Experiment cimpanzeu

De zeci de ani (literalmente: 30 şi ceva de ani pot fi numiţi ”zeci de ani” fără nici o exagerare, corect?) m-a uimit urmatoarea treabă: de ce părerea mea este sistematic ignorată, deşi am în mod clar dreptate? Lucru care este evident fie chiar atunci, fie se arată mai târziu?

Păi în ceaţă eram şi acum, dacă nu vedem pe Animal Planet experimentul ăla cu cimpanzeii. Din păcate, nărod fiind, am uitat numele (orice experiment poartă un nume, de obicei al celui care l-a imaginat şi l-a pus prima dată în practică). Un cimpanzeu mic în grad (adică pe o treaptă ierarhică inferioară, în cadrul grupului), e luat deoparte şi învăţat să extragă banane dintr-un dispozitiv, apăsând într-o anumită succesiune câteva butoane colorate. După învăţare, cimpanzeul mic e reintrodus, cu tot cu dispozitiv, înapoi in perimetrul grupului său.

Evident, micul cimpanzeu nu aşteaptă ca prostul orele fixe de masă, ci se îmbuibă după pofta inimii cu bananele din maşinărie, pe care numai el ştie să le scoată. Ceilalţi cimpanzei nici gând să se uite cum face, ca să scoată şi ei banane! Nu, domnule, mai bine rabdă de foame, decât să înveţe de la ăla micu’! Păi, cum?! Încearcă cel mult să-l fugărească şi să-i ia bananele, dar nicidecum să observe cum face!

Când experimentul a fost repetat, folosindu-se de data asta un cimpanzeu alfa (cu statut social superior), rezultatele au fost exact contrarii: toţi s-au adunat în jurul lui să vadă cum face să scoată banane, şi în mai puţin de jumatate de oră tot grupul învăţase algoritmul şi a golit dispozitivul.

În concluzie, mi-am zis, băgându-mi de ruşine capu-ntre urechi: nu contează ce spui, contează cine eşti, când spui ceva. Degeaba ai dreptate, dacă n-ai statut social superior, în cadrul grupului respectiv!

Exemplificare (tristă): de Revelion m-am luat la harţă cu mai vechiul nostru prieten Grecku (aka ”Stele”, după numele de personaj din Berile de Aur şi din Nea Nae). Care o fi, ne întrebam noi, titlul original al nuvelei lui Steinbeck, ”Oameni şi şoareci”?! Of Mice and Men, am spus eu, cu autoritatea filologului (dar cu statut social inferior în grup); Of Men and Mice, a spus Stele, cu autoritatea ignorantului (dar cu statut social superior). Evident, pariurile erau 100 la 1 în favoarea lui (numai gagică-mea credea în mine, da’ ce era să facă ea singură împotriva atâtor beţivi?!).

Vedeţi? Ăsta e necazul, şi fac pariu că v-aţi lovit de el de mii şi zeci de mii de ori până acum: funcţia bate gradul (în formularea domnului plutonier Potârniche, UM 02525 Breaza). Degeaba ştii, dacă nu eşti (formularea mea). Iar când, în sfârşit, ajungi să fii… atunci nu mai ştii nimic (formularea lui Laurence J. Peter).

La Răsărit de Eden

Pe John Steinbeck îl ştiţi: e ăla cu ”Oameni şi şoareci” (ecranizare cu Gary Sinise şi John Malkovich, ca să fie clar şi pentru cei tineri, care n-au timp de citit). A mai comis Steinbeck ăsta şi alte romane celebre, a umflat şi un Nobel pentru literatură, mă rog, ca omu’. Dar acum vorbim de ”La Răsărit de Eden”, nu de alte prostii.

Cartea nu m-a surprins nici prin ideea centrală (reluarea ”americană” a poveştii biblice cu Cain şi Abel), nici prin grosime (e lungă şi are destule ”burţi”, cum se spune, dar n-aş zice că-s aşa enervante), nici prin vreun ”final neaşteptat” (astea sunt trucuri bune pentru alde Jo Rowling, nu pentru un Steinbeck!); m-a surprins însă prin ”americanitate”, stil şi personaje secundare.

Prin americanitate înţeleg trei lucruri: unu, religiozitate luată în serios, cu o profundă (şi populară) cunoaştere şi discutare a Bibliei; doi, o percepţie clară şi netă a identităţii naţionale (”suntem urmaşii celor mai curajoşi dintre oameni, care au ales să plece în necunoscut, în loc să moară de foame pe pământurile secătuite ale lumii vechi”); trei, combinaţia ciudată între mobilitatea internă (în condiţiile unei ţări cât un continent) şi ignoranţa în privinţa restului lumii (după câte am înţeles, orientarea lor e simplă: din nord vin canadieni, din sud vin ”latini”, din vest vin chinezi, din est vin europeni – dar toţi vin aici grămadă pe capul nostru ca să ne fure locurile de muncă!).

Stilul lui Steinbeck e unic, dar l-aş putea asemăna, pe departe, cu cel al lui Hemingway: foarte dens, concentrat (cel puţin în dialoguri), cu enorm de multe trimiteri biblice (cele mai multe sunt greu de înţeles pentru europeni, sau cel puţin pentru mine!), dar cu unele lungi ”tirade” întreţesute printre schimburile de replici scurte.

Cele două personaje secundare care m-au fascinat sunt, desigur, Cathy cea amorală şi Lee cel chinez. Presupun că oricine citeşte East of Eden simte la fel, iar pasajele în care aceştia doi se desfaşoară sunt parcurse mai încet şi mai atent decât altele, cum mi s-a întâmplat şi mie, spre deosebire de alte pasaje (spre exemplu mi-e aproape imposibil să am răbdare la descrierile de natură, oricât mi-ar plăcea mie să mă flendur pe coclauri!).

Mă întreb de unde vine, totuşi, forţa scriiturii lui Steinbeck. Că doar subiectele lui sunt ”vechituri”, nu-i aşa, într-o lume vitezomană ca asta a noastră! Dar de aproape 100 de ani, cărţile lui continuă să fie citite şi savurate (sau contestate, după caz). Am o ipoteză, care fără a fi prea isteaţă, e măcar sinceră. Şi a mea proprie, aşa că puţină îngăduinţă, please!

Cu toţii ştim de picturile rupestre. Cel mai puţin ştim însă de ce le-au făcut oamenii primitivi. După părerea profesorului Lewis-Williams, e vorba de artă şamanică: un şaman aflat în transă (autoindusă) ”vede” diverse imagini ieşind pur şi simplu din stânca peşterii şi se apucă să le fixeze, suflând asupra lor vopseluri printr-un tub. Aşa cum un copil ”desenează” într-o carte de colorat. Ei bine, cred că un mare scriitor (e şi cazul lui Steinbeck), ”aude” vocile personajelor sale purtându-şi dialogurile şi le fixează în scris, pe cât de bine poate. La fel i se întâmplă în materie de peisaje, de interioarele locuinţelor şi chiar de îmbrăcămintea personajelor. Cu alte cuvinte, pentru Steinbeck, la fel ca pentru sălbaticul ăla din fundul peşterii, procesul de creaţie e mai puţin ”de creaţie” şi mai mult de copiere a ceea ce vede şi aude atunci când e în mână şi scrie.

Vreau să spun că forţa unei bucăţi literare vine din starea de transă a scriitorului ei?!

Da, exact asta vreau să spun.