Nici chiar eu, și asta e partea mișto; cât am călcat eu Polonia în lung și-n lat, de Lodz m-am ferit totdeauna, c-avea o reputație nașpa – oraș monoindustrial, bazat pe ceva textile în comunism, în moarte clinică după ’89, cu potop de șomeri în anii mei de bișniță, adică la-nceputul ultimului deceniu din mileniul trecut (hai, c-am dat greaua cu formularea asta! Frate… zici că-s Master Yoda. Păcat că nu știu vorbi invers). Bine, să mă bag în Silezia polonă m-a dus capul, iar acolo era cu și mai rău ca la Lodz, că Silezia era pe minerit, siderurgie și pe mașini grele, nu pe textile. Că, na. Mai furi o textilă din fabrică, o mai vinzi, mai cumperi un sălămior, mai mănâncă și gura ta o fasolică. Dar din furnalele sileziene ce să fure oamenii?!
A trimis-o firma pe nevastă-mea în delegație, a muncit de i-au ieșit ochii (a fost o delegație scurtă, dar densă, plus c-a avut o pauză de câteva zile, pauză de vizitat familia, pauză pe care n-am ratat-o: cât avea nevastă-mea grijă de fiică-mea, eu m-am îmbătat criță. Puzderie m-am făcut! Nu mi-a zis nimic, c-avea nevoie de mine valid și nebotos, pentru sfârșitul de week-end, când ea s-a-ntors la Lodz și eu la responsabilitate), și mi-a povestit: „Ești depășit. Ai informații de pe vremea lui Pazvante Chioru și le dai de bune, deși nu prea înțeleg cine stă să se uite în gura ta. Lodz? E un oraș vibrant. Nu e nici Cracovia, nici Varșovia, nici chiar Wroclaw, dar e cool… e nou. Dar nu nou de cocalari, ca Atlantic City, e nou din ăsta, european: au lăsat în picioare clădirile vechi, fabrici și uzine, și le-au lucrat pe dinăuntru. Hoteluri, mall-uri, clădiri de birouri, hub-uri de creație. Hotelul? Hotel de business: conferințe și oameni de afaceri. Camerele uriașe, micul dejun extraordinar, restaurantul cu preparate foarte gustoase și ieftine. Am mâncat friptură de vițel, paste cu sepia... aveau și piscine și spa. Am fost și la masaj”.
O-ntreb dacă România se apropie de Polonia: „Nu. Distanța crește”, zice ea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu