Papagayo

Ca orice beach bar de pe lumea asta, și Papagayo se află pe plajă, mai exact pe plaja din Westende, cam pe la mijlocul distanței dintre mult mai cunoscutele Ostende și Nieuwpoort. Până aici, nicio problemă. Stai pe plajă, te prăjești la soare (dacă nu plouă, iar cât am fost eu a cam plouat), apoi te tragi frumușel sub umbrela beach barului, te lași greoi într-un șezlong d-ăla și-i zici chelnerului să-ți aducă ceva răcoritor (adică bere, că pe mine numai berea mă răcorește). Din nou, nicio problemă. Te uiți la mare, respiri briza și te gândești la ale tale. Problems? Nope.

Acuma, chestia e că eu unul detest beach barurile, nu pe ăsta în special sau pe cele de pe plaja belgiană, ci toate beach barurile de pe lume. Motivul este simplu tare, chiar ușor de intuit: banii. Adică, ce? Nu pot eu să mă uit la mare, să respir briza și să beau bere tolănit pe nisipul de LÂNGĂ beach bar?! Ba pot perfect! Decât să dau 7 euro pe-un pahar de bere (bună bere, nimic de zis), mai bine vin cu lădița mea frigorifică, în care am cele 6 doze regulamentare, răcite bine de cu seară - și pe care am plătit 6 euro cu totul? Ia să ne gândim puțin: unde este afacerea?

Dar a fost cheful neveste-mii. Cică să nu mai fiu calic, hai la Papagayo că n-om muri noi dintr-o consumație, las’ să fie de sufletul morților! Ne-am dus, ce era să facem, doar nu era să-mi supăr consoarta în concediu. Eram un pic botos, așa că ea a-nceput să vorbească cu cea mică pe franțuzește, taca-taca, taca-taca (fetița îi povestea de „îndrăgostitul” ei de la grădiniță, unul Suleymen, băiat frumos, nimic de zis, dar cu mămică îmbrobodită. Dacă e vorba de mămici, o prefer pe mama Aliciei, o rusoaică d-aia de copertă, cu lănțișor la gleznă și cu toate alea). Nu prea pricepeam ce tot spuneau ele acolo, nici nu eram atent, așa că i-am auzit clar.

Un cuplu de interlopi, în spatele meu. Adică un interlop cu buzata lui, care la drept vorbind nu m-au deranjat cu nimic, în afară de cretinismele pe care le debita cocălăreasa: îi reproșa omului că de ce-a adus-o aici (adică la Papagayo, și prin extensie la Westende), „la sărăcie”. Adică, ce, ea e ultima săracă?! Ea e proastă, sau cum? El nu vede ce prețuri de ratați sunt „acilea”? Ea merită mai mult, așa să știe el! Ce ar spune colegele ei de platou dacă ar vedea-o acilea, între rupții ăștia?! Abia atunci m-am prins: țoapa nu se considera parașută, ci „ancoră”. TV!

La cantina cubana

Eram și eu pe Rue des Grands Carmes, ca omul; căutam un loc unde să fac pipi. Că așa e în centrele astea de orașe turistice, nu găsești niciodată ce ai nevoie, din simplul motiv că se presupune că vii acolo să bei, să consumi. Iar dacă bei și consumi, mergi la toaleta restaurantului, corect? Dar dacă doar te plimbi? Adică, omul care se plimbă fără să consume (poate n-are bani! Ce?!) nu este și el tot om, nu i se umple și lui vezica, la fel ca ăluia cu portofelul plin, care sparge șase euro pe paharul de bere chioară?! E, uite că nu prea e.

Omul ăla eram eu, într-o zi cu soare (într-o duminică era, că numai duminica mi se dă voie la plimbare fără lesă). Mergeam așa, aiurea, cu ochii dup-o budă ecologică (monede aveam, eram pățit), când, hop! Peste ce dau, la numărul 6? Peste Cantina CUBANA! Băi, nenică… am rămas tâmpit. Nu că stabilimentul era închis, oricum n-aveam de gând să intru (și nici bani, ca să fiu cinstit), ci pentru că stabilimentul EXISTA. Sau, mă rog, existase. Atunci când am dat eu peste el, era închis și părea închis de multă vreme. Ce era să fac? Am plecat mai departe, să caut de pipi.

Dar ceva nu-mi dădea pace. Am căutat pe net în săptămânile următoare, am aflat ce am aflat (mai nimic, la drept vorbind), m-am băgat în seamă pe facebook (tot nimic… poate ar fi trebuit să încerc pe VKontakte?!), iar pe urmă am intrat pe forumuri locale, care din păcate sunt fie-n franceză, fie-n flamandă, și am izbutit oarecum să pun lucrurile cap la cap. Însăilate, adică așa ca din avion, dar tot e ceva.

Veteranii cu care am intrat în vorbă povestesc că acolo a fost șmecherie, cândva. Că un creier deștept de la Havana a băgat de seamă că prețurile în Bruxelles tot cresc și tot cresc, iar veniturile băutorilor profesioniști tot scad și scad (asta așa e. Eu să nu știu?!). Iar romul insulei, în acea vreme, era ieftin, foarte ieftin, pe când foamea guvernului havanez de franci belgieni era mare, foarte mare (și acum e la fel, doar că euro a luat locul francului). Nu știu dacă ușor sau greu, dar acel creier deștept a reușit să-și convingă superiorii să deschidă aceste „cantine cubane” prin marile orașe europene, unde belgianul sau turistul se putea trotila discret, ieftinache și cu scuze facile către nevastă („Mănânc la cantină!”). Cu care ocazie lăuda și Regimul. Dar timpul a trecut, vremurile-s altele, insula a sărăcit… praful s-a ales, praful și pulberea!

Lamb & Flag, Oxford

Se închide Lamb & Flag! Am văzut și eu pe net, nu c-aș fi fost vreodată acolo, că m-aș da „de-al casei” sau că am amintiri despre; nu, domnule! E vorba de un loc iconic, o cârciumă nu istorică, ci o cârciumă-istorie, adânc înfiptă în literatură – dacă nu altfel, măcar prin legende! Zice-se că aici scria, pe-un colț de masă, Thomas Hardy (da, ăla înjurat de toți studenții la engleză!) și că tot aici beau bere Tolkinen și Lewis, sau poate beau chiar beri-beri-beri, că din băutul ăsta al lor au ieșit atât „Stăpânul inelelor” cât și „Cronicile din Narnia”, clar mai aproape de sufletul cititorilor tineri (nu știu, mai avem așa ceva?) decât „Tess of the d’Ubervilles” sau „Jude the Obscure” (acum, după atâția ani, pot pentru ca să vă mărturisesc, doamnă profesoară Irina Panovf, că mie nu mi-au plăcut deloc romanele astea. Da’ deloc! Am mestecat la ele de parcă rumegam rumeguș, și cumva nu-mi pare rău, c-am învățat multe; dar de plăcut, nu mi-au plăcut).

Revenind la gânduri ceva mai flendurite: știți pentru ce Japonia și Anglia sunt mari și, în același timp, mici? Da, exact. Pentru că tradiție. Tradiția! E foarte greu de înțeles pentru mine, ca român, adevăratul sens al tradiționalismului profund din cele două culturi. Ce tradiții am moștenit eu de la forefathers? Să fac grătar și să beau bere, atât. Să cugetăm oleacă: cartierul Berceni (Bercsényi?) a fost construit în anii ’70 pe un teren viran, obținut în urma raderii cu buldozerele a căsuțelor și grădinilor care erau acolo de vreo sută de ani (nu mai mult, că înainte fusese pășune). La ce tradiție se poate raporta unul ca mine? Nici unul dintre actualele baruri berceneze n-are mai mult de 20 de ani (majoritatea au vreo șase-șapte și tare mi-e că asta-i tot), și niciun singur scriitor nu le-a pomenit în vreun fel, să se dea și lor o legitimitate, cât de cât. Iar Lamb & Flag? Din 1613 e tot acolo, în același loc! 

Păi, ia să vedem, în 1613… la București era jupân fiul lui Mihnea Turcitul, la Iași era băiatul lui Ștefan Tomșa, la Cluj era prostul de Gabriel Báthory, iar la Timișoara era Ahmet Kadum Pașa. Ne-a rămas vreo cârciumă de la prăpădiții ăștia? Nu zic de vreuna iconică, nu; zic măcar de una, de sămânță. Aud?

Jabbeke

Și-a luat nevastă-mea mașină! Nu acum, anul trecut, da’ zic. Hai să mergem și noi la mare, ca oamenii, acum dac-avem patru roți, că m-au înnebunit prietenii din țară cu Grecia lor, zice ea. Lasă, că nu te-a-nnebunit nimeni, că anul ăsta n-a plecat niciunul nicăieri, i-am răspuns (era 2020). Cu atât mai bine, mi-am făcut eu socoteala, în mod perfid: o să urc pe facebook poze cu marea, iar amicii n-o urce nicio poză (mi-am luat țeapă, că s-au dus toți la Sulina, la Portița, la Tuzla și la Corbu, de-au umplut rețelele cu poze care mai de care. Eu n-am postat nimic, vedeți imediat de ce). No bine, hai. Nevastă-mea cu organizarea, eu cufundat în gânduri: cugetam, reflectam („Liniște, maestrul creează”). Așa… a creat maestrul ce-a creat, apoi a cărat mormanul de bagaje la mașină, a legat copilul în scăunel și valea!, toată familia la mare. Fredonam încet, să nu fiu auzit, dar tot am fost, că am ghiersul gros: „Nu am decât o valiză / Este mică dar e grea / Plec la mare zece zile / Și mi-am pus de toate-n ea!” (săracul Ilie Micolov, fie-i țărâna ușoară, c-am băut odată cu el în Fire Club din București, mare om era, doar că se cam îngrășase, respira cu dificultate. Acum, na. I-a plăcut viața, a trăit-o cu patimă, au rămas melodiile, versurile din capul meu: „Iartă-mă dar mă grăbesc / Trebuie s-ajung la mare / Mă așteaptă fata mea / Fată neagră de culoare / Trebuie s-ajung la ea!”).

Și-am ajuns. Vânt, ploaie, frig (era în iulie). Pe faleză, oameni încotoșmănați ca de noiembrie, ne-am plimbat așa, ca la vreun sfert de oră, până ne-au înghețat nasurile: „Uite”, zice nevastă-mea, „vezi hotelul ăla mare și frumos? Cinci stele! E hotelul cu care are firma mea un contract de reciprocitate, când se duc colegii mei la mare, acolo se cazează! Totul e inclus, restaurant, tot”. Mă uit la hotel, o magaoaie cu aspect luxos: „Și barul e inclus?”, întreb. „Tot!”, răspunde ea, trăgându-i mai bine gluga pe cap copilului. Eu? Mustăceam.

Hai la cazare; hai. O văd cum se duce și-mi instalează fiica în mașină: „Păi, ce faci?”, zic. „Păi nu ți-am zis că mergem la cazare? Aici în Ostende e scump, nu ne permitem, poate peste vreo patru-cinci ani, să mai prindem cheag. Acum mergem la noi la cazare, la Jabbeke”. Și plecăm, drăgăliță Doamne, înapoi, adică spre direcția din care veniserăm, preț de vreo 15 kilometri, pân-ajungem la „cazare”.

***

Cazarea noastră de la Jabbeke era un țarc de rulote, asta era. Le zic „rulote” că nu știu cum să le spun altfel: e vorba de un fel de coșmelii de lemn (de fapt, de placaj), care au două roți și deci pot fi tractate, dar care sunt concepute să stea pe loc, așa au zece puncte de sprijin pe sol – cele două roți din fabricație, plus opt stâlpișori din beton, cu secțiune pătrată (economicoși, belgienii!).

Am aflat povestea, v-o spun acum pentru că mai încolo vreau să vă fac să râdeți: cândva, fiind nevoie de nisip și balast pentru construcțiile de la Ostende, un antreprenor a deschis și exploatat o mare carieră de nisip. Ani și ani de zile, nisip bun de râu (cel de mare nu e bun, că e sărat: fă tu beton cu el și vezi cum îți „moare” betonul ăla în nici două decenii – „cancerul betonului”, așa îi spune problemei), până când nisipul s-o gătat și-n mijlocul pustei flamande a rămas o mare groapă. Care s-a umplut cu ploaie, formându-se astfel un lac. Alt antreprenor ce-a făcut? A concesionat zona, a adus alt nisip, de la mare de data asta, și-a amenajat acolo o plajă cu toate cele necesare: tobogan uriaș cu apă, ski nautic, caiace, hidrobiciclete, hotelașe, terenuri de tenis, volei de plajă, piste de petanque etc. Dar cererea a depășit oferta (între timp prețurile din Ostende urcaseră la cer), așa că omul a adus câteva sute de rulote din astea și-a umplut câmpul cu ele, apoi l-a-ngrădit c-un gard țeapăn de plasă, prins de stâlpi solizi și înalți de beton.

O fi frumos, cui îi place. Când am ajuns noi, ploua. Am căutat căsuța, am primit cheile, ne-am adus bagajele de la mașină, cea mică și-a explorat noua ei împărăție, totul OK; acum, hai să facem grătarul, ca s-avem ce mânca la cină. Fatalitate! Grătarul era nou-nouț, pentru excursia asta îl cumpărasem, nu știam să-l montez. După vreo oră de șurubăreală, aveam obiectul asamblat; acum, hai s-aprind focu-n dânsul. Fatalitate! Dându-mă ecologist, nu cumpărasem mangal și nici lemn de fag, ci doar un sac de „brichete bio” și niște așchii de lemn de hickory (blestemată fie esența asta!), despre care am aflat ulterior că nu-s folosite la făcut focul, ci la afumat pemmikan-ul de bizon. Iar „brichetele bio” erau compuse din „deșeuri de origine animală” (adică căcat) și un „agent de aglomerare” (adică humă).

***

Seară. Ploaie. Jabbeke, campingul de rulote. Un copil care plânge, clefăind pâine cu lacrimi („Tati, mi-e foame”). O nevastă care îmi aruncă lasere din ochi, stând la adăpost, în ușa căsuței-rulotă. Și eu, orb de furie, încercând să aprind un foc imposibil de aprins: brichete „bio”! Ură, ură, ură; negru, negru, negru, asta vedeam în fața ochilor: aveam o cutie de chibrituri istețe, suedeze, de alea lungi, care se aprind totdeauna și ard mult, dar ce să fac cu ele la niște brichete din pământ de flori?! Mult mai târziu am aflat, de la unul și de la altul, că alea sunt brichete de întreținut focul, nu de făcut focul – adică, dacă ai făcut un rug cât claia, ai ars lemn și pe urmă cărbune (antracit sau mangal, ceva cu mare putere calorică), ți-ai făcut treaba la grătar (fleici, legume, ciuperci, cefe, coaste, mici, pește, copănele, brânză Haloumi, ce afli prin lada frigorifică), iar pe urmă ai poftă să mai stai în jurul grătarului, cu băieții, cu berile în mâini, și să mai povestești, OK. Pui prostiile alea de brichete eco peste jarul tău mega-fierbinte și alea se aprind încet-încet, ard toată noaptea iar tu cu frățiorii tăi aveți tot timpul să vă faceți maimuțe.

Eu n-aveam nimic. Nici băieți, nici frățiori, nici lemne, nici mangal, nici gaz, benzină, rășină sau măcar lumânări (da, există o metodă, munțomanii o știu). Am ars o carte întreagă, pagină cu pagină („Goodbye, Columbus” a lui Philip Roth, mare păcat, o cumpărasem cu dolarii mei economisiți la sânge dintr-o librărie studențească din San Mateo), dar degeaba. Am folosit tot spirtul din trusa medicală a mașinii – nimic (bine, era și puțin, un flaconaș). Am umblat prin camping, am răscolit prin tomberoane, am găsit niște cartoane semiude (adică semiuscate) și, după vreo 110 minute de sforțări suprabuzești, am reușit s-aprind focul.

Da. Le-am pregătit fetelor mele o cină târzie, cu tot ce trebuie, iar ele nu mi-am mai zis nimic, că văzuserăm cât mă trudisem... eu m-am mulțumit cu beri Dębowe aduse de-acasă, mă uitam în jar, murat sub ploaia măruntă, nu-mi mai trebuia nimic. Așa scrie și-n cărțile de yoga: „Când are o supărare, yogul nu mănâncă”. Bine, nici nu scrie undeva că bea bere ca porcii, dar partea asta am improvizat-o eu și bine-am făcut, că mai aveam o noapte de cazare, deci de făcut înc-un grătar.

A doua zi am explorat campingul. Gard în gard cu el era o benzinărie. Una de-aia mare, de autostradă: stive stăteau săculeții cu lemn de fag uscat, stive!