Caţavencii vechi şi noi

Vă mai amintiţi (ce butaforie!) de inubliabila nuvelă ”Puiul” al marelui nostru Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti?

(zic ”mare” pentru că n-am putut să-l sufăr niciodată, steaga lui de dobitoc!)

Aşa sunt şi io acu’, mă nenică: ce să fac?! Să rămân cu ăia care pleacă? Sau să plec cu ăia de rămân?

Mai bine mă organizez cu Grig Bute şi pornim un proiect in-dependent: Caţavencu mic, foarte mic, ediţia pentru loseri. Ca să nu existe dubii, am să vă dau de acum secretele casetei redacţionale: Grig Bute – toată munca; Mihai Buzea – nu face nimic, dar ia toţi banii; cei care se vor alătura ulterior proiectului – îl vor susţine pe Bute şi îşi vor dona banii lui Buzea.

Vă aşteptăm la acest număr de telefon. Va fi luat în considerare orice CV însoţit de o damigeană burduhoasă, umplută cu ce trebuie (se primeşte şi d-aia de corcoduşă).

Roberto Luongo

Vrei portar, Doane?

Uite portar, mă, zbanghiule!

Vancouver 2010

Nu discut de căcănari: Germania, Norvegia, Letonia, Belarus... nişte neica-nimeni. Discut aici de barosani.

Cehia... putea mai mult. În amintirea marii echipe de pe vremuri, domnilor, io atâta vin a vă zice: nu-i judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.

Elveţia?! Nişte amatori. Oriunde şi oricum, amatori cât cuprinde.

Rusia. Pot ieşi la toaletă, domnu’ diriginte?

Suedia, of, of. Şi când mă gândesc de bietul don Răducu le plăteşte la aştia impozit pe venit, zău că-mi vine să mă iau cu mâinile de chelie!

Slovacia. Uriaşă prestaţie, uriaşă! S-au bătut până în ultima secundă, cu un curaj, determinare şi ambiţie demne de o naţiune de o sută de ori mai mare. Şi mai ales mai bogată. Bravo slovacilor, bravo, mă!

Statele Unite, ocupantele unui meritoriu loc doi. Mă rog. La banii lor, puteau să cumpere pur şi simplu Jocurile Olimpice şi să le facă parc de distracţii, un fel de Olimpicsland.

Canada. Aţi văzut finala aia cu toţii, mai e ceva de comentat? Campionii! A, că mai aud şi mârâieli, că erau la ei acasă, că patinele, că arbitrii, că hâr, câ mâr... băi, la coteţ! Au câştigat pe bune, absolut, ei sunt campionii!

Finlanda, prima şi ultima eternă iubire gicsoniană. Nu poţi judeca o iubire. Adică, da, poţi: trădând-o. Ceea ce io unul n-am de gând să fac. Pentru detalii, citiţi-l pe Nea Nae.

Confutaţia lui Grecku

“Omu’, ca tâmplarul: trăieşte ce trăieşte şi dup-aia moare!”, behăia satisfăcut d-l Grecku, acum vreo 13 ani şi ceva.

Ce să mai zici?!

Memoriile lui Napoleon

Spre deosebire de memoriile mele (nişte prăpădiţenii de DDR 400, două de 512 şi una de 256), memoriile lui Napoleon sunt ceva extrem de bazat, dar şi greu de citit: ediţia care mi-a picat mie-n labe („mi-a fost împrumutată cu largheţe”, cum se zice-n lumea bună), conţine doar patru campanii, din 20 câte-a purtat Napoleon: prima campanie din Italia (când era el doar general-şef), cea din Egipt (asemeni), a doua campanie din Italia (era deja prim-consul), şi Cele 100 De Zile (când era el împărat de-a doua). Repet, o lectură greoaie, fascinantă prin nimic, dacă nu cumva ai umblat de mic la istoria militară; altfel rişti să remarci, ca un sărman amic de-al meu, când a găsit în biblioteca mea ”Arta războiului” a lui Sun-Tzu: „Vai... ce copilării!”.

Se impun totuşi două observaţii, asta ca să nu zic c-am pierdut timpul degeaba cu Napoleon şi tot felul de alte frustrări:

a mic, citatul de la pagina 229 (volumul folosit de mine: „Napoleon. Memorii”, Editura Militară, Bucureşti, 1981, traducere Nicolae Popescu-Tudor, vol 1, pg. 229, cap. „Observaţii asupra operaţiilor militare din campaniile din anii 1796 şi 1797 în Italia”): „Când o naţiune nu are destule cadre şi un principiu de organizare militară, îi va fi foarte greu să-şi organizeze o armată” – referire directă la tentativa Papei de a organiza o armată pe baza entuziasmului religios al populaţiei Romei.

Vedeţi, domnilor colegi ai mei din armată? Păi vedeţi c-am stat nopţi întregi degeaba la bere, cînd răspunsul era sub nasul nostru?! Asta e toată şmecheria: o naţiune-stat (cum încă suntem toţi) are nevoie de armată nu ca forţă de bătaie, ci ca principiu de organizare pe baza căruia poate fi refăcută structura socială, în caz de catastrofă (naturală sau umană). Păi de ce credeţi că prima grijă a comuniştilor a fost să politizeze armata?!

be mic: în Memoriile astea, Napoleon săracul este un blogger extrem de slab. Foarte auto-apreciativ, complet lipsit de modestie, chiar dacă se străduieşte în disperare să fie obiectiv. Scuza lui e că le-a dictat atunci cînd ştia că moare (otrăvit cu arsenic de către medicul său personal, asta în treacăt fie spus). Ne-scuza lui e că putea să aibă cât de cât umor, ca să n-am şi eu senzaţia că mestec rumeguş. Sau că rumeg talaş.

ce mic: nimic despre Campania din Rusia! Nimic, adică, despre cea mai proastă idee a lui, care l-a dus direct la dezastru! Așa, mersi. Hai să ne trecem în revistă numai reușitele, la bilanț, și să ne facem că n-am făcut dobitocii! Foarte dezamăgitor... putea mai mult domnul autor, dacă tot știa că moare. Că m-a dezamăgit, asta mai e cum mai e, dar că m-a plictisit, asta e impardonabil! Nu accept așa ceva! Mie să-mi dea banii înapoi!

Întrebare: cum îi voi plictisi eu pe alţii, peste exact 195 de ani...?!
 
Admiţând că limba română va supravieţui până atunci.

Lupul de mare, penibil cât răsare

În actualul local al unei bănci vestite (Eximbank?!), în spatele fostului magazin universal ”Cocor” (după cum vedeţi, io sunt făcut numai din chestii de tip Fostulescu...), era pe vremuri un alt magazin universal, pe nume ”Vulturul De Mare” (nu ştiu de ce-l chema aşa, că acolo se vindeau hăinuţe pentru bebeluşi, nu binocluri pentru bird-watching). Oricum, acel magazin uitat n-are oricum nici o legătură cu acest post.

Ei bine, marele nostru prieten (şi mecena, dar despre alta într-un post ulterior) K-isă, a considerat necesar să-mi dăruiască romanul ”Lupul de mare” al lui Jack London, ştiind prea bine că sunt un fan de-a dreptul fanatic al acestui scriitor – de fapt, Jack London poate fi numit mai degrabă un ”fenomen literar”, decât un scriitor pur şi simplu! Aşa, mersi, poţi la o adică să-l confunzi cu cine ştie ce cretin asexuat, gen Marcel Proust sau Honore de Balzac, ca să nu mai zic de d-alde Mihail Drumeş...

Sau chiar cu domnul Gika, după ce-o muri.

Din păcate însă, ”Lupul de mare” este, de departe, una dintre cele mai nereuşite cărţi ale marelui Jack London. Aici, mai bine ca oriunde în opera lui (poate cu excepţia lui ”The Iron Heel” – să mă scuzaţi pentru îngâmfare, dar io aşa am citit-o, că era lectură obligatorie şi dădeam examen din ea), se văd limitele autodidactului: genial când descrie ceea ce ştie de pe pielea lui (viaţa marinarului, în vreme navigaţiei cu pânze), dar complet penibil când se avântă în alte sfere (iubirea cu o fată din ”lumea bună”).

Ergo: bloggeri, lăsaţi-vă de cioace şi scrieţi numai despre ceea ce vă pricepeţi! Daţi-i bloggeritul ce-i al bloggeritului şi lăsaţi dracului în pace domeniile în care sunteţi pafarişti, că vă faceţi dracului de râs!

Sfat pe care mi-l dau în primul rând mie, en passent fie spus...

Cât de prost mă crezi, Costicklă?!

După cum prea bine se ştie şi cunoaşte, între mine şi onorabilul Don Costicklă există relaţii de rudenie şi prietenie care durează de zeci de ani (de fapt, de-un secol şi ceva, în materie de rudenie). Totuşi, între mine şi Don Costicklă s-a lăsat o umbră rău-prevestitoare, datorită penibilelor alegeri prezidenţiale din 2009.

Bref: Don Costicklă a fost anti-preşedintele în funcţie, iar eu pro-preşedintele în funcţie. Nu vreau să tastez nume proprii, pentru că, din punctul meu de vedere, aceasta este exact esenţa problemei.

Ce zic eu (nu că ar avea vreo importanţă ce zic eu): politica sunt doctrinele.

Ce zice Don Costicklă: politica sunt oamenii.

(A se observa dificultatea de a reda aceste idei din engleză în română, datorită diferenţei de număr (ca şi categorie gramaticală), nu de gen!).

Ergo, Don Costicklă mă piţigăie la cap cu minunatele porcării pe care le face preşedintele ţării (singur sau prin marele său prim-ministru). Eu însă vin şi mi ţi-l iau pe Don Costicklă pe partea aialanta: cu ce alternativă vii...?!

Adicătelea, Don Costicklă, io sunt ăla ne-consecvent?! Că votez candidatul de dreapta în turul doi?! Dar tu, că mergi cu omul stângii, ce-oi fi, bre?

Bine, bre... cică dobrogenii-s uniţi şi se ţin de neam... oricum mă lămurisem de mult, de când cu domnişoara Dana şi cu pantofii ăia maro ai ei...!

Are si Aida dreptatea ei...