Dar dacă vaietele nu-s bune la nimic, că restricții-s peste tot, atunci ce putem face? Planuri. Da, asta putem face și chiar facem. Pe bune: ca tipii ăia din Vietnam, care-și ziceau în sinea lor: „Da’ și dacă scap de-aici! O să trăiesc, o să trăiesc ca un mustang, o să-mi satur foamea de viață, de curva asta de viață, că altceva n-am!”; și pe urmă și-au ars mințile cu droguri. Da, dar nu toți. Pentru unii dintre ei, Vietnamul a fost o lecție: tati, nu-ți face țara statuie pentru ore suplimentare. Ce ai de luat de la viață, ce vrei să iei – ia, și plătește prețul. Că dacă nu faci asta, știi ce se-ntâmplă? O să te-alegi cu ceea ce nu vrei – dar vei plăti același preț. Sau chiar mai mare... așa că știi ce-ai de făcut. Visele tale. Bifează-le! Punctum.
După ce s-o termina porcăria asta, eu unul nu mă mai las. Când Vietnamul generației noastre va intra-n istorie (prin vaccin, prin herd immunity, prin pizda mă-sii), n-o să-mi mai pierd timpul prin tot felul de bombe obosite, pe motiv că n-am bani; nope! O să mă duc unde e șmecheria mai grasă, acolo o să mă duc! N-am bani decât de-o apă plată? Cer o apă plată și trag de ea o oră! Mi se rupe! Nu mai am stomac să fac pe săracul de serviciu. Nu-nu! Mă sui în primul tren și mă înfiripez direct la Maxim’s, pe rue Royale (pe Regală, cum ar fi spus Topârceanu). Ce? Eu sunt nimeni? Variantă: și dacă sunt nimeni, ce? Mă duc acolo și mă holbez la ăia, la bogătași, la femeile și la femeii lor. Atât! Și ăsta e doar începutul.
***
Parisul e țeapă. Oriunde de duci, e țeapă: dai de minim două-trei ori mai mult decât face, iar ceea ce primești de banii tăi, primești cu mutre. Stilul ăla tembel de chelner din Eforie Sud, Govora Băi sau Bolentin Deal („Da, te servesc dar în scârbă, ca să-nțelegi că nu-mi face nicio plăcere să muncesc. Io-s de fapt șmecher de șmecher, iar dacă muncesc, asta-i doar așa la oha, ca să nu mă ia gaborii la puricat”). Uneori, foarte rar, mai ai și noroc; în sensul că nu ți se ia pielea de pe tine iar serviciul e corect și profesionist. N-am niciun fel de indiciu, până acum, asupra modului de a dibăci locurile astea „norocoase” într-un oraș atât de turistic cum e Parisul. Pur și simplu, le mai nimeresc câteodată. Sheer luck!
Am intrat la Julien, pe rue Faubourg de Saint-Denis 16 (în arondismentul 10 dacă nu mă înșel, dar și dacă mă-nșel tot nu contează) în speranța de-a mă lipi de-un reportaj pentru revistă. În lungile seri de iarnă dintre 2020 și 2021 (de fapt, mai mult în partea de iarnă a lui 2021 decât în cea a lui 2020), Șerban al meu îmi tot făcuse capul mare cu povești din vremea când era el „cu treabă” la Paris (m-am învățat să-i spun „perioada pariziană” acelei părți din băută); printre alte locuri magice unde fusese cu echipa de renovări speciale („Mâini de aur eram, Mihăiță tată, numai artiști!”) era și acest restaurant cu tradiție din Saint-Denis. Acolo, zicea Șerban, plătești mai mult decorul decât păpica, iar decorul – continua același – este și opera băieților din echipa lui („mâinile de aur” de mai sus). Nu știu dacă așa o fi. N-am de unde să știu; dar sala mare e chiar păstrată din alte vremuri, când se construia altfel, se cheltuia altfel și se trăia altfel. Un fel de Carul cu Bere al Saint-Denisului; frumos, nimic de zis. Dar n-am scos niciun reportaj: chelnerii erau tineri, n-aveau nicio idee despre renovările de-acum un deceniu juma’.
Ce am pierdut pe linie narativă am câștigat pe linie pecuniară: prețurile erau ciudat de mici pentru un astfel de local, iar eu m-am așteptat fie la un serviciu execrabil, fie la o mâncare de tip „Decongelăm și aruncăm în tigaie”, fie la ambele. Nici poveste! Singura, dar singura manțocăreală a fost vinul casei, dar nici acolo nu-i sigur dacă nu cumva îs eu nepriceput: scria că au „vinul anului” la carafă și prețul era bun, așa c-am luat două. Cam acruț, dar a mers. Nu există să nu meargă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu