Pentru că marţea trecută (pe 12) s-au împlinit două decenii de la moartea lui Laurence Johnston Peter, am zis că e bine şi frumos să-l pomenim, că mare om a fost. Ideal era să postez acest tardiv omagiu acum opt zile, dar din motive independente de voinţa mea (lene, puturoşenie, trândăvie, etc), îl pun abia azi. Better later than never sau Better never than this late?!
Principiul formulat de el îl ştim cu toţii, unii dintre noi (eu, bunăoară) încă înainte de Revoluţie, când a fost publicat în Almanahul Urzica (îşi mai aduce aminte cineva?!): ”Într-o ierarhie, fiecare salariat tinde să urce până la nivelul lui de incompetenţă”. Mă rog, nu asta vreau să discut aici (au discutat deja destul alţii mai deştepţi decât mine, şi din 1968 încoace tot discută, ba au mai scos încă o lege: Principiul lui Dilbert!), ci de ce anume a fost publicat Principiul lui Peter tocmai în Almanahul Urzica, în anul de graţie 1988?!
Păi simplu: atunci a dat Elena Ceauşescu celebra ei directivă ”Scriitorilor, gata cu critica, de acum înainte vă veţi cânta eroii! Gata cu personajele negative!”. Evident, reacţia scriitorimii a fost uriaşă, deşi nu a existat opoziţie deschisă. Dar cei mai mulţi au luat atitudine, publicând texte cu cheie. Printre altele, atunci a fost tradus prima dată în română Principiul lui Peter, iar de auzit, a auzit cine a avut urechi să audă.
Evident, bietul taică-miu n-a auzit nimic. A auzit fi-su, adică eu, care la vremea aia eram un puţoi de 16-17 ani. Urechile, însă, le-am avut totdeauna deschise, chiar dacă deocamdată asta nu mi-a folosit la nimic concret.
Dar mai am timp. Şi ştiţi de ce?
Pentru că nu mi-am atins încă nivelul de incompetenţă, de-aia!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu