Rodnei cabane

Cabana Farmecul Pădurii, masivul Rodnei

E august 1995, iar echipa se dă jos din tren. Soră-mea, singura fată. Rupți eram, rupți! Și nu de băutură, nu; dar merseserăm toată noaptea, iar de două ori trebuise să schimbăm trenul, așa că nu puseserăm geană pe geană, de frică să nu ratăm gările de tranzit. Ceea ce ar fi trebuit să facem în dimineața aia, pe peronul gării din Lunca Ilvei, era să punem corturile și să dormim pe rupte. În loc de asta, am tocmit o mașină care să ne treacă peste deal, în satul Șanț, de unde pornea traseul spre lacul glaciar, spre Lala Mare. Noi, deștepți: am pornit pe traseu. Ne-am oprit dup-o oră ca să mâncăm – eram rupți și de foame. Apoi, cu burțile pline, am început urcușul spre traseul de creastă, ierte-mă Dumnezeu de prost, că numai eu am fost capul răutăților. A fost o zi de coșmar. Soarele bătea ca în Golful Persic, noi neatrenați, rucsacii grei, bocancii lipsiți de suplețe (bocanci de prima zi! Știți ce înseamnă asta...), soră-mea ezitând între isterie și leșin, a fost frumos.

Nu știu cum am reușit să ajungem până la tău, la Lala Mare, dar îmi amintesc că în ultima clipă, cu ultima geană de lumină, am adunat niște uscături din jnepeniș și-am încropit și-o sărăcie de foc, care ne-a mai săltat inimile. Cel cu chitara a scos instrumentul, cel cu muzicuța – la fel, eu am produs niște semințe (floare!), și seara a fost memorabilă. Ne-a și plouat, dar eram tineri, nu ne-a păsat.

La coborâre, după câteva zile pe creasta masivului Rodnei, eram cu totul alți oameni. Mult mai ușori, mult mai bine dispuși, arși de soare ca niște draci, flămânzi și setoși de bere, așa că ne-am socotit banii (i-am pus la comun, ca erau puțini), am mai privit o dată harta (veche, colecția „Munții noștri”) și-am modificat planul de întoarcere, ca să includă și-o noapte la cabană, la Farmecul Pădurii. Iată meniul: mămăligă cu păstrăvi și cu mujdei, plus bere la sticlă. Și-nc-o dată, și-nc-o dată. Când ne-am sculat de la masă, ca să ne ducem în camere, ne venea la toți să vomităm, atât de mult mâncaserăm; și, după atâtea zile de mâncat pe sponci, din spinare... am dormit ca vai de noi, gemând și icnind.

A doua zi de dimineață, cabanierul: „Voi mi-ați furat păstrăvii?”. Ce păstrăvi, nene?! Peste noapte, hoții goliseră păstrăvăria cabanei, gloria ei, mândria ei. Să fi întârziat o zi, dormeam și noi bine. 

***

Cabana Puzdrele, masivul Rodnei

Românii nu sunt românești. Nu-nu! Nu încerc să fac pe interesantul, pe Cioranul, pe Žižekul, dar așa e: românii nu-s deloc românești. Tu, de exemplu: te scoli la 7, bei o cafea, te sui în autobuz, în metrou sau la tine-n mașină, te duci la serviciu, cumperi Cațavencii că d-aia-i miercuri, tragi opt ore la birou (sau la catedră, sau la cabinet, sau la unitate, sau în trafic), te-ntorci în apartamentul tău, te uiți la un serial pe Netflix și te culci pe la 11. Ce e românesc aici?! Nici măcar hrana ta n-are nimic de-a face cu „ființa națională”: ai sandvișuri la tine, la prânz bagi o porție de paste, seara mănânci ceva încălzit la microunde. Deci? Unde-i mămăliga de mei, unde-i pastrama de oaie, unde-i borșul de tărâțe, unde-i mujdeiul de usturoi? Unde este țuica? Ai tu altă listă a românismelor?

Dacă nu-ți convine să faci analiza românității pe tine, fă-o pe mine, ca să nu ne iasă vorbe: ce-i place lui Buzea, care sunt „alegerile lui conștiente”? Hai că-i ușor, lista este scurtă: să înoate-n mare, să meargă pe munte, să bea bere, să scrie, să biciclească. Nimic românesc! Ce, strămoșii noștri înotau în mare, bicicleau, beau bere, scriau? Sufletul! Zero barat, tradiție românească.

Dar muntele este cu chichiță. Da, de vreo trei milenii, Carpații aceștia sunt călcați de ciobani („Carpații aceștia”, adică inclusiv Tatra, Metaliferii slovaci și Devica sârbească), dar ciobanii nu sunt montaniarzi, asta e ideea textului de față: ca iubitori ai muntelui, românii nu-s maeștrii nimănui, ci sunt ucenicii altora. Mai precis, ai germanofonilor: tirolezi, șvabi, sași, bavarezi și turingieni rămași pe-aici – ei ne-au învățat meserie. Numai că acest lucru se pierde, se uită, uneori datorită ultranaționalismului post-comunist, alteori prin simpla trecere a timpului. Iată: de trei ori am fost în masivul Rodnei, l-am parcurs temeinic, credeam că știu câte ceva despre dânsul, dar am constatat cât sunt de dobitoc când m-a-ntrebat cineva despre cabana Puzdrele. Am căscat gura ca crapii pe uscat: n-auzisem niciodată de ea. Lasă că n-am fost, dar n-auzisem!

A ars în 1990, iar uitarea în care a căzut este atât de completă, încât nici locul nu i se mai știe. Zice-se c-ar fi fost undeva pe sub Vârful Puzdrele, dar unde? Încerc să scot din uitare numele cabanierului Otto Shulcz; mai mult nu pot face. Scrieți-ne la oradeturism, pe gmail sau pe facebook. Orice deslușire este binevenită. Dacă nu salvăm noi memoria muntelui, cine s-o facă? 

***

Cabana Croitor, pasul Rotunda

Nu am ce face: pasul Rotunda este fix la mijloc, între masivele Rodnei și Suhard, așa că oricum aș fi scris (fie „Cabana Croitor, masivul Rodnei”, fie „Cabana Croitor, masivul Suhard”), mințeam. Am zis că mai bine s-o dau la pace și la adevăr. De mințit are cine minți în țara asta, las’ să fie și-un lup mâncat de oaie!

Numai că e totuși o mică problemă. O, cum să spun, problemuță. Eu n-am fost niciodată la cabana Croitor. Nu auzisem niciodată de cabana Croitor. Nu am cunoscut pe nimeni care să fi fost la cabana Croitor sau să fi auzit de cabana Croitor. Ingrată situație, hein? S-a întâmplat așa: tot frecând eu google maps în căutare de „soluții” (?!) pentru intrarea estică în masivul Căliman, am dat aiurea cu cursorul în sus și-am picat peste pasul Rotunda. Am făcut ochii cât cepele: ce cabană, frate? Păi am făcut creasta masivului Rodnei de două ori, cap-coadă, o dată în 1995 și o dată în 2009, dar nici vorbă să fi avut parte de vreo cabană pe-acolo, în afară de „Farmecul pădurii”, care, de cabană ce era, s-a ales praful de dânsa o vreme, apoi a fost relansată pe piață, bunînțeles atunci când n-am mai avut eu drum prin Rodnei. Be mic: de ani și ani, decenii bune, mă tot screm să fac Suhardul, și niciodată nu s-a nimerit. Am lăsat dracului intrarea estică și-am pus mâna pe mobil. A răspuns domnul Liviu, care s-a recomandat ca fiind al treilea proprietar al cabanei Croitor, și care mi-a spus următoarele: este vorba de o fostă cabană a unei întreprinderi socialiste (voi reveni la subiectul ăsta, e foarte interesant), vândută, revândută și disputată după Revoluție, renovată de mai multe ori (cârpită, adică) de primii doi proprietari, care au crezut că dau lovitura dacă se fac cabanieri. Dar vremurile se schimbaseră deja și s-au schimbat din ce în ce mai repede după aceea, așa că afaceriștii-cabanieri au falimentat, iar în 2001 a intrat în scenă domnul Liviu, care a priceput un lucru simplu: căbănitul nu este o profesiune, căbănitul e-o viață. Este un mod de viață. Cabana devina casa ta, căminul tău, castelul tău. Ai oaspeți cu plată, da, dar în restul timpului stai singur. Vara e bine, vin munțomanii ca să își facă numărul, să „bifeze” una dintre creste sau chiar pe amândouă, dar pe urmă, gata. Pustiu. Lupi, urși, jandarmi montani, foarte rar câte o trupă de prieteni pe motociclete de teren, poate și câte un vânător, dar atât. Să fii cabanier e o chemare, pe care o ai sau n-o ai. Mai mult antren e la călugări.