Breda

Mă puse dracul să scriu un articol pe internet, ca omul; c-o fi, c-o păți, ziceam și eu acolo ce ziceam, că nu ziceam nici multe, nici mărunte. Ce să vezi? S-au supărat româneii! Au tăbărât pe mine ca rațele pe tocătura de urzici, mi-au turnat lături în cap de nu mă spală toată apa Dunării – iată câteva mostre, luate elegant, cu copy-paste, să nu credeți că-s nebun d-ăla cu boala persecuției (nu schimb nici grafia, c-așa-s mai savuroase): „Dar „voi”? Bă, ej nebun? Știu eu cine, care la ultimele alegeri făcea propagandă-n Odobescu (sau în Bălcescu, nu mai știu unde) – că el de-aia era pus acolo, nu – să-mi recomande mie ce să citesc?…Bă, dar sunteți chiar hilari… Cum vin ei, ca niște floricele…. Băi, pe bune, dar mie mi-ar fi rușine în locul tău, dle Buzea. Da’ mă rog, io nu-s „artist” ca matale…” (Vlad); „Acest text e interesant in masura in care expune fragmente din personalitatea autorului. Mai vazusem o compozitie de-a lui MB in „Dilema”, in care se caina cit de detestabil este Creanga. Eu am citit cu placere clasicii romani, pe linga literatura universala. Dar, bineinteles, acestea sint consideratii de om obisnuit, care nu are acces la sferele inalte in care traieste dl Buzea si colegii lui, scriitorii.” (Dragoș). Dar surpriza etapei a venit de la cineva pe nume Marcian Dumitrescu: „Pentru ca mi-ati facut lipeala cu Ovidiu Eftimie consider ca va datorez atata bere cat puteti bea fara sa toaletati… Sper sa am ocazia sa ma achit de datorie …”. I-am răspuns că abia aștept să-și onoreze datoria și așa am aflat cu omul locuiește în Haga, deci i-am propus fără să stau pe gânduri: „Mai bine vin eu la Haga că-s doar două ore cu trenul, și-aici trenurile-s bune. Sau ne întâlnim la jumătate, la Breda. Pace sau balenă?”. A rămas că „pace”, dar atât. Nimic neobișnuit până aici, dar sună Costinel, amicul (ne știm de când eram mici); noi îi spuneam „Costinel Coadă-de-Cățel” de la o fază, o s-o povestesc altă dată. Și ce-mi zice Costinel al meu? Că se mută la Haga. Îl pierdusem din vedere de ani și ani, auzisem despre el că are casă grea, trei copii etc, iar acum – hop! De unde până unde Costinel la Haga?! Păi ce e Haga, depou de trotinete, casă de odihnă, debara de piei de cloșcă? A zis că mă mai sună el. Pe mine mă știți: am început să dau telefoane în stânga și-n dreapta. 

***

Când am aflat că se mută la Haga însuși Costinel, zis „Coadă-de-Cățel”, am început să sap, că mi se părea ceva dubios: de unde până unde? Costinel și Haga?! Coadă-de-Cățel era (fusese, a fost, fu, obișnuia să fie) cel mai al dracu’ patriot român: Șoșoanca, săraca, joacă la diviza „Pitici”. Costinel era cu dacii (1), cu biserica (2), cu Nea Nicu (3) și cu anti-oltenismul (?!) (4) într-un cocktail numai de el înțeles, consumat și savurat. Noi tăceam din gură când perora, iar după a treia bere începeam să-l luăm la mijloc. Costi era băiat bun, dar sensibil; după o vreme n-a mai venit, nici la fotbal, nici la sală, nici la bere, nici pe munte. S-a retras în sânul familiei, a făcut trei copii (să-i trăiască!), a ieșit din gașcă.

Mă-nțelegeți dacă mă repet: de unde până unde? El era omul care-i înfiera pe emigranți, pe cei care-și puneau coada pe spinare și plecau spre zări mai bune, din „lași”, „dezetori”, „otrepe”, „trădători” și „balast” nu-i scotea. Nu plecau mulți, atunci la început, până prin 2000 nu plecase decât unul, în Danemarca, dar și ăla s-a-ntors după doi ani, că se dusese la studii. Eram, deci, în plină disonanță cognitivă în ce-l privea pe Costi; am sunat în stânga și-n dreapta, am aflat că omul era cineva pe plan profesional, se băteau patronii pe dânsul (pe nimeni nu s-a bătut nimeni, niciodată! Chiar și aici, la revistă, mă țin ăștia mai mult de milă), și că refuzase nu știu câte oferte de muncă în Străinezia. Și-atunci?!

M-a sunat personal și mi-a zis că-mi zice povestea pe scurt. I-am zis să și-o bage-n cur și s-o scoată sub formă de vevériță; mie să-mi spună povestea pe lung, dar la bere, nu așa aiurea, pe sec. Bine, face el cinste, da’ unde? I-am zis că la Breda, la juma’ de drum: el o oră cu trenul, eu o oră cu trenul. Bine-bine, Breda-Breda, dar unde anume? Eu am propus Beers & Barrels, să fim aproape de gară, el a luat foc și a zis că nici nu discută: O’Mearas! Mi-am amintit că nevastă-sa fusese chelneriță în Irish „Titulescu”, așa s-au cunoscut ei doi: el că hei-hei, că hau-hau, că fetița, că păsărica; Rox i-a ars o stângă de l-a dat grămadă (făcuse handbal în liceu). Mă și miram ce forță l-o fi urnit pe Coadă-de-Cățel din zona lui de confort!„Da’ când?”, l-am întrebat. „În 2022, că pân-atunci ne tot mutăm, băi băiatule. Ce, te grăbești?”.

***

Ați râs! V-ați hlizit! M-ați batgiocurit! L-ați luat pe Buzea la mijloc, zmeilor: „Unde te duci tu, mă, la Breda? Unde te duci tu să bei cu Costinel? Păi ai tu față de Costinel, mă, săracule?”. E, uite că am: am fost la Breda și-am băut cu Costi. Ce?

Faza e simplă dar în același timp complexă: el e un om nu foarte școlit, adică nu stau diplomele pe el ca floaca pe oaie, dar e bun pe meserie și patronii îl curtează ca pe Ochiul-Dracului, de nu mai știe bietul Costinel (zis și „Coadă-de-Cățel”) pentru cine să lucreze, că toți îl îmbie cu bani grei și cu fel și fel de „facilități”, așa că fraierul le-a zis „Pas” la toți, a muncit pentru ăl de i-a dat cea mai mică leafă, adică pentru român. Azi așa, mâine așa. Dar Costi e-nsurat cu Roxana, iar cu Rox nu te joci: „De ce muncești, bărbate, pentru român?”, la care Coadă-de-Cățel, uimit: „Păi, măi nevastă, dacă românul îmi dă de muncă în România? Străinul îmi dă de muncă acolo la el acasă, în Străinezia lui, iar eu sunt român! Nu e clar că asta-i treaba?!”. O fi fost clar pentru Costi, pentru mintea lui de inginer, dar nu și pentru Rox, pentru această forță a naturii: „Toți pleacă, toți! Până și nenorocitul de Buzea a plecat, săracul ăla, parazitul ăla! Numai noi rămânem aici, bărbate, că ești tu patriot!”. Vă cam dați seama de peisaj. Însă Costinel a rezistat. Ani de zile a rezistat românul, patriotul, dacicul, dar anii ăștia au expirat acum o lună.

M-am suit în autobuz, am coborât la Gare du Nord, m-am aburcat în trenul Bruxelles – Amsterdam și-am coborât la stația Breda; o sută de minute, toată afacerea, rotund. Costi la fel: de la el din chițimie, de la Haga (chiriile sunt foarte mari în Olanda, mai mari chiar decât în Belgia, unde mie mi se par imense) până la Breda a făcut 80 de minute, că e inginer și și-a calculat timpii mai bine. De la gară ne-am dus la băut, dar nu înainte de a hăpăi fiecare câte-un sandviș făcut de-acasă, că o fi Costinel bogat, dar pentru bani muncește, nu îi pică pleașcă de undeva, ca sinecuriștilor români de prin ministere (toată viața! Toată viețișoara mea am încercat să devin și eu unul dintre ei, un sinecurist bine pitit în organigrama unui minister gras, dar am ratat de fiecare dată), iar după sandviș am luat-o la pas. Breda ne-a lăsat proști, dar despre asta, săptămâna viitoare.

***

E prea târziu ca să mai mergeți anul ăsta, poate prea târziu și pentru 2022; dar puneți-o undeva pe listuță, chiar și pe la coadă, nu contează, că e treabă mare Breda asta (adică, „mare treabă”, asta am vrut să spun!). Genul ăla de orășel cu care poți să te lauzi; vorbesc serios. De la Adina Popescu am învățat trucul – degeaba te dai de ceasul morții povestind de micile tale găinării de prin Londra, Paris sau Budapesta (cum fac eu, că altceva nu știu să fac), dacă vine una ca Adina și tace, și tace, și tace, iar pe urmă zice: „Da-n Ortigia ai fost?”.

Bam! Knock-down, direct! Ce să mai răspunzi? Să fii sincer ca mine („Nu!”)? Să fii grobian ca Păvăluț, amicul („N-am fost, n-am auzit și nici nu mă interesează!”)? Să fii cobră ca Dottore („Am călcat toată Sicilia, dar în Ortigia n-am ajuns, îmi pare rău!”)? În mod obișnuit, nu prea ai ce spune, așa că îți înghiți Parisul și rușinea și-o asculți pe Adina cum domină masa, cu povestea ei aparent simplă despre piața de pește care „miroase a mare” etc. D-aia vă-nvăț de bine și încă pe gratis, că așa sunt eu, prost de bun: nu e suficient să aibă omul în tașcă doar Parisul, Berlinul și alte Clujuri, ci și mici agerimi d-astea gen Frejus, Sighișoara sau Esztergom.

Sau Breda, de ce nu: eram cu Costinel Coadă-de-Cățel, de la gară am luat-o spre centru, trecând peste Canal, hai-hai, hai-hai, povestind de pe-acasă, din munții noștri (și el și eu am fost mari munțomani pe vremuri, în România), până am dat de piață, de piața bisericii, cum e prin părțile astea. Zbang! Am căscat ochii: om lângă om! Om lângă om! Sute de persoane se-mbulzeau pe zecile de restaurante și terase, de ziceai că Doamne-feri. Afluența de turiști era imensă, era copleșitoare, având în vedere că era ora zece treizeci într-o prăpădițenie de orășel ca Breda, loc de care n-a auzit nimeni, never-ever. Recunosc cinstit: nu am niciun fel de explicație. Nu știu ce căuta tot poporul ăla de turiști acolo; că turiști erau, nu altceva! Costi și cu mine ne-am așezat la irlandez și am balotat două „negre” de căciulă, tot minunându-ne și trăgând cu urechea la briții de-alături.

De ce i se zice „Coadă-de-Cățel”? Păi, când eram tineri, acum 30 de ani, se purta ras în cap, ca să pară dur. Acum a chelit și-și poartă resturile de lațe într-o codiță de-aia slinoasă.