Sunt două întrebări aici: ce anume este un „faubourg” (1) și ce caut toată ziua bună-ziua pe la Paris, de zici că mă plătește cineva pentru asta? (2). O să încep cu a doua întrebare, (răspunsul mi se pare mai lung), și-o las pe prima pentru mai târziu, că-i simplă și tâmpițică.
Chestia e că eu n-am nimic în cap. Imaginație, adică: un om care scrie se presupune că are așa ceva („De unde le scoate, domnule?!”), numai că eu n-am nici de sămânță. Îmi amintesc de Bonți, colegul meu de liceu care se-apucase de yoga: „Bă Mihăiță”, mi se plângea el, „cică să aprind o lumânare, să stau noaptea în lotus și să mă uit fix la ea, astfel încât să reușesc să nu mă mai gândesc la nimic! Păi la ce bun, mă, că oricum eu nu mă gândesc la nimic?!”. Avea dreptate. Sunt oameni extrem de agitați, cu mintea bubuind de activitate, oameni pentru care ziua e prea scurtă, pentru care somnul e o corvoadă pentru că-i face să piardă timp; și oameni ca mine și ca Bonți, oameni care dacă nu dorm, atunci beau bere, iar dacă nu beau bere, atunci mănâncă și atât. Oameni cu mintea hodinită!
Pe de altă parte, aici la pagina 20 e nevoie de texte faine, care să mai descrunte frunțile încruntate de atâta politică. Dar nu-i destul să fie „faine” (ce e asta, la o adică?), trebuie să și provoace interesul, să incite, să provoace la presupuneri. Iar eu de unde să le scot? La mine la Bruxelles, adică în cartierul Jette unde locuiesc, e ca la țară: stau la etajul opt, lângă autostradă, și pe geam zăresc porumbul. Ce poate fi incitant într-un cartier adormit, unde serile nu se aude nimic, în afară de furgoneta cu înghețată? La Paris, însă... acolo este acțiune. Ce fel de acțiune, asta nu știu, deocamdată n-am văzut niciun de fel de acțiune în afară de comerț stradal, dar tot o s-o dibăcesc odată și-odată. Numai că trebuie să merg mereu pe-acolo, că altfel n-o să dibăcesc nimic.
Și mai e un motiv. Ori de câte ori mă cinstesc cu Șerban, amicul meu de aici, mă omoară cu poveștile lui din tinerețe, când lucra în Paris și trecea prin peripeții ca-n filme (așa spune el, acuma nu știu ce să zic). I-am pus gând rău: după a patra bere, îl las să bea să bea singur și eu ciulesc urechile, ca să nu uit nimic. Pe urmă iau trenul, mă duc la Paris și verific dacă toate datele geografice în care-și plasează aventurile îs chiar acolo unde-a zis el. Dacă le găsesc, îmi iese de-o carte.
Chestia e că eu n-am nimic în cap. Imaginație, adică: un om care scrie se presupune că are așa ceva („De unde le scoate, domnule?!”), numai că eu n-am nici de sămânță. Îmi amintesc de Bonți, colegul meu de liceu care se-apucase de yoga: „Bă Mihăiță”, mi se plângea el, „cică să aprind o lumânare, să stau noaptea în lotus și să mă uit fix la ea, astfel încât să reușesc să nu mă mai gândesc la nimic! Păi la ce bun, mă, că oricum eu nu mă gândesc la nimic?!”. Avea dreptate. Sunt oameni extrem de agitați, cu mintea bubuind de activitate, oameni pentru care ziua e prea scurtă, pentru care somnul e o corvoadă pentru că-i face să piardă timp; și oameni ca mine și ca Bonți, oameni care dacă nu dorm, atunci beau bere, iar dacă nu beau bere, atunci mănâncă și atât. Oameni cu mintea hodinită!
Pe de altă parte, aici la pagina 20 e nevoie de texte faine, care să mai descrunte frunțile încruntate de atâta politică. Dar nu-i destul să fie „faine” (ce e asta, la o adică?), trebuie să și provoace interesul, să incite, să provoace la presupuneri. Iar eu de unde să le scot? La mine la Bruxelles, adică în cartierul Jette unde locuiesc, e ca la țară: stau la etajul opt, lângă autostradă, și pe geam zăresc porumbul. Ce poate fi incitant într-un cartier adormit, unde serile nu se aude nimic, în afară de furgoneta cu înghețată? La Paris, însă... acolo este acțiune. Ce fel de acțiune, asta nu știu, deocamdată n-am văzut niciun de fel de acțiune în afară de comerț stradal, dar tot o s-o dibăcesc odată și-odată. Numai că trebuie să merg mereu pe-acolo, că altfel n-o să dibăcesc nimic.
Și mai e un motiv. Ori de câte ori mă cinstesc cu Șerban, amicul meu de aici, mă omoară cu poveștile lui din tinerețe, când lucra în Paris și trecea prin peripeții ca-n filme (așa spune el, acuma nu știu ce să zic). I-am pus gând rău: după a patra bere, îl las să bea să bea singur și eu ciulesc urechile, ca să nu uit nimic. Pe urmă iau trenul, mă duc la Paris și verific dacă toate datele geografice în care-și plasează aventurile îs chiar acolo unde-a zis el. Dacă le găsesc, îmi iese de-o carte.
***
De data asta am stat la Mercure, un hotel cam enigmatic pentru gustul meu, că era prea curat pentru prețul pe care l-am plătit. Parisul e renumit pentru foarte proasta calitate a serviciilor de cazare, ceea ce-i de înțeles: fiind sufocați de turiști, hotelierii au coborât ștacheta la calitate, că de clienți nu duc lipsă: pleacă unul, vin o sută. Legea cererii și ofertei, în cazul ăsta, are efecte ciudate, cumva opuse teoriei („Concurența creează calitatea”). Dar la Mercure, pe lângă faptul că era pustiu, erau și prețurile mici, și camerele curate, și recepționista amabilă; nu m-am abținut și-am întrebat-o, iar ea mi-a spus cum că „Vedeți dumneavoastră, monsieur, hotelul nostru e o afacere de familie”. Așa, și? M-a dumirit buștean.
Am stat la ultimul etaj, sub acoperiș (camera 601), dar n-am văzut nimic din peisajul urban, că ferestrele erau blocate iar strada (Rue Des Petites Écuries, adică Ulița Grăjdulețelor, cum ar veni pe românește) e îngustă tare, deci tot ce am văzut din Paris, pe geam, au fost izmenele puse la uscat ale pensionarului de vis-a-vis (și ăla tot sub acoperiș stătea, nu știu dacă ca chiriaș sau proprietar, dar turist sigur nu era!). Oricum nu venisem să mă uit pe geam ca bacovienii, venisem să amușin prin Faubourg Saint-Denis, zonă care mi-a fost străină până acum.
Și acum ajung la deslușirea a ce este un „faubourg”. Eu crezusem că-i un sinonim pentru „cartier”, dar iată că nu e tocmai așa; faubourgurile astea nu era inițial în Paris, ci în afara lui (când? Nu știu. Acum niște sute de ani, probabil). Mai exact, orașul era apărat de ziduri, de centura lui defensivă, ca toate fortărețele medievale (cine n-a fost la Carcassonne, să se ducă. Merită!), iar centura asta era dotată cu porți de acces, că altfel orașul nu era oraș, ci pușcărie (chiar și aia are porți, la o adică. Sau măcar una!). Poarta de care zic este Saint-Denis, a rămas în picioare, e obiectiv turistic, iar „dincolo” de ea (adică în direcția opusă centrului Parisului) a crescut cândva – demult – faubourgul ăsta pe care l-am amușinat, care la vremea lui s-ar fi numit „Orășelul de săraci de dincolo de poarta Saint-Denis”. Acuma nu mai e de săraci, evident, deși într-un fel tot e: pe rețeaua de stradele din jurul străzii principale (Rue du Faubourg Saint-Denis) e puzderie de cârciumioare ieftinache, unde creativii locali beau până dimineața. Acțiune? Da. Acolo este acțiunea!
Am stat la ultimul etaj, sub acoperiș (camera 601), dar n-am văzut nimic din peisajul urban, că ferestrele erau blocate iar strada (Rue Des Petites Écuries, adică Ulița Grăjdulețelor, cum ar veni pe românește) e îngustă tare, deci tot ce am văzut din Paris, pe geam, au fost izmenele puse la uscat ale pensionarului de vis-a-vis (și ăla tot sub acoperiș stătea, nu știu dacă ca chiriaș sau proprietar, dar turist sigur nu era!). Oricum nu venisem să mă uit pe geam ca bacovienii, venisem să amușin prin Faubourg Saint-Denis, zonă care mi-a fost străină până acum.
Și acum ajung la deslușirea a ce este un „faubourg”. Eu crezusem că-i un sinonim pentru „cartier”, dar iată că nu e tocmai așa; faubourgurile astea nu era inițial în Paris, ci în afara lui (când? Nu știu. Acum niște sute de ani, probabil). Mai exact, orașul era apărat de ziduri, de centura lui defensivă, ca toate fortărețele medievale (cine n-a fost la Carcassonne, să se ducă. Merită!), iar centura asta era dotată cu porți de acces, că altfel orașul nu era oraș, ci pușcărie (chiar și aia are porți, la o adică. Sau măcar una!). Poarta de care zic este Saint-Denis, a rămas în picioare, e obiectiv turistic, iar „dincolo” de ea (adică în direcția opusă centrului Parisului) a crescut cândva – demult – faubourgul ăsta pe care l-am amușinat, care la vremea lui s-ar fi numit „Orășelul de săraci de dincolo de poarta Saint-Denis”. Acuma nu mai e de săraci, evident, deși într-un fel tot e: pe rețeaua de stradele din jurul străzii principale (Rue du Faubourg Saint-Denis) e puzderie de cârciumioare ieftinache, unde creativii locali beau până dimineața. Acțiune? Da. Acolo este acțiunea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu