Marele Război pentru Apărarea Patriei

Mereu m-am minunat de insensibilitatea rușilor la ridicol: cum să te încoțopenești singur împotriva tuturor și să-l poreclești pe WW II ”Marele Război pentru Apărarea Patriei”? Nu simți că ești penibil, că te râde lumea și cu curul? Dacă eu, referindu-mă la momentul când simpatica Olga m-a scăpat de virginitate, aș folosi perifraza ”Marele Act Sexual de Patru Secunde”, n-aș fi de batjocura tuturor? Atunci, rușii cum de se bagă singuri în smoală și se tăvălesc prin pene, special ca să-și facă lumea râs de ei?!

Am găsit explicația în cartea ”Butoiul și cercurile. 21 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei” a lui Mark Solonin. Paranteză: pentru cine este interesat de subiect, cartea este excelentă, cu adevărat profesionist scrisă (poate prea profesionist, din punctul meu de vedere: omul e istoric de meserie și își susține punctul de vedere cu documente originale, citate in extenso), iar ideea ei e simplă: poporul rus nu a intrat sufletește în războiul antigerman la 21 iunie 1941, ci cândva între decembrie 1942 și martie 1943 (aproximativ între bătălia de la Stalingrad și cea de la Harkov). Până atunci, pe ruși i-a durut în coate de război, l-au considerat o afacere între Hitler și Stalin și așteptau să crape comunismul, să se facă pacea ca-n 1918 și să-și înceapă fiecare viața de la capăt, fără comuniști. Când și-au dat seama că asta nu se poate, atunci s-au apucat serios de război. Cu consecințele care se știu.

Cu totul întâmplător, Solonin explică clar (pentru un nerus ca mine) ce e cu titulatura asta pompoasă dată războiului. Chestia e că prin 1848 (sau poate mai târziu, între 1853 și 1856), pe ruși i-a apucat pofta de eroisme și-au căzut într-o criză de autoadmirație, așa c-au rebotezat războiul din 1812-1813 cu un nou nume: ”Războiul pentru Apărarea Patriei” (Otecestvenaia Voina). Iată un început! În 1915, când luau de la nemți bătaie după bătaie, au scos ideea de la naftalină și-au rebotezat războiul în desfășurare cu un nume nou: ”Al Doilea Război pentru Apărarea Patriei” (Vtoraia Otecestvenaia Voina). În registrul ăsta, WW II ar fi trebuit să se numească ”Al Treilea etc”, dar nu i-ar fi convenit lui Stalin să fie comparat cu de-alde Alexandru I sau Nicolae II (măcar că ăia fuseseră oameni, nu javre ca el), așa c-a produs-o pe-asta cu ”marele”: Velikaia Otecestvenaia Voina. Și așa i-a rămas numele în capetele a zeci de milioane de ruși. Bine c-am aflat acum și eu, să nu mor prost!

Apropo: crezi că românii-s mai deștepți? Întreabă-l pe orice tataie când a fost WW II, între ce ani. O să-ți recite pe nerăsuflate: 1941 – 1945. Exact la fel ca un rus. Nicio diferență. Aceeași școală, aceleași rezultate.

Baltik Republic

Să nu se creadă că Rusia dorește cucerirea Europei; asta a fost cândva. Armatele lui Alexandru I au ajuns la Paris, cele ale lui Stalin – la Berlin. În testamentul lui Petru scrie că trebuie să ajungă la Atlantic, dar între timp lucrurile s-au schimbat: pe vremea lui Petru nu exista America. Acest simplu fapt a schimbat atât raporturile dintre Rusia și Europa, cât și scopurile Rusiei. În plus, să nu uităm un lucru simplu, acum rușii sunt mult mai deștepți decât pe vremea lui Petru, atât oamenii de rând, cât și conducătorii. Ceea ce-și doresc cetățenii ruși e simplu: să trăiască mai bine. Ce-și doresc, însă, conducătorii Rusiei?

Pe scurt: finlandizarea Europei. Prin ”finlandizare” se înțelege subordonarea geopolitică a unui stat mic față de unul mare. Cu alte cuvinte, ăla micu’ să nu facă nimic de capul lui în materie de politică externă, ci totdeauna să-l întrebe pe ăl mare dacă îi dă voie. Să nu facă parte din nicio alianță militară. Să nu aibă inițiative personale la ONU. Să nu se bage în politica internă a celui mare (drepturile omului, chestii). Să nu fie prieten cu dușmanii ălui mare și nici dușman cu prietenii lui. Pe scurt, să șadă frumos pe cur și să tacă din gură, iar așa o să-i fie lui bine pe lumea asta. Că altfel... !

În scopul acestei finlandizări, Rusia va dărui Europei și ultimul măr otrăvit: exclava Kaliningrad. Cu același scenariu, de-acum cunoscut, exclava (rebotezată probabil ”Baltiskaya Respublika”, pentru a se evita asocierea cu numele sinistru a lui Kalinin) va fi acceptată la un moment dat în UE, cu întreaga ei populație 100% rusească. În fața acestui ultim gest de prietenie, Europa va cădea în cur ca proasta: ”Uite, bă, rușii! Ce băieți buni, ce democrați! Ia să ne mai slăbească americanii și polonezii cu NATO ăla al lor! Ce nevoie avem de NATO, ca să ne apere de cine?!”. Nu trebuie mai mult. Prin faptul că Republica Baltică există ca stat independent și devine membră UE, întreg edificiul NATO e sabotat, plus principiul statelor naționale care compun acum UE: dacă rușii permit secesiunea în Federația lor, noi de ce să n-o permitem în Uniunea noastră? Ce, ne dau rușii lecții de democrație?!

Cu această ultimă mutare pe eșicher, falsa retragere rusească se încheie. Acum, Moscova nu are altceva de făcut decât să aștepte greșelile adversarului, care vor veni puhoi: certuri nesfârșite în cadrul NATO și (probabil) dezagragarea Alianței, tot mai proasta funcționare a Uniunii Europene, lovită pe două fronturi (retragerea din Uniune a statelor performante și înflorirea mișcărilor secesioniste în cele sărace și tembele, gen România, Grecia sau Spania), iar în cele din urmă, instaturarea unui nou raport de forțe între Rusia, Europa și America: dezorientați și disperați, europenii își vor proclama neutralitatea politico-militară și ”alianța economică” cu Rusia. Exact cum era Finlanda între 1945 și 1991. Finlandizarea Europei!

Că totul nu e decât praf în ochi, europenii n-o vor înțelege decât mai târziu. Întrebarea e: cât de târziu? La această întrebare ne poate răspunde o altă posibilă mișcare secesionistă din Federație, și anume Republica Don (Donskaya Respublika).