Grolsch, România

Ca toată lumea, am citit și eu articolul profesorului Liiceanu și tare rău m-am întristat. Da’ rău-rău! Mi-a venit să și plâng. Nici acum nu-s mai bine, dar fac pe viteazul, ca să pot scrie textul ăsta. Necazul nu mi-a venit de la dragostea pentru știrbii de la Cotroceni, ci de la posibilitatea ca profesorul să aibă dreptate. Dacă are, m-am ars! „Rebut”, pe mine asta scrie (iar șefii știu citi prea bine...).

Chestia e că mereu m-am scremut să mă strecor și eu, cum-necum, în „clasa mijlocie”; mi-am zis că, dacă mi-a reușit figura la grădiniță, de ce nu mi-ar reuși și-n viață?! Și dă-i, și luptă: merge clasa mijlocie cu bicicleta? Hop și eu să dau pedale. Aleargă clasa mijlocie la semi-maraton? Eu pe lângă ea. E clasa mijlocie ecologistă, adună chiștoace, greblează prin boscheți, plantează copaci în pădure? Buzea behăie „prezent”. Se duce clasa mijlocie prin alte țări, așa fără nicio treabă, doar să facă curent în gară? După ea! Are clasa mijlocie cont de F*cebook? Face și Mihăiță! Își ține ea „documentele” în cloud? Gata, mi-am urcat și eu pe D*opbox codul de la interfon, că poate vin acasă beat clanță și-l uit (accident, vai, previzibil). Plus câte altele n-am făcut, doar-doar; și deodată, fără niciun fel de preaviz, profesorul dă cu mine de podele, păi e frumos așa?!

V-am zis că am paradontoză, ca toți săracii, și când m-am dus la doctoriță, ea s-a apucat să-mi curețe dantura, rădăcinile, mai exact, că cică acolo-i durerea mare la boala asta. La dinți a mai fost cum a mai fost; dar când a ajuns la măsele, a fost crimă și pedeapsă, iar distracția mare a fost la măselele de minte, c-a-nceput să rămână cu ele-n mână (nu mai aveau os în care să stea): una, două, trei, patru, cupa și campionatu’! A fost foarte haios, ne-am distrat teribil amândoi. Pe urmă m-a trimis acasă, cu măselele-ntr-o punguță, cum am rugat-o eu. Să am dovada că le-am avut. Că boala asta n-are leac, e ca scrisul: o ai, o porți. Ca pe-o cruce.

M-am uitat mai bine la tablou („Kruisdraging”) și ce să vezi? În sfertul din stânga-sus e-un grup de trei inși, deasupra crucii: cel din mijloc, cu ochi închiși, cu barbă rară, nas mare, mustață unsuroasă și aer fals-cucernic, sunt eu. Exact așa arăt. Cum naiba să se strecoare în clasa mijlocie unul ca mine?! De-aia beau Grolsch, ca să-mi ofer o ultimă șansă de-a mă infiltra și eu în raiul vostru „mijlociu”, alături de profesor și de toți bicicliștii. Dacă nici așa, atunci...  

articol publicat în numărul 10/2017 al revistei Cațavencii

Baltik Republic

Să nu se creadă că Rusia dorește cucerirea Europei; asta a fost cândva. Armatele lui Alexandru I au ajuns la Paris, cele ale lui Stalin – la Berlin. În testamentul lui Petru scrie că trebuie să ajungă la Atlantic, dar între timp lucrurile s-au schimbat: pe vremea lui Petru nu exista America. Acest simplu fapt a schimbat atât raporturile dintre Rusia și Europa, cât și scopurile Rusiei. În plus, să nu uităm un lucru simplu, acum rușii sunt mult mai deștepți decât pe vremea lui Petru, atât oamenii de rând, cât și conducătorii. Ceea ce-și doresc cetățenii ruși e simplu: să trăiască mai bine. Ce-și doresc, însă, conducătorii Rusiei?

Pe scurt: finlandizarea Europei. Prin ”finlandizare” se înțelege subordonarea geopolitică a unui stat mic față de unul mare. Cu alte cuvinte, ăla micu’ să nu facă nimic de capul lui în materie de politică externă, ci totdeauna să-l întrebe pe ăl mare dacă îi dă voie. Să nu facă parte din nicio alianță militară. Să nu aibă inițiative personale la ONU. Să nu se bage în politica internă a celui mare (drepturile omului, chestii). Să nu fie prieten cu dușmanii ălui mare și nici dușman cu prietenii lui. Pe scurt, să șadă frumos pe cur și să tacă din gură, iar așa o să-i fie lui bine pe lumea asta. Că altfel... !

În scopul acestei finlandizări, Rusia va dărui Europei și ultimul măr otrăvit: exclava Kaliningrad. Cu același scenariu, de-acum cunoscut, exclava (rebotezată probabil ”Baltiskaya Respublika”, pentru a se evita asocierea cu numele sinistru a lui Kalinin) va fi acceptată la un moment dat în UE, cu întreaga ei populație 100% rusească. În fața acestui ultim gest de prietenie, Europa va cădea în cur ca proasta: ”Uite, bă, rușii! Ce băieți buni, ce democrați! Ia să ne mai slăbească americanii și polonezii cu NATO ăla al lor! Ce nevoie avem de NATO, ca să ne apere de cine?!”. Nu trebuie mai mult. Prin faptul că Republica Baltică există ca stat independent și devine membră UE, întreg edificiul NATO e sabotat, plus principiul statelor naționale care compun acum UE: dacă rușii permit secesiunea în Federația lor, noi de ce să n-o permitem în Uniunea noastră? Ce, ne dau rușii lecții de democrație?!

Cu această ultimă mutare pe eșicher, falsa retragere rusească se încheie. Acum, Moscova nu are altceva de făcut decât să aștepte greșelile adversarului, care vor veni puhoi: certuri nesfârșite în cadrul NATO și (probabil) dezagragarea Alianței, tot mai proasta funcționare a Uniunii Europene, lovită pe două fronturi (retragerea din Uniune a statelor performante și înflorirea mișcărilor secesioniste în cele sărace și tembele, gen România, Grecia sau Spania), iar în cele din urmă, instaturarea unui nou raport de forțe între Rusia, Europa și America: dezorientați și disperați, europenii își vor proclama neutralitatea politico-militară și ”alianța economică” cu Rusia. Exact cum era Finlanda între 1945 și 1991. Finlandizarea Europei!

Că totul nu e decât praf în ochi, europenii n-o vor înțelege decât mai târziu. Întrebarea e: cât de târziu? La această întrebare ne poate răspunde o altă posibilă mișcare secesionistă din Federație, și anume Republica Don (Donskaya Respublika).

From Russia with Love

Păi cum să nu mă mir, când intru pe partea de administrare a blogului Berile de Aur și văd că sunt accesări din Rusia? Adică, cele mai multe accesări sunt din România, iar pe urmă vin cele din Statele Unite, Rusia și Franța. Nicio mirare despre America sau Franța, că p-acolo am rude și prieteni; dar Rusia?! Pe cine am eu în Rusia, că n-am pe nimeni. Nu știu de niciun prieten care să se fi expatriat acolo, iar de rude nici atât. Atunci?

M-am gândit la trei explicații posibile. Unu: e vorba de expați din România sau Republica Moldova, cărora le e dor de limbă și citesc orice, fără prea multă discriminare (și fără să-i cunoască pe autori). Asta e varianta roz. Doi: e vorba de vreun dușman personal, pe care mi l-oi fi făcut în anii de muncă în agenții, și care îmi poartă sâmbetele de la distanță, așteptându-mă la cotitură. Ipoteza e destul de romantică, dar aiuristică: da, am mare talent în a-mi face dușmani la locul de muncă, dar de ce ar continua o astfel de persoană să mă supravegheze de la distanță? Oi ști eu ceva compromițător despre careva și nu-mi dau seama?! Asta e varianta neagră cu puncte roz: nimănui nu-i place să aibă dușmani, mai ales când nu-i cunoaște pe nume.

Trei: vreun securist de-al lor vrea să nu se observe că freacă menta, așa că s-a apucat să facă raporte despre ce scriu eu, când scriu, pe subiecte rusești. Variantă neagră, că mi-e silă de securiști ca de dracul, dar amuzantă într-un singur punct: dacă e adevărată, atunci serviciile rusești sunt chiar de râsul curcilor! Și-au găsit și ele pe cine să monitorizeze! Pe-un vântură-lume ca mine, care oricum n-o să calce nici mort în Rusia, cel puțin cât e Putin la putere. Poate dup-aia să dau o raită spre Baikal încolo, dar cât timp Rusia rămâne mafiotă, nici nu mă gândesc.

Concluzie: băieți, nu mai pierdeți vremea degeaba. Răsfirați-vă și-apucați-vă de ceva serios. C-o să vă dea șefii afară când se prind cu ce prostii îi aburiți, ca să vă justificați salariul!

Sărăcirea este bună!

Nu vreau s-o fac pe originalul, ci pastișez deschis acea găselniță publicitară, aia care încerca să ne vândă detergent (”Murdărirea este bună!”). Normal că-i bună, că pe-un copil curat n-ai de ce să-l speli cu detergent, îl speli cu săpun, și oricum, doar când începe să pută. Deci, pentru un fabricant de detergent, ecuația e simplă: copii curați = faliment.

Acum, ce vreau să zic cu ”sărăcirea” și de ce o asociez cu un lucru bun: noi, de fapt, suntem foarte bogați. Eu, care scriu gândurile astea. Tu, care mi le citești. Și eu și tu suntem suficient de bogați ca s-avem burta plină (altfel n-am citi, am fura găini și le-am mânca), suficient de bogați ca să fi beneficiat de o educație (altfel nu am fi în stare să citim), suficient de bogați ca să ne permitem alte preocupări decât acoperirea necesităților imediate (ce mănânc mâine, cu ce îmbrac copilul, cum plătesc chiria). Da, tu și cu mine facem parte dintre bogătașii speciei noastre: majoritatea o duce cu mult, mult mai rău!

Grija care ne fute pe amândoi este această recesiune care a urmat crizei din 2008 și care pare să nu se mai termine. Grija se referă la viitorul pe termen mediu, adică ”Vai, ce s-o-ntâmpla cu euro, ce s-o alege de Uniune, dar de greci, bieții de ei. Etc”.

Părerea mea: labă.

Ce vreau să spun cu asta: n-o să fie nimic insuportabil, în afară de scăderea nivelului de trai. Așa ceva e insuportabil numai pentru cei care nu-și imaginează viața fără bani – dar eu mi-o imaginez perfect. E insuportabil pentru cei care n-au supraviețuit comunismului românesc. E insuportabil pentru cei care n-au muncit cu mâinile. Sau pentru cei care trăiesc numai prin comparație (”De ce ăla să aibă mașină și eu nu?”). Dar, altfel, e perfect suportabil – a venit prosperitatea, s-a dus, va veni iar. Vorba ardelenilor: ”Ce dacă-i război, ce, n-o mai fost?!”.

Și ca încheiere: fără mișto, suntem niște ipocriți. Dacă n-ar fi săraci pe lume, cine ar ține în mișcare ”mașinăria lumii”? Cine ar face munca manuală, cine ar ocupa toate joburile blue collar?

De fapt, asta e marea frică, nu? Să ajungem noi acolo, așa-i?

Și dac-ajungem, ce?