Zanzibar

Ce, credeați că m-am dus eu în Zanzibar, să fac haos, să fac iureș, să fac voluptăți pe-acolo? M-am dus pe naiba. Eu n-am bani nici să trec strada, de unde atâta Zanzibar?! În locul meu, s-a dus Georgică, amicul, îl știți, și ca dovadă de înaltă stimă și prețuire m-a lăsat pe mine cu trei copii, doi ai lui, unu-al meu; pun trei la socoteală că să vă dați seama cât îmi priește mie concediul lui Georgică: sportul preferat al ăstora mai mici este bătaia pe jucării și căzutul de pe canapea, iar al celei mari este cursul nasului, strănutul, febra și cerutul la mami („Vreau la mami! Nu vreau la tine, că tu ești urât și miroși urât! Mami a mea este frumoasă și bună și-mi citește povești!” – am încercat și eu cu poveștile, dar am nimerit-o fix p-aia cu cimpoierul din Hamelin și toți trei s-au pus pe urlat). Mă distrez copios în vacanța lui Georgică, îi urez numai lucruri bune. Mă verifică mereu pe whatsapp, să-i dau raportul despre copii, eu îmi iau vocea aia, pe lângă care laptele și mierea sunt acid acetic glacial. Am nevoie de bani.

Cică Zanzibarul ăsta arată ca o copie foarte reușită a Raiului, a Paradisului, enfin, a Grădinii Eden, ca să revin la ceva concret. Soare, mare, nisip, lene, fructe, hainele sunt facultative, trai pe vătrai. Orice poftești ți se aduce la nas, da, nu râdeți degeaba, că posmagii-s muieți. Unde s-a dus Georgică să se ospăteze? La The Rock. Și ce e, mă rog, The Rock? Un bar clădit pe un colț de stâncă, răsărit așa din mare; din stuc, cu acoperiș de stuf, văruit, ajungi acolo urcând o scară simplă de lemn. 

Dacă vrei, poți să mergi prin apă până la stâncă – apa este mică, nici nu te-neci, nici nu te papă rechinii (nu că asta ți-aș dori, Georgică). Intri, spui cum te cheamă, te-așezi la bar, comanzi de mâncare (slow-food!) și până este gata te omenești cu oleacă de cocktailuri, ușor, fin, fără grabă. 

Vine mâncarea, bagi în tine o țâr’ de vită Kobe, o stropești cu ceva modest, un Chateau Montelena de California, îl mai semesuiești pe Mihăiță să afli dacă în România plouă sau a-nceput deja lapovița, și aia e. La plecare te ia o barcă, că ești poate ostenit după masă. Evident, totul e inclus. Intră în pachet.

O mică, o foarte mică problemă există, totuși: Zanzibarul e plin de români. Trebuie să taci tot concediul. Ai scos o vorbă, te-ai ars: „Da’ tu de unde ești, coae, mânca-ți-aș pulicica ta?”, te-ntreabă imediat vecinul de all-inclusive.

***

Azi, miercuri 6 decembrie 2017 (de Moș Nicolae!), ce fac eu? Scriu un drept la replică, asta scriu: Georgică a făcut urât de tot când a citit articolul de miercurea trecută, ăla cu concediul lui din Zanzibar, și m-a somat să scriu „imediat” un fel de text după dictare, în caz contrar alege-mă-voi cu teribile repercursiuni (nu-mi dă banii de baby-sitting, mă taie de la coniacul de Crăciun etc). În cele ce urmează, dau glas celui care a văzut cu ochii lui și nu vorbește din povești.

Sărăcie lucie (nu pun ghilimele că nu vreau să fiu acuzat de fals intelectual). Zanzibarul a fost lagăr de sclavi timp de un mileniu, și asta se vede: te dai cu barca prin golf, romantic, apa adâncă, transparentă, pietre albe pe fund, doar că nu-s pietre, sunt oasele africanilor aruncați acolo: dacă negustorul nu dădea sclavul la preț, prefera să nu-l mai dea deloc, că strica piața, așa că - bâldâbâc! Pietroiul de picioare și peste bord, de pe mainland veneau alte și alte dhow-uri pline ochi. Sigur, acum pe insulă nu mai sunt sclavi propriu-ziși, toți sunt sclavii sărăciei: înăuntrul resort-ului ești pe insula din vise, în afara lui ești în cel mai nașpa coșmar al tău. M-am plictisit de-am murit, stai: când am aterizat aproape mi-a venit să plâng, că-n aeroportul lor (VIP Lounge, pe limba locală „Ukumbi wa wageni mashuhuri”) era mai rău ca o autogară sătească de prin Dolj. Ne-au luat cu mașina, am ajuns la resort, ne-am mai revenit, plajă, scaldă, mâncare, dar cam atât; am băut și bere locală, Safari Lager, dar câtă bere poți să bei?! 

Cu localnicii e imposibil de interacționat, toți îți zâmbesc drăgăstos, cu gura până la urechi, dar în ochi le vezi ura. Că tu ești alb și ei negri, că tu ești bogat și ei săraci, că tu ești kafir și ei drept-credincioși (adică n-au voie bere), mă rog, vezi multe în privirile lor și ce vezi nu-ți priește, îți stau toate alea-n gât. Da, totul a fost inclus, nimic de zis, n-am avut pe ce da banii, cu cât am plecat, cu atât ne-am întors, minus masa de la Lukmaan, din Stone Town, unde-am fost într-o excursie, singura. Dobitoc am fost eu, c-am ales ultima zi pentru excursie, când deja nu mai aveam chef de nimic, altfel orășelul n-ar fi rău, dar tot așa, sărăcie. Când am aterizat la Otopeni m-am dus direct în mall, să iau cadouri la copii, că din Zanzibar n-am avut de unde. Cam asta e. Un singur lucru ai zis și tu bine: da, e plin de români. Și de ruși, bunînțeles. Siamezi, când e vorba de concedii.

***

„Mihai, dă-mi voie: iar n-ai înțeles nimic”, îmi zice nevasta lui Georgică. „O iau de la început și-ți explic ca la copiii mici: am zburat de la Otopeni la Dubai, acolo am făcut o mică vizită la Burj Khalifa, c-aveam șase ore între avioane, și pe urmă alte șase ore am zburat până la Karume, aeroportul din Zanzibar, unde ne-au mai ținut o oră și, ca să completăm formularele de viză tanzaniană; doar că n-aveam pix. 

Ei nu ne-au dat nimic, așa c-am cerut de la alți turiști, a durat mult al naibii: când am ajuns în sfârșit în resort, la o oră depărtare de aeroport, am căzut lați, am dormit ca pruncii. Am fost cazați într-o căsuță frumoasă, un bungalow cu patru apartamente, noroc c-am avut vecini liniștiți; în alte căsuțe erau cazați români – jale! Manele, adică. Căsuțele astea formau ca un fel de sat, închis și bine păzit, din care nu era interzis să ieși, dar nici recomandabil, mai ales noaptea. Bine, nimeni n-avea niciun gust să se plimbe prin afara perimetrului, că doar văzuseră toți, în drum de la aeroport, sărăcia cumplită. Localnicii... ce să mai vorbim. Ei ziceau că față de restul Tanzaniei, de mainland, Zanzibarul este fiță, așa că îți dai seama! Altfel, frumos, la început: marea incredibil de caldă, ciorba de burtă este un fel de ice tea pe lângă ea; foarte mică, foarte shallow, când venea refluxul puteai să mergi vreo doi kilometri prin nisip, pe fundul mării cum ar veni, dar cu atenție că era plin de castraveți de mare ce înțeapă. După vreo două zile ne-am plictisit de plajă și scaldă, am luat două excursii, iar cea din Stone Town a inclus și insula, asta, cum îi zice, Kibandiko sau Prison Island, care e chiar drăguțică. Bine, tot sărăcie, dar oricum, ne-am plimbat, am vizitat ce se mai putea din «închisoarea» de pe insulă care de fapt n-a fost niciodată închisoare, ci carantină pentru sclavii aduși de pe continent, îi țineau acolo să vadă că n-au boli, să-i molipsească și pe cei care era deja în Zanzibar, îngrășați, odihniți, numai buni să fie trimiși pe piață, în sultanatele indiene și-n Imperiul Otoman, mă rog, unde-aveau cerere negustorii arabi. Un fel de Ellis Island, dacă mă-nțelegi pe undeva. Acum pe Kibandiko nu mai sunt oameni, adică locuitori, doar țestoase uriașe, nu știu de unde le-or fi adus, ne-am jucat cu ele și-am făcut poze. De mâncat, am mâncat la restaurantul complexului, că cea mai mare parte a «închisorii» e acum complex turistic, dar sezonier, nu permanent. A fost frumușel, să știi, nu cum ai scris tu!”. „Aha. Și... de băut, ce-ați băut?”. „Apă. Era foarte cald”.

articole publicate în numerele 48, 49, 50 ale revistei Cațavencii

Catedrala Mântuirii Neamului

Întrebare: e corect să plătească toți pentru un proiect folositor doar unora? Prin ”toți” mă refer la cetățenii unui stat, iar prin ”unora” mă refer la acei cetățeni care vor avea un beneficiu de pe urma proiectului. Aparent, mă refer doar la interesanta aventură arhitectonică numită ”Catedrala Mântuirii Neamului” (CMN), ce se clădește în București, pe dealul Spirii (mă, rog, pe ce-a mai rămas din el). În fapt, mă refer la chestiunea mult mai amplă a proiectelor așa-zis ”naționale”.

A nu se confunda termenul de ”proiect național” cu cel de ”megaproiect”; spre exemplu, canalul Dunăre – Marea Neagră este atât proiect național, cât și megaproiect, în schimb, Burj Khalifa din Dubai este doar megaproiect, nu și proiect național. Diferența e că un proiect național se face din banii unui stat și aparține statului, pe când un megaproiect se face din banii oricui și aparține cui plătește.

Bun; acum, ce statut are viitoarea catedrală? Va fi ea proprietatea statului român? Nu, va fi proprietatea unei instituții particulare (BOR), care o va administra după bunul ei plac și nu va da socoteală nimănui. Pe de altă parte, însă, această ”persoană privată” (BOR) va permite oricui accesul în proprietatea sa (CMN), fără a-l restricționa în vreun fel și fără a percepe taxă de intrare.

Deci mingea e undeva la mijloc. BOR ia banii statului pentru a-și face propriul gheșeft (catedrala), dar la fel face și un muzeu (Brukenthalul din Sibiu, să zicem). Muzeul îmi ia taxa de intrare, iar catedrala, nu (avantaj catedrală); muzeul e proprietate de stat, iar catedrala, nu (avantaj muzeu).

Și mai interesantă este problema utilității. Pentru mine, ca ateu, muzeele sunt utile, dar plătesc de două ori pentru existența lor (o dată indirect, prin partea de impozit care merge la Ministerul Cultelor și Culturii, și o dată direct, prin taxa de intrare), iar lăcașele de cult nu sunt utile, dar plătesc pentru ele o singură dată (prin impozit). Pentru mătușă-mea situația este exact pe dos: ei nu-i trebuie muzee, îi trebuie biserici. Deci, dacă nu e corect ca eu să plătesc pentru CMN, nici nu e corect ca ea să plătească pentru MȚR sau Brukenthal. Corect?

Mai e și problema națională. Să zicem că un astfel de proiect este un fel de șpagă dată de BOR lui Dumnezeu; în schimbul ”atenției”, bunul Dumnezeu va ”mântui” poporul român, și așa BOR își justifică jobul, ca intermediar între români și divinitate. Bun, dar pentru CMN plătesc (indirect) toți cetățenii României, dintre care o parte nu sunt români, o altă parte nu sunt credincioși, iar o altă parte nu sunt ortodocși. Dacă scopul catedralei este ”mântuirea neamului”, este oare corect ca pentru acest scop să plătească ungurii, ateii și penticostalii?!

Această întrebare, deși validă (ca problematică), poate fi demontată cu o alta: CMN nu este singurul ”simbol național”, că doar mai sunt naționala de fotbal, armata, ICR-ul... mă rog, multe. Și nici una dintre aceste instituții ”simbolice” nu-i reprezintă pe toți cetățenii țării, nici măcar pe toți membrii ”națiunii”. Amicul Cristake, de exemplu, este român fanatic din Reghin (deci antimaghiar cât cuprinde), dar total nemicrobist, pe el îl doare-n cot de naționala de fotbal a României (și a oricui, de altfel). Un vecin de-al meu de la scara 1 e și ăla foarte român, dar martor al lui Iehova, așa că prin natura credinței lui refuză ideea de ”armată”, fie ea română sau groelandeză. Mătușă-mea e și ea româncă fioroasă, maghiarofobă, germanofobă, antisemită și tot ce vreți, dar face spume la gură când aude de promovarea culturii românești contemporane. Cu toate astea, acești oameni plătesc, indirect, pentru simboluri care nu-i reprezintă absolut deloc, întocmai cum și eu plătesc, la fel de indirect, pentru catedrala care nu mă va reprezenta.

Dacă toate acestea vi se par prea îmbârligate, iată o întrebare simplă: sunteți de acord ca o parte din impozitele voastre să intre în buzunarele Federației Române de Yachting?

Pentru că asta se întâmplă.