităţile propriu-zise. Armata Roşie Maghiară lansează un atac-surpriză, încercând să ocupe Clujul. Românii contra-atacă, încercând să ocupe Oradea. Românii ocupă Oradea. Atacul românesc continuă dincolo de linia de demarcaţie.

1 mai 1919: Armata Română ajunge la Tisa.

20 iulie 1919: Armata Roşie Maghiară lansează un atac general asupra trupelor române de pe Tisa.

30 iulie 1919: atacul este respins, românii traversează Tisa.

3 august 1919: românii ocupă Budapesta.

august 1919: românii ocupă aproape toată Ungaria.

28 martie 1920: românii se retrag din Ungaria.

4 iunie 1920: la Trianon, Ungaria semnează sub protest tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate (dintre care doar 18 au luptat efectiv).

Astea sunt faptele. De ce a fost această unire „rău făcută”? Din două motive: pentru că n-a fost niciodată validată printr-un referendum, chiar mai târziu, după ce lucrurile se liniştiseră şi tăcuseră armele (cum s-a petrecut în cazul unirii cu Dobrogea); iar al doilea motiv este că a fost o unire condiţionată, iar condiţiile nu au fost respectate niciodată de guvernele de la Bucureşti (ci încălcate sistematic, cu un fel de rea-voinţă batjocoritoare).

De ce a fost o greşeală alegerea acestei zi ca sărbătoare naţională? Pentru că reprezintă o ofensă la adresa românilor din Dobrogea, Basarabia şi Bucovina („Băieţi, nu dăm nici doi bani pe unirile cu voi, numai asta cu ardelenii contează!”), şi deasemeni o ofensă la adresa maghiarilor din România, care la 22 decembrie 1918 şi-au exprimat explicit voinţa de a nu face parte din România.

De ce este rău că Iliescu a ales-o? În primul rând, pentru că Iliescu, la momentul alegerii, era deja depăşit istoric: nu era deloc conştient de dimensiunile schimbării prin care trecea lumea în anno domini 1989. În al doilea rând, pentru că alegerea lui reprezintă „piatra de temelie” a democraţiei originale pe care şi-o dorea el, adică un socialism cu faţă umană (a lui, eventual). În al treilea rând, pentru că perpetuează, în imaginarul românilor, statutul de mare putere al Ungariei (ceea ce, evident, Ungaria nu este): ia uite ce uniţi suntem noi, bă, ungurilor! Să nu veniţi cu săru'mâna să vă dăm Ardealul înapoi, că nu vi-l dăm!

În al patrulea şi ultimul rând, Iliescu a comis o ilegalitate: România democratică avea deja o sărbătoare naţională, nu trebuia inventată una nouă, care să-ţi dea ţie legitimitate. Sărbătoarea tuturor românilor este pe 10 Mai, Ziua Independenţei. Această zi nu lasă pe niciun român „pe dinafară”, indiferent de provincia în care locuieşte (independenţa-i numai una, unirile sunt cinci!), iar în imaginarul maghiarilor din România e o dată anonimă, poate, dar în nici un caz ostilă, cum e 1 Decembrie. De ce, atunci, Iliescu a refuzat 10 Mai-ul? Simplu: „10 Mai” face trimitere la o tradiţie democratică de 150 de ani, tradiţie în care Iliescu şi cei ca el nu au nici un loc. Ei sunt creaţia lui Stalin şi a lui Brejnev. Ce treabă să aibă ei cu românismul şi cu 10 Mai?!