Balul Catavencu (1): Vedetele

Am de gand sa va ofer o relatare cat mai acurata de la balul Catavencu 2008, numit si “Criza si pedeapsa” – asa ca va rog sa fiti putini atenti, ca popa nu predica de doua ori pentr-o baba surda. Deci:

Ajungem (ca eram doi), gasim cu greu garderoba, intram in sala, primejdie, ca nu cunosteam pe nimeni. La 1500 de oameni, ar fi fost si greu. Cu ocazia asta am vazut si eu pe dinauntru sala mare a palatului Bragadiru, ca la balul trecut (Playboy) n-am apucat sa vad decat casa scarii, atat era de aglomerat. Ce sa va zic, sala nu arata rau, dar nici bine: o sala de bal ca orice sala de bal, cu o galerie circulara de jur-imprejur, la vreo patru metri inaltime. Care acum era ticsita de camere de luat vederi si de oamenii care le manevrau.

Nici n-am apucat sa mirosim primul pahar de whiskey, ca ma striga cineva: sucesc capul, pe cine vad la o masa – gasca de publicitari de la Krogen. Catalin, Adi, Gabi. Ne ducem la ei, profitam de invalmaseala si ne asezam la masa lor (cam nepoftiti, dar asta e!). Il prezint pe Grig, ciocnim, pai nu mergem sa mai luam un rand?! Cu paharele din nou vesele, ne-am oferit ragaz sa ne uitam prin sala.

Lume ca la balamuc. Vedetele colcaiau ca viermusii intr-un hoit de pisica. Din pacate eu ma uit putin la televizor, asa ca nu le-am identificat pe toate, ce vorbesc, nici macar jumate.

Era acolo Robert Turcescu, mic, negru, carunt si flamand (a mancat tot timpul); era Victor Ponta, incredibil de inalt (Daciana ii ajungea pana la urechi, iar eu ei pana la barbie); era Dan Chisu, imbatranit, ridat si melancholic, ziceai ca-si interpreteaza propriul rol din “Singur sub dus” (finalul, cand moare de singuratate); era Luminita Anghel, mult mai scunda decat la televizor, razand tot timpul ca sa-si arate dantura (e adevarat ca avea ce arata, si-o fi refacut-o de curand); era Geanina Corondan, teribil de serioasa (nu era ea aia pontoasa de la “Meteo”, de pe vremuri?!) si de sulemenita; era Lucian Mandruta, aratand extraordinar de bine, slab, fara gusa (la televizor parca avea gusa, neh?!), avand ca singur defect o tinuta prafuita de motorist, ostentativa printre toate tolurile alea festive; era Don Corleone, mic, tuns perie, care tot timpul cauta pe cineva prin sala (n-am inteles pe cine, dar imi venea sa-l mai trimit dupa inca un whiskey, daca tot misuna non-stop); era Andreea Esca, pe care n-am recunoscut-o, asa ca i-am intrebat pe baieti (“Ba, cine e aia fandosita, ca parc-o stiu de undeva?!”, iar ei “Esca e, ma, ce-ai? Ba, luati-i whiskey-ul lu’ asta, ca-i deja facut!”); era Gabriel Cotabita, inalt, cam flescait la obraji, dar deloc transpirat (o fi si transpiratia astuia o legenda a presei, ca vodca lui nea Nicu Vacaroiu?!); zicea Grig c-ar fi zarit-o si pe alde Adriana Bahmuteanu, grasa si lucioasa, dar mie mi-a scapat momentul, ca eram la buda sa scutur trandafirul, asa ca de data asta nu aveti ce glume slabe sa faceti.

Cam atat despre oaspeti. Despre nominalizati, in episodul doi. Despre gazde, in trei, iar despre micile mele avataruri culinare si bahice, in ultimul episod.

Criteriul Gigi

Am vrut sa va scutesc de subiectul penibil "noi, romanii" si sa va distrez cu barfe de la Balul Catavencu ("Poate ultimul cu mancare"), dar pentru ca mi-ati sarit la beregati cu comentariile voastre, ma vad nevoit sa ma intorc in zoaiele patriotismului de Dambovita.
Daca indeplinesti toate cele cinci conditii de mai jos, nu se poate sa nu fi observat ceva ciudat: in tara asta traiesc mai multe nationalitati si trei popoare mari (romanii, maghiarii si tiganii), dintre unul, romanii, este rupt in doua. Sau mai exact, “romanii” sunt doua popoare foarte diferite, care din intamplare vorbesc aceeasi limba.
Ca sa poti vedea asta, trebuie sa 1. fii roman etnic, 2. sa fi primit o educatie ingrijita, 3. sa nu fi emigrat definitiv, 4. sa nu provii dintr-o familie privilegiata in comunism (securisti, nomenclaturisti) si 5. sa fi calatorit in strainatate.
Cele doua popoare romane, poporul alfa si poporul beta, au in comun cateva lucruri (o limba, un teritoriu, cateva repere istorice), dar desi lucrurile care le despart sunt mai putine, ele fac toata diferenta (iata o expresia alfa…). Cateva din aceste lucruri ar fi: accesul la informatie; raportarea la istoria recenta; raportarea la Europa (si, prin extensie, la lumea intreaga); muzica.
Stiu ca nu sunt original, nici nu intentionez, am luat denumirile astea (pleasca!) de la Huxley, din “A new brave world”; da’ sunt numai bune pentru ceea ce am de spus. Iata un beta standard:
- accesul lui la informatie se face prin televizor
- comunismul a fost bun
- Europa (si lumea intrega) sa ne lase pe noi in pace, in saracia noastra
- asculta manele
Un alfa:
- are acces la toate mediile de informare, dar prefera internetul
- comunismul a fost rau (dar e un subiect penibil, deoarece stie ca inainte de comunism a fost un alt popor alfa, asasinat de comunisti pentru a lasa loc noului popor alfa, din care face si el parte)
- Europa e singurul drum acceptabil spre viitor
- asculta muzica lumii, mai ales in engleza si in limbile neolatine
Nu mai e cazul sa spun ca cele doua popoare romane, alfa si beta, fac doua politici perfect opuse (un beta tipic e de stanga, pana la ultimele consecinte; un alfa e de dreapta, daca nu cumva e cumparat de stanga, ca tehnician de campanie). Cred insa ca exista un criteriu mult mai bun (desi efemer), care diferentiaza pe un roman alfa de un roman beta: Gigi Becali.
Daca va uitati pe internet, la topuri gen “Cel mai prost om din Romania”, il veti gasi invariabil pe nea Gigi pe prima pozitie; daca stati de vorba cu “oamenii simpli” (acesta este numele politically correct pentru beta people), veti constata o admiratie totala, organica, pentru “domnul Gigi, care e om destept si bun la suflet!”.
Daca aceasta imagine apocaliptica asupra romanilor e cat de cat corecta, ce rost are sa mai vorbim de “noi”…?!

Atelier Neagu Djuvara (3)

Gata, m-ati obosit destul cu carcotelile voastre, reluam barfa ca nu degeaba-i sport national. Nu va bag direct in barfele de la bal, mi-e ca fara incalzire va prindeti urechile, asa ca facem un mic warm-up cu barfe de la atelier.

Intai de toate, eu unul am ajuns acolo din intamplare, ca mi-a forwardat o colega mai tanara (multumesc, Cristina!) un link; de Fundatia Calea Victoriei m-am interesat doar de pe net, nimic mai mult; iar lui Neagu Djuvara i-am citit toata opera (cat s-a tradus in romana), asa ca n-aveam cum sa nu ma duc.

Locul nu-i usor de gasit, daca nu te duce cineva – dar asta e dintotdeauna orasul meu (vezi foto), asa ca nu m-a dus nimeni, am dibacit singur: undeva pe la Piata Dabija, intr-un veche zona negustoreasca care-a scapat de Ceausima. O intrare, un bloculet vechi, interbelic, un apartament spatios la etajul 1, o amfitrioana frumoasa foc care m-a gasit pe-o lista, mi-a luat haina s-o aseze in debara (“Aoleo ce grea e!”, “Pai, domnisoara, e sus-tinuta de-o personalitate!”, hlizeala, mici galanterii), iar eu m-am inghesuit sa ocup un scaun istet. La drept vorbind nu m-am inghesuit deloc, ca mai mult de 30 de oameni n-au fost cu totul, iar majoritatea au venit dupa mine si s-au asezat in spate. Ai putea crede ca la prelegerea unui profesor de 92 de ani e sala plina de profesori de liceu cam de varsta mea; as! Tineret intre 20 si 30 de ani, mai mult baieti (asta m-a mirat), dar desi minoritare, fetele erau foarte frumoase, cum sunt uneori intelectualele (rar!).

Apare Djuvara, incredibil de in forma pentru anii lui si viata pe care-a dus-o (refugiu dupa primul razboi, internat, front in cel de-al doilea, refugiu dupa, foame la Paris, apoi un sfert de secol in Sahara – Niamey! – pe urma iar foame la Paris, din 1990 incoace foame la Bucuresti, ca profesor universitar – si mai intrebati de ce-am demisionat io din profesorat! Bine ca sunteti voi destepti…), se asaza pe scaun si-ncepe sa vorbeasca. Dupa cinci minute se ridica si vorbeste, in picioare, timp de doua ore si ceva. Fara note, a vorbit liber. Cu o voce perfect controlata, care se auzea fara nici o problema in toata incaperea. Citand toate datele din memorie, la fel si numele proprii. La 92 de ani.

Chiar ca noi suntem o generatie de putze.

A raspuns la intrebari dupa ce-a terminat de vorbit, apoi a dat autografe pe cartea lui, traducerea in romana a lucrarii de doctorat cu care a luat premiul Academiei Franceze (“Civilizatii si tipare istorice”) – a zis ca-i pare foarte rau ca n-a fost tradusa inca in engleza. M-am bulucit si eu la autograf, ce! Din intrebari m-am prins ca auditoriul a inteles in mare teoria expusa de el, dar nu foarte exact.

Si atunci mi-am dat seama de un alt adevar: chiar daca n-ar fi spus nimic, daca ar fi tacut doua ore si s-ar fi scobit in nas, oamenii tot ar fi venit sa-l vada si tot l-ar fi aplaudat la sfarsit. Pentru ca e cea mai mare personalitate culturala romana din zilele noastre, un “monstru sacru” pe care toti se inghesuie sa-l vada de aproape, de parca s-ar putea molipsi de geniu prin atingere. Si se mai inghesuie si ca sa se poata lauda la carciuma “Ba, io l-am auzit vorbind pe Neagu Djuvara, uite-asa la doi metri de mine, cam unde stai tu, sa moara ce-am pe casa!”.

Cum fac eu acum.

Atelier Neagu Djuvara (2)

Sunt consternat! Sunt perplexat! Sunt confuzat pana peste poate! Bre, eu nu zic ca teoria profesorului e usor de inteles, da’ nici in halul asta! Din feed-back-ul de la voi am realizat cu stupoare ca n-ati inteles ce vrea sa spuna omul, si e pacat, bre, ca spune bine, chiar de exceptie. Numa’ ca una zice el, basca intelegi voi!

Reiau pe scurt, cu o comparatie pe care-am clocit-o azi noapte, ca si-asa n-am putut sa dorm de propriul meu sforait: un om face parte dintr-un popor (sau “o limba” cum zice Djuvara), asa cum o celula face parte dintr-un tesut; un popor face parte dintr-o cultura, asa cum un tesut face parte dintr-un organ; o cultura face parte dintr-o civilizatie, asa cum un organ face parte dintr-un corp omenesc. Ca si un corp omenesc, o civilizatie se naste, traieste si moare, iar durata medie de viata este definita (adica nici o civilizatie nu este nemuritoare, cu atat mai putin o cultura, un popor sau un om).

S-nteles pan-aici? Bun, continuam: luam un om, preferabil cu mustata, si vedem ce-i cu el: face parte din poporul roman, din cultura est-europeana, din civilizatia occidentala. Ce-i asa mare inginerie?

Ce e “civilizatia occidentala”? Pai e civilizatia care s-a nascut in jumatatea de vest a Europei, acum 1700 de ani, si care a cuprins acum intreaga lume, cu trei exceptii: civilizatiile chineza si indiana, pe care le cuprinde acum, in timpul vietii noastre, si civilizatia islamica, pe care n-o va cuprinde in acest timp (motivele sunt prea complicate pentru un blog).

Care au fost varstele civilizatiei noastre? Aceleasi ca varstele unui om: intre anii 300 si 1300 si-a trait copilaria (“epoca eroica”, cum zice profesorul), timp in care s-a tinut de bataie si de povesti (exact ca un copil), intre 1300 si 1520 si-a trait adolescenta (“epoca de inflorire”), timp in care s-a tinut de incercari, explorari, experiente in toate directiile (nu comentez ce “experiente” ati incercat voi in adolescenta, eu nu m-am tinut de asa ceva!), intre 1520 si 1991 si-a trait tineretea (“epoca regatelor combatante”), timp in care s-a tinut de cariera, luptandu-se cu toti cei care doreau acelasi scaun de director, iar din 1991 isi traieste maturitatea ("epoca imperiala"), timp in care ii prigoneste pe toti cei care tanjesc la scaunul ala de sef.

Nu stiu, bre, da’ mie nu mi se pare greu de inteles. Buninteles ca partea cea mai interesanta am sarit-o (“razboiul de 77 de ani”, zice profesorul), adica momentul in care ultimii cinci carieristi ramasi in lupta (pentru scaunul de director) s-au luat la bataia finala, din care-a iesit invingator unul singur in 1991, ce s-a si catarat in scaun si de-atunci se pisa pe toti. Ca razboiul asta de 77 de ani e facut din trei parti (primul mondial plus al doilea plus al rece), nu va mai zic, ca stiu ca v-ati prins deja: pai ce facem aicia, domnule?!

In incheiere, ceva si despre “noi, romanii”: civilizatia in care ne-am nascut noi ca popor (cea bizantina) a murit, iar in asta de acum ne-am bagat cam tarzior, da' bine ca ne-am bagat si-atunci. Reiau intrebarea de data trecuta: ungurii in care civilizatie s-au nascut? Si cand au intrat in cea occidentala? Dar tiganii? Sau astia nici n-au intrat... ?!

Atelier Neagu Djuvara

Mai amanam putin barfele de la Balul Catavencu (“Poate ultimul cu mancare”) si facem un pic de cultura, ca am fost ieri la un atelier Neagu Djuvara. Nu stiu ce vrea sa fie “atelier”, c-a fost o conferinta in toata regula, in care profesorul Djuvara si-a expus propria teorie, de fapt opera stiintifica la care a lucrat toata viata.

Bref: progresul omenirii se face in cadrul unor “civilizatii”. Tot ceea ce se face in afara acestor civilizatii sunt fapte de cultura, care pot fi extraordinare, dar nu contribuie la progres (adica la descoperiri si inventii artistice, militare si stiintifice). El a gasit 11 civilizatii in decursul istoriei, dintre care patru mai exista inca si acum: chineza, indiana, islamica si occidentala. Civilizatia occidentala e pe cale sa le “inghita” (acultureze, cum zice el) pe cea indiana si cea chineza. Civilizatia islamica nu e inca in proces de aculturare, zice Djuvara, pentru ca e in alt stadiu (etapa) de evolutie. Exista patru stadii ale unei civilizatii: epoca eroica (“evul mediu”), perioada de inflorire, lupta pentru suprematie (“regatele combatante”, contending states) si epoca imperiala. Dupa ce parcurge etapele astea, o civilizatie e sau inghitita de alta (aculturata), fie intra intr-un nou “ev mediu” prelungit.

Sprijinindu-se pe argumente foarte complexe (din care unul e propria lui descoperire), profesorul Djuvara spune ca acum, azi, situatia e urmatoarea: civilizatia chineza a parcurs intregul ciclu de evolutie si e pe cale de aculturare de catre civilizatia occidentala; cea indiana, la fel; cea islamica e abia in faza “regatelor combatante” si nu e inca pregatita sa fie aculturata de catre Occident; civilizatia occidentala a incheiat faza “regatelor combatante” care a durat circa 500 de ani si a luat sfarsit odata cu duelul ultimilor doi combatanti, Statele Unite si Uniunea Sovietica, adica in 1991. Razboiul rece (1945 – 1991) a fost ultimul din cadrul civilizatiei occidentale, iar de atunci aceasta civilizatie se afla in stadiul imperial.

Pe Djuvara nu-l intereseaza chestiunea “noi, romanii”, dar pe mine ma intereseaza, asa ca incerc sa tratez problema din perspectiva teoriei lui.

Locuitorii acestor pamanturi (numite acum Romania) au facut parte din patru civilizatii: intre 4000 si 1500 i.e.n, din civilizatia minoica; intre 1500 i.e.n si 400 e.n, din civilizatia greco-romana; intre 400 e.n. si 1800 e.n., din civilizatia bizantina; intre 1800 si prezent, din civilizatia occidentala. “Noi, romanii” n-am fost o civilizatie proprie, ci o cultura distincta din cadrul ultimelor doua civilizatii (in timpul primelor doua nu existau nici un fel de “noi, romanii”).

Va multumesc pentru atentie si va provoc la urmatoarea tema pentru acasa: din perspectiva lui Djuvara, care a fost parcursul ungurilor? Dar al tiganilor?

Cei mai vechi my ass

Alta acum: „Dacii sunt cei mai vechi locuitori ai acestor pamanturi”. S-au dat maimutele jos din pruni si s-au facut daci, uite-asa! Zi pe onoarea dumitale, monser, si te cred; hai mai bine sa va spun o scurta povestioara, cu final previzibil:

Acum 40.000 de ani, cand se termina ultima glaciatiune, specia noastra (Homo Sapiens) tocmai termina de exterminat cealalta specie umana ramasa, pe verii lor de Neanderthal. Dupa inca vreo 30.000 de ani de bananait prin pesteri, dupa ursi, incepe faza agricola, aproape simultan in cinci locuri, toate cinci fiind partea inferioara a unor mari fluvii: Nilul, Indusul, Eufrat si Tigru (Mesopotamia), Fluviul Galben si Dunarea. Asta era cam acum 7.000 de ani (mai mult sau mai putin). Faza asta agricola a durat mult, a dat civilizatii rafinate, piramide, chestii, socoteli, navigatie maritima, scrisul, metalurgia bronzului, o gramada.

Pe cursul Dunarii, cam de la Budapesta la Sulina, se dezvoltase o mare civilizatie, prima mare civilizatie europeana, cea care a culminat apoi in Creta cu epoca minoica. La noi, civilizatia asta a lasat urme mult mai putin stralucitoare, dar chiar si din astea iti dai seama ca oamenii-aia ajunsesera undeva, la un grad avansat de stil: Ganditorul de la Hamangia, de exemplu.

Cat timp se tineau ei de citit in stele, undeva intre nordul Caucazului si sudul Volgai s-au intamplat simultan (ma rog, pentru vremea aia) trei lucruri: a fost imblanzit calul (s-a inventat conceptul de calarie); s-a inventat metalurgia fierului; roata (deja cunoscuta peste tot ca “roata olarului” sau “tarcol” ) a fost adaptata pentru transport. Cu aceste noutati high-tech, triburile de acolo (cunoscute de noi ca “arieni”) au pornit sa cucereasca lumea, distrugand trei civilizatii din cinci: valea Indusului, Mesopotamia si valea Dunarii au fost hapaite cat ai zice “acid dezoxiribonucleic”, de n-a ramas nimic din ele, fum si scrum s-a ales. Triburile ariene care au ramas la noi s-au constituit ulterior (adica in vreo mie de ani) in statul dac. Care a fost distrus la randul lui de Imperiul Roman. Care a fost distrus la randul lui de migratiile asiatice.

Si-atunci cine suntem noi? Suntem OEC (Old European Civilization, cum o numesc istoricii)? Nu, ca aia a fost halita de arieni (proto-daci). Suntem daci? Nu, ca p-aia i-au halit romanii. Suntem romani? Da si nu: da, ca le vorbim limba; nu, ca le-o vorbim prost, impanata cu mii de cuvinte luate de la aia care i-au halit pe romani.

Sa mai vie o-damigeana!

Hai sa lamurim problema “Noi”

Bun, deci pana la urma cine suntem “noi”?!

Mereu aud “Noi, romanii, care ne tragem din daci, cei mai vechi locuitori ai acestor pamanturi…”. Bai baieti, veniti-va-ti in fire! Lasati, ma, glumele astea, sau bagati-va-ti cu ele-n PRM, da’ nu mi le mai spuneti mie pe la nunti si botezuri, fix cand incep sa ma simt si eu bine, la a treia carafa cu vin!

“Noi, romanii” nu ne tragem din nici in fel de daci, gata cu prostiile, radem, glumim, da’ nu parasim incinta: si noi, ca si orice alt popor european (cu exceptia islandezilor, poate) suntem din punct de vedere genetic o varza, un ghiveci, cea mai amestecata amestecatura. In genomul nostru se regasesc cam toti, de la Dublin la Vladivostok (vorba e-a lui Gorbaciov). Asa ca originea genetica iese din discutie, ramane originea lingvistica.

Care e o varza cu carne. Varza e de la vreo 20 de limbi (printre care si limba daca, dar intr-o proportie mult mai mica decat maghiara, turca, ucrainiana, greaca sau franceza), iar “carnea” e latina vulgara, adusa de colonistii pe care Imperiul i-a trimis aici, dupa cucerire (adica dupa ce dacii au fost scosi din istorie, da?).

Bun. Deci romanii sunt stramosii nostri directi, cel putin lingvistic – in fond, un popor e limba lui, nu visele isterice ale catorva grandomani: daca eu emigrez in Japonia si zic ca-s japonez, cine dracu’ ma crede, cand eu nu vorbesc boaba de nipona?! La fel, cum pot sa zic ca ma trag din daci, cand eu vorbesc limba celor care i-au omorat pe daci?!

“Noi, romanii”

In mod naiv, ies si eu sa ma plimb sambata seara prin parc. Neputand sa alerg, din motive tehnice, dar fiind obisnuit sa ies pe noapte de pe vremurile (binecuvantate…) cand alergam, am iesit si acum pe noapte la plimbare.

Domnule, nenorocire! Parcul era plin pana la refuz cu plimbareti si joggeri; nu ma deranja nici o categorie (persoane iesite cu copilul la aer curat, persoane iesite cu cainele la aer curat, persoane iesite cu vodca la aer curat), afara de persoanele iesite cu mobilul la la aer curat: biete creaturi maneliste, in grupuri labartate pe toata aleea, cu telefoanele mobile tinute la vedere, din care telefoane zbierau manele. Am mers cateva minute in urma unui astfel de grup si am ascultat versurile piesei respective, debitata de un cantaret care parea racit, dar poate nu stiu eu care e tonalitatea cool in materie de manele; in esenta, povestea lui era ca “el face orice ca sa le dea de baut la fratiorii lui”. Ceva mai incolo am dedus ca “fratiorii” astia erau de fapt amici, deveniti fratiori pentru ca “ei sare pentru mine”. Toata piesa era de fapt un fel de juramant de prietenie vesnica al cantaretului pentru acesti “fratiori”.

Ce vreau sa zic cu povestea asta din parc: sa nu mai aud de “noi, romanii”. N-am nimic cu “romanii”, dar de unde si pana unde “noi”?! Bine, in ochii unui american ignorant, sa zicem, acesti adoratori de manele ar fi, impreuna cu voi si cu mine, “voi, romanii”. Dar asta doar pentru ca el nu stie!

Dar cei care stim, cum mai putem vorbi de “noi, romanii”…?! Exista asa ceva? Voi sa-mi spuneti!