Începem dragostea cu năbădăi și-o terminăm cu seringa-n venă

Am auzit de o piesă* a lui Sorin Misiriantu, mai cunoscut ca regizor al scurt-metrajului Rating, și m-am dus să văd. Nu de alta, dar de când Răzvan Rădulescu a intrat tare pe piață ca scenarist, m-am prins și eu (în sfârșit!) de-o chestie: când nu găsești de la bun început nișa care-ți trebuie, încerci și altele, până dai de succes. Rădulescu, de-o pildă, a fost bun referent (pe la editura Curtea Veche, dacă nu mă-nșel), este bun scriitor (citești Teodosie cel Mic și nu-l lași din mână), dar lumea îl știe de scenaristul lui Cristi Puiu și-al lui Radu Muntean. Misiriantu, la fel: actor, regizor, acum dramaturg. Bun, hai la teatru!

Toni și Dora sunt amândoi, la suprafață, niște miștocari: se țin de păcăleli, ba mai țin și scorul între ei. Unu-unu, doi-doi, chestii d-astea. Necazul e că relația lor începe în stil de miștocăreală reciprocă și continuă în același regim, chiar și când nu mai e cazul: de la „sunt măritată / sunt divorțat”, ei ajung, din aproape în aproape, la „te-am înșelat, băi pictor ratat ce ești / ți-am omorât amantul, măi bugetară sărantoacă”, și-apoi la droguri. Care și astea, după se știe, merg tot din aproape în aproape, de la a pufăi un joint până la a-ți injecta diverse chestii. Tot mai scumpe, evident. Numai bune pentru veniturile unei profesoare de sport și-ale unui pictor ce nu vinde nimic.

Ăsta e necazul cu glumeții, cu umoriștii, în general: în sufletul lor, sunt cei mai triști dintre oameni. Când le merge bine, se țin de șotii; când le merge rău, se țin de poante, chit că le arde de șagă cum îi arde câinelui a linge sare. Parcă eu nu-i văd pe colegii mei de redacție?!

Trei lucruri nu mi-au plăcut la Toxic Love. În primul rând, locul a fost rău ales, că-n cafeneaua MȚR nici publicul nu vede bine scena, nici actorii n-au loc de mișcare; în al doilea, că textul e parazitat de tot felul de babilonii nenecesare, în engleză, franceză, italiană și japoneză, care se potrivesc în acțiune ca nuca-n perete; și-n al treilea rând, povestea curge prea repede, adică e cumva abruptă trecerea de la gângurelile de-nceput de iubire la certurile de căsnicie rutinieră. Poate sunt eu sucit, dar îmi pare că Misiriantu a luat pur și simplu un roman de-al lui de sertar, l-a măcelărit tăind capitole întregi și-a-nghesuit „firul roșu” într-o piesă de-o oră, lăsându-i pe actori să se descurce cu trecerile din registrul haios în cel grav – de la „smuls zâmbete” la „smuls lacrimi” se sare direct, fără pași de legătură. Actorii se descurcă, nu-i vorbă, Stemate cu farmecul lui personal, Ciuciulică cu frumusețea ei slavă, de rusalcă.

MIHAI BUZEA

*Toxic Love, de Sorin Misiriantu, la MȚR. Regia: Sorin Misiriantu. Cu: Costina Ciuciulică, Dragoș Stemate.  

Catedrala Mântuirii Neamului

Întrebare: e corect să plătească toți pentru un proiect folositor doar unora? Prin ”toți” mă refer la cetățenii unui stat, iar prin ”unora” mă refer la acei cetățeni care vor avea un beneficiu de pe urma proiectului. Aparent, mă refer doar la interesanta aventură arhitectonică numită ”Catedrala Mântuirii Neamului” (CMN), ce se clădește în București, pe dealul Spirii (mă, rog, pe ce-a mai rămas din el). În fapt, mă refer la chestiunea mult mai amplă a proiectelor așa-zis ”naționale”.

A nu se confunda termenul de ”proiect național” cu cel de ”megaproiect”; spre exemplu, canalul Dunăre – Marea Neagră este atât proiect național, cât și megaproiect, în schimb, Burj Khalifa din Dubai este doar megaproiect, nu și proiect național. Diferența e că un proiect național se face din banii unui stat și aparține statului, pe când un megaproiect se face din banii oricui și aparține cui plătește.

Bun; acum, ce statut are viitoarea catedrală? Va fi ea proprietatea statului român? Nu, va fi proprietatea unei instituții particulare (BOR), care o va administra după bunul ei plac și nu va da socoteală nimănui. Pe de altă parte, însă, această ”persoană privată” (BOR) va permite oricui accesul în proprietatea sa (CMN), fără a-l restricționa în vreun fel și fără a percepe taxă de intrare.

Deci mingea e undeva la mijloc. BOR ia banii statului pentru a-și face propriul gheșeft (catedrala), dar la fel face și un muzeu (Brukenthalul din Sibiu, să zicem). Muzeul îmi ia taxa de intrare, iar catedrala, nu (avantaj catedrală); muzeul e proprietate de stat, iar catedrala, nu (avantaj muzeu).

Și mai interesantă este problema utilității. Pentru mine, ca ateu, muzeele sunt utile, dar plătesc de două ori pentru existența lor (o dată indirect, prin partea de impozit care merge la Ministerul Cultelor și Culturii, și o dată direct, prin taxa de intrare), iar lăcașele de cult nu sunt utile, dar plătesc pentru ele o singură dată (prin impozit). Pentru mătușă-mea situația este exact pe dos: ei nu-i trebuie muzee, îi trebuie biserici. Deci, dacă nu e corect ca eu să plătesc pentru CMN, nici nu e corect ca ea să plătească pentru MȚR sau Brukenthal. Corect?

Mai e și problema națională. Să zicem că un astfel de proiect este un fel de șpagă dată de BOR lui Dumnezeu; în schimbul ”atenției”, bunul Dumnezeu va ”mântui” poporul român, și așa BOR își justifică jobul, ca intermediar între români și divinitate. Bun, dar pentru CMN plătesc (indirect) toți cetățenii României, dintre care o parte nu sunt români, o altă parte nu sunt credincioși, iar o altă parte nu sunt ortodocși. Dacă scopul catedralei este ”mântuirea neamului”, este oare corect ca pentru acest scop să plătească ungurii, ateii și penticostalii?!

Această întrebare, deși validă (ca problematică), poate fi demontată cu o alta: CMN nu este singurul ”simbol național”, că doar mai sunt naționala de fotbal, armata, ICR-ul... mă rog, multe. Și nici una dintre aceste instituții ”simbolice” nu-i reprezintă pe toți cetățenii țării, nici măcar pe toți membrii ”națiunii”. Amicul Cristake, de exemplu, este român fanatic din Reghin (deci antimaghiar cât cuprinde), dar total nemicrobist, pe el îl doare-n cot de naționala de fotbal a României (și a oricui, de altfel). Un vecin de-al meu de la scara 1 e și ăla foarte român, dar martor al lui Iehova, așa că prin natura credinței lui refuză ideea de ”armată”, fie ea română sau groelandeză. Mătușă-mea e și ea româncă fioroasă, maghiarofobă, germanofobă, antisemită și tot ce vreți, dar face spume la gură când aude de promovarea culturii românești contemporane. Cu toate astea, acești oameni plătesc, indirect, pentru simboluri care nu-i reprezintă absolut deloc, întocmai cum și eu plătesc, la fel de indirect, pentru catedrala care nu mă va reprezenta.

Dacă toate acestea vi se par prea îmbârligate, iată o întrebare simplă: sunteți de acord ca o parte din impozitele voastre să intre în buzunarele Federației Române de Yachting?

Pentru că asta se întâmplă.  

Tragedia șaormarilor este tragedia lumii

Am auzit și eu, ca tot omul, de Festivalul Undercloud de la MȚR și m-am dus să văd teatru și să fiu văzut de lumea bună. Asta cu văzutul nu mi-a ieșit, că nu m-au recunoscut nici chiar ăia cărora le datorez bani (și tapatul e o artă, să știți: eu, până când ”victima” nu s-a făcut avioane, nici măcar n-aduc vorba despre vreun împrumut!). Partea cu teatrul, însă, a ieșit perfect.

Piesa* mi s-a părut foarte coioasă. Mai exact, mi s-a părut foarte brav din partea actorilor să se arunce la un asemenea text, pe care dacă nu-l numesc ”extraordinar de foarte complicat”, nu știu cum să-i spun. Ziceți și voi: iei cinci oameni, șaormari la un takeaway chinezesc (sau vietnamez, n-am înțeles exact), care oameni nu sunt tocmai oameni, fiind imigranți ilegali. Ei au probleme, ca noi toți: pe unul îl fute o măsea de-l înnebunește, pe una o fute tipul care-o ține-n gazdă etc. Ăla cu măseaua nu se duce la dentist, de frică să nu-l dea pe mâna poliției; fata nu se duce la poliție (să-l reclame pe găzdoi) tot de frica poliției (rău cu rău, dar mai rău fără rău!) și tot așa. Până aici nu pare foarte complicat, dar șmecheria textului e că cei cinci nu își ”joacă” doar problemele lor personale, ci și pe-ale altora: ale patronilor, ale clienților, ale rudelor rămase în țara de origine... mă mir că n-am apărut și eu în piesă, la un moment dat, cu problema mea (”Care bere dă cea mai fină mahmureală?”). Bunînțeles, toate astea se întâmplă în timp ce șaormarii noștri livrează comenzile, în stilul ăla strigat pe care-l știți din fast-food-uri.

Toată combinația e buimăcitoare, recunosc. Numai că autorului nu i-a ajuns și-a băgat și niște realism magic, să fie: ăla cu măseaua dă ortul popii în urma extracției (făcută de colegii șaormari, cu mijloace improvizate, au moyens du bord), iar prin măseaua mortului se stabilește legătura cu rudele alea de-acasă. Curat balamuc! Dar ceea ce vă pot garanta e că, dacă dați peste vreun priceput care se laudă că lui i-a plăcut piesa și-a-nțeles tot, puteți să-i râdeți în nas: minte de stinge, il dottore e mici copii! Ăsta nu e text făcut să se-nțeleagă, e text făcut să le dea actorilor șansa de-a realiza un tur de forță, o probă de măiestrie.

Dacă ei și reușesc... asta-i altă discuție.

MIHAI BUZEA   

*Dragonul de Aur, de Roland Schimmelpfennig. Regia: Ioana Petre. Cu: Laura Voicu, Oana Popescu, Alin State, Răzvan Ropotan, Robert Neagoe.