Blaxy

Sunt pe plajă, ca tot omul fără treabă. Sub radar îmi cade o fată singură și tristă, călare pe-o minge de volei. Scanez momentul: nevastă-mea o atacă pe-aia mică cu lăpticul dintr-un biberon, copila contracarează cu urlete preistorice. Momentul e bun, pe ea, pe mingea ei! Mă dau în vorbă (nu e interzis...!).

O cheamă Despina și nu, nu e la agățat („Te rog să nu-ți faci vreo impresie”), ci e la muncă, nu ca mine. Au angajat-o cei de la Blaxy să joace volei. Păi, să joace („Nu, nu cu tine, cu oaspeții complexului”). De unde știe că nu-s și eu oaspete de-al „complexului”? Poate că sunt și-i fac reclamație (râdem amândoi). Știe, știe că nu sunt, că m-a văzut de când mi-am mânat tribul pe plajă. Da’ ce, îi știe pe toți oamenii de pe plajă?! Da, da, îi știe. Adică, pe cei ce stau la Blaxy.

Chestia e că Blaxy ăsta nu e nici hotel, nici complex hotelier, și nici nu-i în vreo stațiune, ca toate hotelurile normale la cap. E undeva prin scaieții dintre Costinești și Olimp, mai aproape de Olimp, dar oricum, în plin câmp. Între Blaxy și mare e o pădurice impenetrabilă de mărăcini, iar dincolo de pădurice e micuța plajă a Despinei, pe care nu era nimic până anul ăsta, doar o cherhana și un restaurant de fițe („Popasul Pescarilor”). De anul ăsta, cei de la Blaxy au confiscat jumătate de plajă, în preacunoscuta manieră românească (șezlonguri și umbrele, totul împrejmuit cu gard și bodyguarzi). Pentru amatorii de senzații tari (volei!), au amenajat și-un mic teren, cu stâlpi, cu plasă, cu minge, cu Despina, cu tot ce trebuie, mai puțin cu jucători, și asta e durerea mare: ce fel de oameni vin să stea la Blaxy?

Răspundeți-vă singuri la-ntrebare, judecând ce mi-a explicat ea: la complex nu-ți iei cameră, nu; la complex îți cumperi cameră. Adică plătești rate la camera aia timp de vreo 50 de ani, să zicem, după care e-a ta, vii și stai când vrei, ca și cum ai avea vilă. Bine, poți sta și-n timpul ăstor 50 de ani, numa’ să nu-ntrerupi plata ratelor, c-atunci ai încurcat-o. Vă-ntreb, cine s-ar băga-n așa combinație, afară de new Romanians d-ăia care vor să se laude la vecini că și-au luat „casă la mare”? Ergo, problema la Blaxy nu e nici personalul (și ăia-s varză, săracii, că e primul lor job), nici poziționarea (totuși, de la etajul 10 se vede marea până departe), ci clientela, care se ceartă non-stop și se-mbată toată noaptea, iar la plajă nici n-ajunge, preferă să zacă în piscinele complexului, cu berea la rât.

text publicat in numarul 29/2016 al revistei Catavencii

Drinking abroad: Kiki (Budva)

Regret din suflet că tocmai acum, la sfârșit de vară, la spartul târgului, am și eu o recomandare deșteaptă! Așa s-a nimerit, să n-aud până acum de Budva, din Muntenegru, unul dintre ultimele locuri încă nestricate de români, sau cel puțin de bucureșteni. Eu, de exemplu, n-am fost niciodată pe riviera montenegrină (!), ca să-o spurc, s-o umplu de coji de semințe, de cutii goale de bere, de manele și de ciocălăi de porumb fiert. Dar a fost Dănel, amicul.

Din păcate, îmi este imposibil să reproduc discursul lui Dănel, cum fac de obicei la recomandările din auzite: când e foarte entuziasmat, Dănel nu e-n stare să emită decât onomatopee și amenințări teribile (care nu-s reale, e doar stilul său de exteriorizare). Pot încerca, doar ca să vă faceți o idee: ”Michihausen! Te omor cu bătăia, te decimez, te demantelez psihic! Nu se poate-așa ceva! Muntenegru, frate! Rupe tot, uă, uă, uă” (simulează că-mi trage pumni în burtă), ”ești un vierme, Michihausen! Ce, mă?! România, mă? Să ți-o bagi în c. și s-o scoți sub formă de veveriță! Muntenegru e ce-i trebuie omului, dacă mă-nțelegi pe undeva: gagici, femei, piese, am înnebunit, băiatule! Numai prințese, n-ai văzut așa ceva!”. De aici, sursa Dănel devine cu-adevărat ireproductibilă, așa că mă rezum la înșiruirea informațiilor concrete.

Se pare că din Timișoara până în Budva se fac cam 12 ore cu mașina, sunt de trecut doar două vămi (româno-sârbă și sârbo-muntenegreană), fără probleme deosebite, iar șoselele-s bune; în drum e și o bucată de autostradă, după ce treci Dunărea (Belgradul se ocolește). Budva asta e-un fel de oraș-stațiune-muzeu, adică are de toate: o grămadă de plaje, 

baruri, hoteluri, restaurante și cluburi cât cuprinde; o istorie milenară, 

dar despre asta Dănel n-a fost în stare să-mi dea vreun amănunt; clima e perfectă, la fel și apa, 

la fel și peisajul, cu mici nuanțe comunistoide,

dar aglomerația de mașini prin oraș te scoate din sărite (mă rog, cine a fost prin Costinești în ultimii ani are alt termen de comparație); prețurile sunt cam ca la noi, poate ceva mai mari în cluburile de noapte; care cluburi colcăie până-n zori de hormoni din toată Europa, dar și din Rusia; Dănel a stat la hotelul Oaza, undeva lângă plajă, aproape de marina din Budva, cu 60 de euro pe noapte (”Da’ camera era cam mică, Michihausen, în p. mea”); moneda locală este euro, ceea ce nu prea-nțeleg, că Muntenegru nu-i în UE, dar mă rog; dacă ești isteț, iei o barcă până la insula Sfântul Nicola, unde sunt plaje încă mai perfecte decât cele de pe rivieră, plus o priveliște fantastică a golfului; de băut serios, Dănel a comis-o doar o dată, la Kiki Bar, unde l-a dus o fată ce stătea cu cortul (campingul e-n afara orașului, dar are plajă proprie); barul e ”mișto” și fata era ”beton”, dar Dănel n-a ”concretizat-o”, că s-a trotilat de emoție și nu mai știe nimic, doar că pupa toți oamenii din bar și le spunea: Me, you, brothers!

text publicat in revista Catavencii, 2015