La Bodeguita, Livorno

Se spune că Toscana e cea mai frumoasă provincie din Europa, iar Livorno e cel mai urât oraș din Toscana. Nu este adevărat! Eu vin pe partea aialantă și spun că Livorno este singurul oraș viu într-o provincie plină de mortăciuni. Superbe, turistice, colcăind de artă, cultură și istorie, nu zic, dar tot mortăciuni sunt orașele toscane, până la urmă: ce altă muncă au florentinii sau sienezii, în afară de a-i pupa în fund pe turiști?! De acord, ies bani grei din asta, dar poate că omul e calificat pentru industrie sau pentru construcții. Ce să facă un muncitor de modă veche într-un muzeu intangibil, cum e întreaga Toscană?

Cu excepția orașului portuar Livorno. Acolo, da, am respirat și eu! Mi-am regăsit originea și clasa, după atâta Renaștere, monumente, capodopere, maeștri, cultură și alte expirăciuni: am văzut oameni beți, căutând scandal seara; șomeri fără dinți, cinstind una mică pe la colțuri; cocalari tineri de tot, plecați la agățat pe motoreta cumpărată din primul salariu; marinari coborâți de pe vas, cu chef de uscat; estici cu salopetele murdare de var, á la Celentano; and last but not the least, prostituate amărâte, d-alea de periferie, cu totul altceva decât figurantele din Florența, care au și tupeul să-ți zică-n față că ele nu-s la produs, ci studente ieșite seara în oraș!

Livorno e un oraș al oamenilor care muncesc, da, dar se și distrează. Turiști sunt puțini și fără fițe, iar de găsit, îi găsești în cartierul Veneția (sau La Venezia, sau Nuova Venezia, sau Piccola Venezia, depinde pe cine întrebi), care-i plin de cârciumioare foarte simpatice. Foarte! Nu se prea întâmplă în Italia (nu știu de ce), dar în Veneția asta mică din Livorno se adună la distracție și localnicii, și turiștii, și marinarii, fără niciun fel de bisericuțe. Sincer, mie mi-a plăcut. Bine, a fost și singurul loc din toată Toscana unde am luat gura de pe vin și am stat pe bere toată seara, de m-am simțit aproape ca în Europa...

Bref, mica Veneție e un cartier în nordul centrului istoric din Livorno, cuprinsă (aproximativ) între Fortezza Vecchia și Fortezza Nuova (astea erau niște fortificații anti-pirați, pe vremuri). Sunt câteva canale, care put mai puțin decât alea din adevărata Veneție, și câteva zeci de cârciumi, unde se bea sensibil mai ieftin decât în alte părți. Am stat în La Bodeguita, am băut Peroni și-am mâncat o chestie lipsită de gust, numită ”paste de primăvară” (?!). N-a contat, că nu pentru mâncare eram acolo, ci pentru atmosferă. Și atmosfera a corespuns pe deplin. Nu pot să dau amănunte, că-s om însurat, dar vin și zic: da!

text publicat în numărul 26/2015 al revistei Cațavencii

Toscana 2015

Am facut turism de mare profunzime culturala, m-am ales si c-o bicla in Piazza de Ciompi... hai, ca pan' la urma a iesit misto!

Mea culpa, Belfast!

În mod solemn, cu o mână pe fundiță și o mână pe oliță, cum se spunea pe vremuri, admit că m-am înșelat profund și că Belfast a avut dreptate. Dar s-o iau cu începutul.

Belfast îmi este coleg de muncă și are, după cât se pare, o mare plăcere în a mă pune la punct, când mă prinde neinformat (sau mai rău, dezinformat!). Printre cele mai mari prostii pe care le-am scris în textele mele a fost și asta (citez aproximativ): ”În România nu sunt picturi rupestre”. Belfast m-a contrazis: ”Ba sunt!”. Și sunt, într-adevăr, tunde-mi-aș creierul să mi-l tund.

Nu numai că în peștera Cuciulat din Sălaj sunt deja descoperite o serie de picturi (din care celebru n-a ajuns decât un de cal, poreclit ”Calul de la Cuciulat”), dar anul ăsta au fost găsite picturi rupestre și în Bihor, într-una din sălile peșterii Coliboaia. Deci, mi-am luat-o grav. Cum de s-a putut întâmpla?!
Păi am făcut exact cum face taică-meu de când îl știu, cum face cam toată generația lui, cum face însuși sărmanul Grecku, chit că el e din generația mai tânără: am vorbit din amintiri. Am zis că ”știu”. Necazul e că ceea ce ”știi” azi poate să se schimbe mâine, și tu să rămâi cu știutul în gură, ca sugarul cu suzeta. Ceea ce știusem eu despre inexistența picturilor rupestre în România data din anii ’80 – ’90, când încă nu se găsise niciuna. Între timp lucrurile s-au schimbat, odată cu trecerea timpului care le mișcă pe toate și nu lasă nimic la locul lui. A fost explorat Cuciulatul, a fost explorată Coliboaia, s-au găsit ”rupestre” și la noi. Deloc spectaculoase, extrem de greu accesibile, complet neturistice – dar picturi rupestre, fără nici un dubiu. Uite-așa am fost eu prost de data asta, și Belfast deștept: eu mi-am lăsat informația încremenită în timp, el și-a ținut-o adusă la zi.

Crezi că tu ești mai breaz, prietene? De câte ori n-ai fost și tu la fel? De câte ori n-ai vorbit bazându-te pe ce știai tu din școală – sau mai rău, din auzite? Vrei exemple? Uite aici:
”Balzac e cel mai mare romancier al lumii” (Călin). ”Exporturile industriale ale României de azi sunt infime, față de cele din perioada comunistă” (taică-meu). ”Piatra Craiului cacă tot!” (Grecku). ”Evreii sunt o rasă condamnată” (Julius). ”Varujan Vosganian este legionar” (Ionică). ”Scrierea mayașă este nedescifrată” (persoană publică, nu-i dau numele). ”Zamolxe este documentat istoric” (Samo). ”Limba română este de origine necunoscută” (Zoltan Andras). ”Pocuția e în Bucovina” (Pisoi). ”Americanii n-au câștigat Războiul Rece” (Crețu). ”Lostrița și păstrăvul sunt aceeași specie, doar că lostrița e mai mare” (Dan). ”Toscana n-are ieșire la mare” (tot eu, dar mai recent).
Vezi?