Refugiul Agățat

Plouă. E joi și plouă; de duminică de la prânz plouă într-una – când mai domol, când mai iute, dar de oprit, nu se oprește. Eu abia mâine am zi de bere, așa că acum ar trebui să fiu un ghepard lansat, să scriu ca un dezlănțuit la cartea asta nouă – o capodoperă! Aoleo, ce-o să mă-njure Iovănel, dar las’ că-i bine, c-așa-mi cresc acțiunile – dar în fapt n-am chef de nimic, necum de scris la roman. Îmi cade capul pe tastatură. Afară, ploaia. Șiroaie belgiene, ropote bruxelleze, averse jettoaze.

Mă trezesc brusc, într-o smuceală puternică: am visat ploaia! Nu asta, nu ploaia asta de moș însurat, tată de copil mic și soț fidel de nevastă corporatistă; nu, domnule! Ci ploaia aia din Parâng, cea de-acum un sfert de secol, când eram mai tânăr și la trup curat (mă rog, în afară de șosete, care miroseau binișor, puțeau a hoit de dihor).

Cum a fost: în 1995 am plecat prima oară în Parâng, cu o gașcă mai mult decât caraghioasă, dar care și-a făcut treaba: m-am scăldat în tăuri, am privit de la câțiva pași caprele negre (de fapt, un țap dansator, ceva unic, extraordinar, de atunci mi se tot spune că mint când povestesc faza), am făcut foamea, am avut vreme perfectă, m-am îndrăgostit de-o blondă (la beție) și m-am dezdrăgostit (la mahmureală), enfin, a fost unul dintre munții ăia, care te fac captiv pe viață.

Al doilea an (1996), gașca era demult spartă și-mprăștiată în cele patru vânturi, pe traseu rămăseserăm numai doi. Dottore și cu mine, proștii de serviciu. Exact aceeași perioadă (sfârșit de august), dar cu totul altă vreme: ploaie, ploaie, ploaie. Ne-a zdrobit rezistența psihică: uzi mergeam, uzi mâncam, uzi ne culcam, uzi ne sculam, cortul atârna greu, sacii de dormit erau un coșmar… am decis să coborâm. Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta decât dacă e groasă. Și era groasă!

Acuma, chestia e că-n anul precedent petrecuserăm atâta vreme în masiv (pe bune! Mai cumpăraserăm mâncare de la ciobani, mai cerșiserăm băutură de la turiști, dar de coborât nu ne înduraserăm să coborâm), încât eram convinși că suntem doctori în Parâng. Doc-tori! Știam noi sigur, absolut sigur, că nu e niciun refugiu la o distanță mai mică de două zile; coborâm din creastă și dup-o oră dăm de Refugiul Agățat. Am rămas tâmpiți. Ne-am temut. Am coborât în continuare și-am dormit la o stână.

***

Pe mine mă știți: râie, râ-ie! Când m-agăț de ceva, nici Dumnezeu bunul nu-mi mai descleștează ghearele. N-am rămas la Refugiul Agățat atunci, în augustul ăla cu ploaie, pentru că ne-am temut că e-al cuiva, al unui grup montan care l-a făcut, care are grijă de dânsul și care ne-ar fi putut da, cum să vă spun, un toc de bătaie dacă ne găsea dormind acolo, în refugiul lor (al celor din acel ipotetic grup, adică).

Și ce să vezi? Am avut dreptate. Agățatul din Parâng este un refugiu cu vechime, mereu distrus de cretini și mereu refăcut de grupul care-l are în... în... în cum să spun, atât în grijă cât și în posesie, chiar dacă nu așa scrie la lege. Judece fiecare cititor: pasionații ăștia au moștenit refugiul de la generația anterioară (într-un caz anume, unul dintre ei este pur și simplu urmașul lui tac-su! Adică tatăl a făcut parte din grupul de întemeietori, iar fiul face parte din grupul de continuatori), repară bietul refugiu ori de câte ori este nevoie, îl aprovizionează cu lemne, conserve și chibrituri, îl țin curat și adună mereu gunoaiele lăsate de alții. De care alții? Păi, de cine trece pe-acolo. Turiști, braconieri, culegători de afine, tăietori de lemne (mai cunoscuți la București sub numele de „hoți”), ciupercari, ciobani și adunători de plante pentru Plafar (credeați cumva că săculeții ceia cu ceaiuri medicinale apar din nimic? E și asta afacerea cuiva). În general, turiștii sunt cei mai stricători dintre toți; și cu cât sunt mai tineri, cu atât sunt mai porci. Îmi pare rău, dar asta este.

După o vreme, am dat peste oamenii respectivi, am băut și-o bere, iar de la ei am aflat povestea unui Revelion. Nu e banc! Nebunii ăștia au făcut-o, au făcut-o pe bune! S-au cățărat, băieți și fete, cu mâncare câtă au putut să care, cu haine de schimb (multe), cu chitare, cu muzicuțe, cu cărți de joc etc, și-au stat acolo zece zile. Eu, unul, aș fi înnebunit de viu! Ei, nimic. S-au distrat copios încercând să supraviețuiască iernii și muntelui fără să-și piardă mințile – dacă vă bate bănuiala că asta este ceva ușor, ceva la-ndemână, tastați „winter-over syndrome” și-o să vedeți despre ce este vorba. De fapt, știți, că ați simțit-o pe pielea voastră-n pandemie: când ești închis multă vreme cu unu-n casă, începi să visezi că-i iei gâtul ca la gâște. Nu mai suporți, nu mai suporți, nu mai suporți! E, uite că ei au dus experimentul până la capăt și, culmea culmilor, fără sex. Nu că m-am prins, bam-bam, așa pe inteligență, c-aș fi eu deștept; nu. Fetele mi-au spus.