Să reluăm un pic conceptul de bază al
acestei rubrici, și anume acela de ”recomandare”. Adică, OK, faci turism,
muzee, alea-alea, bife, must-do-uri,
dar vrei și-un strop de culoare locală, măcar într-o singură seară (oricum, e-o
concesie pe care nevastă-ta o acceptă greu!). Dacă ăsta-i motivul pentru care
decupezi uneori colțul din dreapta-sus al paginii 20, îl împăturești și-l pui
în portofel, admit că te-am cam dezamăgit în ultima vreme. Mea culpa!
După părerea mea, italienii sunt le fel
de neica-nimeni ca și românii, adică excesiv de lăudăroși și sectariști, dar
teoria zice că trebuie să-i iubim obligatoriu, că-s rude, cică. E adevărat că-s
prietenoși cât cuprinde, până află că vii din România. După aia se sucesc
imediat. Tu poți să-i iubești pe ei până nu mai poți, dar șmecheria e să-i faci
să te iubească ei pe tine (”You can lead a horse to
water, but you can't make it drink”); abia atunci te numești băiat deștept!
Eu nu mă numesc, pentru că
nici nu sunt, iar în Siena am aplicat tehnica (falimentară) a întrebatului la
recepție (”Unde merg sienezii când vor să mănânce bine și ieftin, așa, ca la
mama acasă?”). Mârlanul de recepționer m-a trimis la o chestie atât de fiță,
încât nu numai că n-am găsit locuri, dar n-am putut nici măcar să-mi fac
rezervare pentru seara următoare (”Nu știu... să mai vedem... noi avem clienții
noștri... e posibil să se anunțe pe neașteptate, și-atunci ce facem, vă ridicăm
de la masă, molfăind?”).
L-am dat dracului de șef de sală și-am plecat brambura
pe străzi, pe principiul ”Oi găsi eu ceva, cât timp am cu ce plăti!”. Era
noapte, dar senin și frumos, iar într-un loc, mai la dos, dau peste un bătrânel
care tocmai descuia o cârciumă. Îl întreb dacă aia e cârciumă (era în beznă, nu
se vedea nimic). Nenea nu-mi răspunde, intră și aprinde firma luminoasă
de-afară, pe care scria clar ”Osteria” (știe oricine ce-nseamnă!). Îl întreb
dacă dă și de mâncare. Aprobă pozitiv. ”Cam în cât timp vine bucătarul, că mie
mi-e cam fomiță... sunt ușor hămesit!”. Nenea îmi face semn că el e bucătarul
și că să nu mă stresez, să beau vinul casei și să aștept acolo la masă, că mă
rezolvă. A avut dreptate: am dat gata o carafă mică de Montepulciano și m-am
repezit ca disperatul la farfurie, când mi-a adus mâncarea (cam într-un sfert
de oră). Am avut senzația aia, pe care n-o prea mai ai după 40 de ani, că ”În
viața mea n-am mâncat ceva mai bun!”. Am mai cerut o porție și l-am întrebat
cum se numește felul ăsta nemaipomenit; nenea mi-a adus meniul și mi-a arătat
cu degetul pe listă, unde scria pappardelle
con lepre.
L-am întrebat de ce nu
vorbește. Mi-a explicat tot prin semne, dar n-am înțeles. Poate că Nonna Gina o
fi nevastă-sa și i-o fi tăiat limba. Eu de unde să știu?!
text publicat în numărul 25/2015 al revistei Cațavencii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu