Paris (V)

„Să știi că-mi plac textele tale din revistă”, se lingușește nevastă-mea pe lângă mine, „mai mult decât alea din revista de femei, de citit pe budă!”. Am simțit că mă ia cu vertij. Când începe cu chestii d-astea, e clar că vrea ceva, și nu vreun mărunțiș ca de obicei, nu! Ceva mare, grandios; mă și vedeam căutând bilete low-cost pentru cine știe ce „destinație” de toată jena, vreo fabrică d-aia de tocat banii turiștilor fleți, gen Praga sau Paris. Ei bine, nu! De data asta, nu! M-a uluit ce voia dumneaei: s-o las să-mi cumpere altă drujbă! Cică „asta veche e urâtă și murdară și lipită cu scoci și pare c-ai găsit-o prin gunoi”, și că ideea i-a venit când a văzut ea la reduceri drujba „Voinicel”. Am căzut direct în fund.

Ăsta a fost primul imbold. Al doilea a venit de la „băieții de la Vilacrosse” (care de fapt se-adună în Pasajul Macca), nu-i știți, valoare mare, de câte ori mă văd cu ei nu scap nemiștocărit, pe motiv că sunt sărac. Al treilea imbold l-am încasat citind o carte care m-a făcut să plâng („Fals jurnal de căpșunar”), cu toate că eu nu-s deosebit de plângăcios, poate doar la beție, dar aia nu se pune: scria acolo-n carte de Pasajul Brady, care chiar e-o chestie (revin!) și care nu-i infestat de turiști, că turiștii-s proști și sectari, merg cu turma, habar n-au de nimic. Așa c-am luat decizia să-ncep un mic (foarte mic!) serial despre cârciumile încă nedibuite de snobime, pitulate prin pasajele pariziene. La mine-acasă, da.

Când introduc în random-access memory termenii „drujbă” și „Paris” îmi dă mereu același rezultat: „muncă la negru înainte de aderare” (dar după ce-am scăpat de cozile la vize, adică 2002 – 2007), ceea ce este foarte frumos (pentru voi!), doar că eu tare-aș vrea să dau delete bucății ăsteia de RAM. Cum nu se dă dusă, nenorocita, pot doar pentru ca să spun că Bistrot Verdeau este un loc mic cu mâncărică ieftină în Pasajul Joufrroy, ăla paralel cu bulevardul Montmartre, pe care colcăie turiștii ca păduchii pe vulpe (dar colcăie și băieții ageri care-i fac la buzunare, lasă c-o povestim noi și p-aia). În pasaj nu intră niciun turist, că le e frică (tâmpiți!), o dată pe zi, maxim, dacă se aventurează un grup mare de babe americance, încadrat de doi ghizi (unu-n fața grupului, unu-n spate, „măturică”) și păzit de solizi închiriați cu ora. Altfel, e bine. Da, e bere la Verdeau, dar n-am băut acolo, că deși-i ieftină, pentru mine tot scumpă era.

***

„Nu te-ai schimbat deloc! Te gândești numai la tine! Ai rămas un monument de egoism și nesimțire!” etc. M-am întâlnit, adică, cu MMI (Marea Mea Iubire) pe stradă, absolut accidental, și mi-am luat o săpuneală ca-n vremurile bune (pentru ea), din care nu redau aici decât un 0,5%, cât suportă sărmana hârtie tipografică. Pe scurt: cică dumneai mă „urmărește” în revistă și constată că scriu numai despre bețiile mele („Care nu interesează pe nimeni, porcule”) prin tot felul de cotloane dubioase, suburbane, vasilerniene, când de fapt rubrica de baruri ar trebui să fie vector de forță al revistei, să educe publicul („Din țara asta de țărani, țigani și moldoveni”) prin prezentarea celor mai celebre localuri ale Europei, astfel încât cititorii să fie mult mai exigenți cu ei înșiși, cu cariera lor, să bea mai puțin, să muncească mai mult, iar în concedii să caute „restaurantele de elită” pe care le-ar fi aflat de la mine, să consume acolo și „să se simtă și ei oameni” măcar pentru două ore-n „viața lor de căcat”. În acest fel („Este foarte simplu!”), patronii români ar fi mai mulțumiți de angajați, angajații înșiși (adică voi care citiți, voi aștia cu vieți de căcat) ar fi motivați să fie mai buni, iar restaturatorii europeni, uimiți de afluxul de români cu bani care le calcă pragul, ar provoca, ușor-ușor, o schimbare de mentalitate în privința românilor: de la cerșetori și hoți, la consumatori respectabili și responsabili.

Mă rog. Ia uite ce viitor luminos de influencer mi se deschide-n față și eu ezit, probabil numai din prostie! Sigur, mi-ar fi ușor să mă folosesc de spațiul tipografic și s-o bag în pizda mă-sii pe MMI (cum am făcut și-acum 16 ani, fără spațiu tipografic!), dar hai să fie și un lup mâncat de oaie: vă recomand Dingo Bar din Paris, locul de legendă al întâlnirii dintre Hemingway și Scott Fitzgerald („The beginning of a beautiful friendship”). Așa, tată. Duce-vă-ți la Paris, arondismentul 14, coborâți din metrou la Vavin, pe linia 4, și căutați Dingo Bar, pe rue Delambre. Ați ajuns la numărul 10? Bun, bravo! Hai, că sunteți și voi europeni: respectabili, responsabili... poate chiar corecți politic? Bravo, bravo, bravo, de trei ori bravo! Doar c-acolo nu-i niciun Dingo Bar, e-o cârciumă italiană de superfițe, unde n-ar intra niciodată un om normal la cap (ca mine, de exemplu): am trecut de zeci de ori pe stradă, c-aveam treabă la cimitir, la Montparnasse, dar habar n-am avut că unde e-acum Auberge de Venise a fost, cândva, Locul. Lasă, că mai sunt și alte Locuri. Și alte MMI-uri!