The Blind Watchmaker

M-am apucat s-o citesc în original, ca berbecul. E grea al naibii (nici n-am pregătirea științică necesară, măcar că e scrisă cât mai ”popularizator” posibil). Revin cu un post detaliat cât o termin (cine știe când o mai fi și asta!!!).

Moartea lui Michael Jackson

Disparitia lui Michael Jackson ridica cateva probleme. Nu insurmontabile, dar probleme! Sa incercam sa le dam de cap. Adica s-o luam cu inceputul.

In cartea “Despre limita”, Gabriel Liiceanu zice ca orice om are niste limite, niste “determinatii”, dintre care unele pot fi schimbate (asupra carora omul se poate razgandi), si altele imuabile (asupra carora nu poate). Iata-le:

Imuabile:

· Zestrea somatica (trupul)

· Zestrea mentala (mintea)

· Sexul

· Ascendenta (parintii)

· Rasa (culoarea pielii)

· Natiunea (“tribul”)

· Epoca

Modificabile:

· Locul

· Limba

· Religia

· Numele

· Clasa (casta)

· Libertatea

Acuma, treaba e ca, pe masura ce lumea s-a schimbat (sau “a progresat”, desi exista multe pareri contra), tot mai multe determinatii au fost puse in discutie. In societatile traditionale (sa zicem societatea agrara din “Morometii”), omul incerca sa-si schimbe doua, cel mult trei determinatii: clasa (adica incerca sa se imbogateasca) si libertatea (fie si-o “scadea”, bagandu-se argat, fie si-o “sporea”, ca Iocan de exemplu), si eventual locul (ca Paraschiv sau Nila). Dar cam atat.

In prezent, insa, oamenii cei mai ambitiosi ai lumii, sunt dispusi sa mearga foarte departe, atacand chiar si determinatiile socotite “imuabile” de catre filozoful nostru (unu-avem, cu asta defilam!). Pur si simplu, ambitiosul refuza sa fie ceea ce este, si alege sa fie ceea ce vrea el sa fie. Scurt pe doi.

Jackson si-a ales alta rasa. Renegatul si-a ales alt “trib”. Dana International si-a ales alt sex. Femeile se duc la plastician si-si aleg alt corp. Americanii se duc la cursuri de orice si-si aleg alta minte (adica un simulacru de minte mai buna). Gauguin si-a ales alta epoca, alt timp (ca el or fi multi, dar nu-i stiu eu). Marian (il cunosc personal), neputandu-si “alege” alti parinti, i-a renegat pe astia pe care ii are (la fel a facut si Luis Lazarus). Chiar si eu am fost atins de aripa funesta a ambitionismului: mi-am ales alta religie (enfin, neavand ce alege, mi-am renegat-o pe-a mea). Cat despre cei care-si schimba locul si limba (prin emigrare), sau numele (la starea civila, asa de smecheri - barbatii, sau de nevoie - femeile), astia-s puzderie, nici nu merita pomeniti.

Totusi, aceasta “revenire” (sau “corectare”) asupra determinatiilor primite, nu este gratis. Ea implica un cost. In cazul lui Michael Jackson, costul a fost scurtarea vietii – la el e evident. La ceilalti, insa, e mai putin evident, dar cu atat mai dureros.

Costul prim este respingerea. Atunci cand din negru devin alb, din ortodox ateu, din român devin “hispanist”, din barbat femeie, din gras slab, din prost destept si din sarac bogat – ma trezesc plutind intr-un limb, cum se zice, pentru ca am plecat dintr-o lume in care aveam un loc si am ajuns in alta in care ma trezesc respins. Femeile nu-i privesc pe transsexuali ca fiind femei, nici albii pe Michael Jackson ca alb, nici un savant nu-l priveste ca pe egalul lui p-ala care a facut si el un curs, Richard Dawkins nu ma considera si pe mine ateu, iar in ceea ce-i priveste pe saracii imbogatiti… pentru cine s-a inventat cuvantul “parvenit”?!

Pe de alta parte, costul secund este renegarea: aia dintre care ai plecat, prin “razgandirea determinantilor”, te privesc ca pe un tradator, un las, un dezertor – si cam au dreptate. Chiar daca n-ar avea, e greu pentru ei sa te felicite: “Ti-ai taiat ouale si ti-ai pus vagin? Bravo, la mai mare!”. “Ai gasit in sfarsit Mexicul, patria-muma? Respect, felicitarile mele!”. “Ti-a scos chirurgul 20 de kile de slanina si ai acum doar 80 de kile, nu mai esti grasa ca noi? Draga de tine, vino sa te pup!”. Etc.

Ergo: ambitiosii sunt plini de vointa, da. Si nu admit sa fie opriti de vreun obstacol, da. Si au curaj sa-si asume schimbarea oricarei determinatii, da. Dar sunt dispusi sa plateasca si pretul? Pretul real, nu cel in bani?

Michael Jackson l-a platit. Voi, ceilalti ambitiosi, inca n-ati cerut nota. Las’ ca vine ea singura, fie c-o cereti, fie ca nu! Sa incheiem totusi optimist, cum ii sade bine ateului:

“Ambitiosi din toate tarile, uniti-va!” In jurul copârșeului.

Despre alti demoni

Inteleg din feed-back-urile voastre (care pe mess, care pe SMS, care direct in tiganeste) ca parerea mea vi se pare complet idioata. Parerea, adica: frustrarea duce la blogareala si la alti demoni (alcoolism, filatelie, etc).
Pare rau! Pare rau ca nu v-am convins, dar, vorba lui Nea Nae, “asta e!”. Eu unul sunt convins, asa ca am sa dau o ultima batalie de onoare inainte de a trece la subiecte mai interesante (orice subiecte, doar de daci sa nu mai aud!).
Dupa capul meu, frustrarea e asa, un fel de contradictie intre ce crezi tu ca meriti si ce crede societatea ca meriti. O lipsa de recunoastere. O ne-rasplata sociala. La limita, e o lipsa pur si simplu: prea multa foame, prea mult frig, prea multa bataie, prea multi scuipati in cap (vorbesc acum de propria mea copilarie).
Totusi, punctul in care “lipsa pur si simplu” se intalneste cu “lipsa de recunoastere sociala” este sexul. Exemplu: imaginati-va 100 de oameni, 50 de barbati si 50 de femei. Rational ar fi ca toata lumea sa aiba parte de sex, nu? Din pacate, sexul nu e rational: cele 50 de muieri vor fi interesate de cel mult 5 masculi, iar cei 50 de purtatori de ismene isi vor concentra eforturile pe cel mult 15 pasarici. Ergo: obtinem 45 de frustrati si 35 de frustrate? Uite ca obtinem!
Nu comentez de ce anume asa stau lucrurile, ca stiti si voi: selectia naturala, Darwin, neste chestii (“Mario, tu sa taci, ca nu stii neste chestii!”). Mult mai interesant e insa cum se impaca frustratii cu statutul lor. Se impaca greu, sa stiti, foarte greu!
De multe ori innebunesc. La propriu. Stiu ce vorbesc, c-am fost odata c-o gagica care trecuse prin asa ceva, si nu e de joaca. Daca nu ma credeti, faceti o vizita la spitalul de nebuni, la aia care si-au pierdut identitatea: ce, credeti ca nebunii se cred oameni banali?! Nu, taticu'! Gasesti acolo o gramada de Ceausescu, de Isus, de Eminescu, de Arhanghelul Mihail, numai piese grele. Daca te duci intr-un azil din Rusia, pe pariu ca e plin de Stalini; unul din America geme de Kennedy, etc. Esential e ca atunci cand innebunesti, cumva incerci sa scapi de identitatea ta de loser si sa “devii” un alfa, depinde de orizontul tau cultural (apropos, daca pana la urma demonul nebuniei o sa ma inhate de tot, sa stiti ca io unul o sa ma cred Richard Dawkins – nu care cumva sa ma contraziceti, cand oti veni la vizita, cu portocale in sacosa!). Nu ca un alfa e mai dotat sexual decat un “inferior ierarhic”, dar un alfa are acces la orice – implicit si la sex, dac-asa vrea el (uneori nu prea vrea, vezi cazul lui Hitler, saracul!).
Alte strategii de supravietuire in caz de frustrare, mai putin drastice decat nebunia: socializarea febrila, de exemplu. Daca nu primesc de la prietenii mei “rasplata de statut” pe care o astept, atunci socializez frenetic in toate partile (“ma bag in seama”), doar-doar s-o gasi cineva care sa ma ia de smecher (si se gaseste, conform proverbului “Un prost cauta alt prost, pe care sa-l admire”…!). De cand s-a inventat netul, strategia asta a prins aripi ca niciodata, iar blogareala mi se pare un fel de rafinare a ei: nu ma bag in seama asa, aiurea, ci ma bag in seama “la momeala”!
D-aia-mi place mie sa traiesc in secolul 21. In evul mediu ce ma faceam?! R^neam grajdurile vreunui alfa!
Asa, cand am nevoie de bani, mai spal masina cate unui amic bogat. Altceva!