Drinking abroad: Blinok (Luhansk)

”Tu bei ca porcul și în țara mea mor oameni!”, mi-a zis, și jap!, o palmă (m-am ferit, dar oricum). ”Nemernicule!”, și-a plecat. Avea dreptate, patrioata. 

Problema-i că și eu, la fel ca Gorbaciov (două spirite înrudite, ce să mai vorbim), mi-am imaginat o ”casă europeană comună”, numai c-a lui se întindea ”de la Dublin la Vladivostok”, în timp ce a mea s-a oprit la Nipru. Așa că habar n-am ce e dincolo: nu vă pot recomanda niciun bar din Donețk, Harkov, Melitopol, Kramatorsk, Slaviansk sau Gorlovka. Cu atât mai puțin din Luhansk! Dar, pentru că am acces la arhiva ISB (Internaționala Secretă a Bețivanilor) am obținut o relatare de la un tovarăș de pahar, unul cu mult mai umblat ca mine. Nu strică să rămână scrisă: dacă pân-acum n-am ajuns în Luhansk, când încă se mai simțeau adieri europene, ce șanse sunt s-ajung de-acum încolo, când... ?!

”Luhansk e un oraș al florilor”, susține informatorul meu. ”Fii atent: iei avionul de Viena de la Otopeni, schimbi la Viena, cobori la Kiev, schimbi, și gata, ai ajuns la Luhansk! Simplu. Cam 30 de ore, cu tot cu așteptatul prin aeroporturi. Din păcate, avionul nu aterizează aproape de oraș, ci undeva la vreo 25 de kilometri, iar drumul e plin de gropi; prin comparație, DN 1 e Germania. Ai ajuns, te cazezi: toate hotelurile se cheamă ”Drujba” (”Prietenie”, traducerea mea. Pentru ăștia mai tineri). Ieși prin oraș să bei ceva, toate localurile se cheamă ”Blinok” (asta nu știu ce înseamnă); case nu există, doar blocuri, care n-au nume, evident, doar numere. Atmosfera e cam ca la noi, pe vremea lui Iliescu I (adică ’90 – ’95. Paranteză tot pentru tineri): prețuri mici, băutură proastă, mâncare destul de bună, discuții despre trecut și despre pariuri sportive. Altfel, lumea nu e săracă, dar cocalarii locali sunt jenant de bogați; e-adevărat că-s foarte puțini, față de cum e la noi. Există mici insule de civilizație (”de capitalism” se zice pe-acolo), adică cârciumi europene, cu bere străină, vinuri franțuzești și chiliene, bucătărie internațională și vorbitori de engleză: cam 5% din localurile orașului, poate mai puține. Dar alea-s cu primejdie: Luhanskul este orașul number one în lume, în materie de fete ce vor să se mărite cu străini, de aici densitatea incredibilă de florării, magazine de cosmetice și saloane de înfrumusețare, nu că localnicele ar avea nevoie; dacă mergi în Luhansk la futut, zici c-ai trăit degeaba. Da’ altele te ard pe tine, Mihăiță, deci uite ce-ți zic eu: vezi că vodca lor e făcătură.”

Informatorul meu a fost în Luhansk în 2010. Înțeleg că de atunci s-a mai schimbat câte ceva. Am preferat totuși să ortografiez ”Luhansk” și nu ”Lugansk”, din respect pentru micuța Lena, patrioata.

text aparut in numarul 21 din 2014 al revistei "Catavencii"

De vorbă cu Vladimir Putin

Am citit în Dilema Veche de alaltăieri (de fapt în Dilemateca, suplimentul lunar care se vinde odată cu revistă) că Putin a mai produs una de-a lui: la emisiunea ”De vorbă cu Vladimir Putin” (cu ocazia asta aflu și eu despre existența ei), președintele rus a spus că problema tinerilor nu este că nu știu istorie, ci că nu învață toți aceeași istorie, aceeași versiune ”unitară, oficială” a istoriei. Mi-a căzut fața. Îl credeam eu pe Putin cam diliu, dar nici în halul ăsta!

Cam din 1945 încoace, în Europa domnește cultura diversității. Cam din 1992 încoace, și în România diversitatea câștigă teren, greu, dar câștigă. E adevărat, rezultatele sunt încă mai mult de formă decât de fond, dar încep să se-arate. Acum nu mai e imposibil să avem păreri diferite, chiar opuse, și să le exprimăm în mod politicos, fără a-l acuza pe interlocutor de prostie, trădare sau minciună (acum 20 de ani, acest lucru nu era posibil). Foarte încet și cu eforturi teribile, românii au învățat că e OK să existe diferențe de opinii. Eu țin cu Progresul, tu ții cu Steaua. Foarte bine. Tu mergi la pescuit, eu la maraton. Foarte bine. Tu vorbești ungurește, eu românește. Foarte bine. Tu te rogi la Dumnezeu, eu nu. Foarte bine. Tu-ți faci concediul la Barcelona, eu la Paris. Foarte bine. Ție-ți plac femeile, și mie la fel, foarte bine că tu ești femeie și eu nu (competiția este deschisă!). Tu ești mason, eu nu. Foarte bine. Tu ești francofob, eu francofil. Foarte bine. Tu ești dacolog, eu sunt latinist. Foarte bine, ce mai bem? Băiete, încă două mici dar fără guler, că ți le torn în cap!

O lume a diversității este mult mai mișto decât una a ”unității”, dacă prin ”unitate” se înțelege intoleranța la diversitate. Nu numai că e mai mișto, dar este incomparabil mai productivă și mai atractivă, iar pe termen lung, are șanse mai mari de prosperitate. Petru cel Mare a înțeles perfect acest lucru atunci când s-a apucat să reformeze Rusia, sau, după vorba populară, ”s-o nemțească”; la un secol de la debutul reformelor, produsele culturale rusești (literatură, pictură, muzică, balet) erau la fel de bune sau mai  bune decât cele europene, nemaivorbind de faptul ca armata rusă devenise una dintre cele mai bune din lume (cel puțin pe uscat). Deci rezultatele ”nemțirii” s-au arătat din plin, după ce-a trecut timpul de incubație.

Ce face Putin acum? Vrea să ducă Rusia înapoi în izolare, vrea să-i impună ”valorile” unicității! Aparent, nu e mare lucru: ce dacă toți copiii, de la Kaliningrad la Vladivostok, vor învăța după același manual de istorie, ce e rău în asta? Răspuns: e foarte rău, dar nu pe termen scurt, ci pe termen lung. Pentru că acei copii, care n-au șansa de-a privi o problemă din mai multe puncte de vedere, vor deveni adulți incapabili de dialog. În loc de o generație de cetățeni, Rusia va avea o generație de putini, de adepți ai monologului ca specie de gândire. Cât de creativi vor fi acești oameni, învățați de mici să creadă în buchiile unei singure cărți?

Dacă n-aș fi copilărit în România comunistă, unde educația stalinistă a fost aplicată până la ultimele consecințe, poate că n-aș fi așa sigur pe mine. Dar iată o întâmplare, fioros de banală, de prin clasa a cincea sau a șasea: profesoara de română ne dă o temă de clasă, ceva teribil de complicat, gen ”Scrieți o propoziție simplă. Subliniați predicatul”. Scriu și eu pe caiet ceva gen ”Costel joacă fotbal”, subliniez predicatul și mă întorc la ce făceam înainte, adică la uitatul pe geam. Colegii mei, agitați, încep să mă întrebe: ”La ce pagină ai găsit?”. Nu înțelegeam: ”Ce să găsesc?”. ”Păi, propoziția simplă!”. Într-adevăr, ei toți răsfoiau cu disperare manualul, doar-doar or găsi un exemplu de ”propoziție simplă”! Le zic că nu l-am copiat din cartea de română, l-am făcut eu, așa, din capul meu, la care ei pufnesc cu  dispreț și se întorc la frunzărit. Nu erau dispuși să își asume riscul de a scrie o propoziție simplă care să nu existe deja în minunatul ”manual unic” de limba română!

Cam la asta trebuie să te aștepți când renunți la diversitate și te bizui pe versiuni standardizate, ”oficiale, unice”, ale oricărei  materii. Încetezi să mai gândești cu  mintea ta. Gândești cu mintea ăluia de-a făcut manualul. Ce zice ăla, tu crezi că e adevărul gol-goluț, singurul adevăr. Dacă ai manuale alternative, atunci înveți de mic că sunt posibile mai multe abordări ale aceluiași subiect, adică... să gândești. Exact ce vrea acum să le refuze Putin copiilor de pe tot întinsul Rusiei.

Apropo, taică-meu are exact aceeași părere ca și Putin. Ce atâtea istorii diferite? Una și bună!

Hai sa lamurim problema “Noi”

Bun, deci pana la urma cine suntem “noi”?!

Mereu aud “Noi, romanii, care ne tragem din daci, cei mai vechi locuitori ai acestor pamanturi…”. Bai baieti, veniti-va-ti in fire! Lasati, ma, glumele astea, sau bagati-va-ti cu ele-n PRM, da’ nu mi le mai spuneti mie pe la nunti si botezuri, fix cand incep sa ma simt si eu bine, la a treia carafa cu vin!

“Noi, romanii” nu ne tragem din nici in fel de daci, gata cu prostiile, radem, glumim, da’ nu parasim incinta: si noi, ca si orice alt popor european (cu exceptia islandezilor, poate) suntem din punct de vedere genetic o varza, un ghiveci, cea mai amestecata amestecatura. In genomul nostru se regasesc cam toti, de la Dublin la Vladivostok (vorba e-a lui Gorbaciov). Asa ca originea genetica iese din discutie, ramane originea lingvistica.

Care e o varza cu carne. Varza e de la vreo 20 de limbi (printre care si limba daca, dar intr-o proportie mult mai mica decat maghiara, turca, ucrainiana, greaca sau franceza), iar “carnea” e latina vulgara, adusa de colonistii pe care Imperiul i-a trimis aici, dupa cucerire (adica dupa ce dacii au fost scosi din istorie, da?).

Bun. Deci romanii sunt stramosii nostri directi, cel putin lingvistic – in fond, un popor e limba lui, nu visele isterice ale catorva grandomani: daca eu emigrez in Japonia si zic ca-s japonez, cine dracu’ ma crede, cand eu nu vorbesc boaba de nipona?! La fel, cum pot sa zic ca ma trag din daci, cand eu vorbesc limba celor care i-au omorat pe daci?!