Năpădise criza, acum vreo zece ani, nenorocire pe capul meu, zburasem printre primii din agenția de publicitate unde lucram, băteam străzile în căutare de subiecte pentru reportaje (noroc cu revista asta, că altfel nu știu ce făceam! Bogdaprosti, redacție!), mâncam din sufertaș, mă lăsasem de băutură și m-apucasem de merdenele, ce să mai vorbim, a fost greu. Și, în vremea asta? Cineva, să-l numim codificat Amicul, tolocănea din gură: „Eu nu cred în criză!”. Ați prins mișcarea. Lumea fusese deja împărțită în proști și deștepți: deștepții ca el (care nu credeau în criză), și proștii ca mine, care nu mai aveau de muncă și se hrăneau cu merdenele. Ce era să fac? Tăceam din gură, îmi înghițeam scuipatul, mai împrumutam bani de la Amic, că el nu era om rău, era doar necredincios. Își plătise omul concediul, achitase integral cazarea și transportul, când – zbang! – i-au tăiat leafa cu 25%. Spume ce făcea Amicul, spume! În concediu tot s-a dus, că banii-i dăduse. Și a venit victorios din Halkidiki: „Mihăiță, pe greci îi doare la bască!”.
De atunci o ține gaia-mațu. Că numai la noi a fost criză, nicăieri altundeva pe lumea asta și nicidecum în Grecia, unde-a văzut el cu ochii lui cum pe greci „îi durea la bască”; cu astfel de oameni degeaba discuți, e ca și cum te-ai da cu capul de Zidul Plângerii. Am renunțat. Am refuzat să mai ascult și agera lui opinie cum că „n-a fost criză, au tăiat ăștia salariile la oameni ca să aibă ei ce să fure”, am închis subiectul, dar pe greci tot i-am pedepsit. Nu m-am mai dus la ei.
Dar a trimis-o firma pe nevastă-mea, în delegație, și n-a avut ce face. M-a lăsat pe mine cu fetița acasă, iar ea s-a cazat în hotelul din capitala țării fără criză, din care mi-a scris următoarele (iau copy-paste din mail, pentru autencitate): „Hotelul bine situat in centru dar camera mica si micul dejun prost. Farfurii murdare... 2 sau 3 zile nu am mancat acolo micul dejun. Camera cu mobila din aia cu brizbrizuri, incarcata”. Păi cum să nu mi se facă dor de greci?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu