Se afișează postările cu eticheta kazahstan. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta kazahstan. Afișați toate postările

marți, 27 decembrie 2016

Pensiunea Rhein, Azuga

Nu mai fusesem în Azuga de prin 2001 sau 2002, de când vicleanul de Darko mi-a suflat-o pe Dana, zeea cu păr negru și ochi albaștri, s-a-nsurat scurt cu ea și-a zbughit-o în America, de frică să nu-i răzgândesc fata. Sincer, nu i-am înțeles frica, dar mai tare n-am înțeles altceva: el, belgrădean, ea, severineancă... de ce-au făcut nunta-n Azuga?! N-avea niciun sens. Nici acum n-are, și degeaba am încercat să-l întreb pe Darko, pe adresa de la muncă (marinov@illinois.edu), că domnul profesor asociat n-a catadicsit să-mi răspundă. Balcanisme!

M-am reîntors anul asta, pe la sfârșitul lui iulie, că-mi luaseră foc creierii în București, iar bere n-aveam voie că tratament antialcoolism, niște probleme, mă rog, nu știți voi. Mi-am zis că-n Azuga mai iau și eu o pauză de la tratament, ce, eu nu-s om? Habar n-aveam: nevastă-mea a corespondat cu cei de la Rhein, de la pensiune, și a cerut toate detaliile. Abia după aia a plătit avansul. Eu dădeam din coadă ca un cățel crescut în comunism: mergem în Azuga, în cetatea berii!

Cetate pe dracul. Fabrica e demult moloz. Singura bere de la Pensiunea Rhein este un sortiment importat din Scoția: bere de ghimbir, la 12 lei sticla! Să m-apuce nebunia! Le-am cărat p-amândouă sus pe scări, le-am instalat în cameră și-am coborât în curte, să stau întins pe iarbă, cu fața-n jos, ca să-mi pot plânge de milă, resemnat, liniștit, în tihnă, dorindu-mi tihna a lungă, unde nu este durere nici întristare, nici suspin (cum zice Psaltirea), ci bere fără de sfârșit. Dar n-am stat mult, c-a venit să mă ia la masă (aia mică adormise): „Hai, că aici e cramă. Poate au vin”. Vin, la Azuga? De unde struguri, la 930 de metri altitudine?!

„Din Kazahstan, prostule”, zice dumneaei, „ăștia aparțin de Halewood România, uite ce scrie pe pagina de gardă a meniului”. M-am uitat. 18 lei sticla de vin? Am înnebunit, am început să dansez singur, am pupat în bot capul de mistreț de pe perete, am vrut să mă dau uța pe coarnele de cerb etc. De aici încolo eu tac, vă recomand să citiți pe booking comentariul din 4 august 2016, al utilizatorului Amalia, din care spicuiesc: „Pensiunea este un mic colt de rai intr-o localitate destul de anosta, Azuga. Mobila noua, curatenie, verdeata si spatiu de alergat pentru copii. Personalul a fost subdimensionat pe partea de restaurant. Mancarea foarte buna si ieftina. Parcare proprie incapatoare. Am avut la dispozitie si un patut de bebelus”.


articol publicat în numărul 36/2016 al revistei Cațavencii

miercuri, 17 iunie 2015

La hotel, Nukus

Pregătisem un text superb, estival, despre un loc secret unde să-ți duci gagica (San Gimignano, ceva rar, undeva în Toscana), dar mă văd silit să-l amân pentru altă dată: Dodel a trecut prin România și m-a scos la bere.

Trebuie să știți că Dodel este singurul milionar în euro pe care-l cunosc, iar din acest motiv am mare respect pentru tot ce povestește, dar nu mare încredere; el e om de vânzări. Și cum aș putea crede un om de vânzări?!

Ei bine, Dodel, parizianul, vânzătorul de utilaj petrolier franțuzesc, s-a întors dintr-un business trip și-a făcut un popas în București, în urma căruia m-am ales c-un beer trip (și c-un scandal acasă, dar ăla-i separat). Am trecut peste jignitoarea formulă de invitație (”Am drag de tine, săracule: când te văd așa atârnător, mă gândesc cum ajungeam și eu de nu plecam la timp din țară”), am băut beri pe banii lui Dodel și am deschis larg pavilioanele ambelor urechi, pentru a absorbi următoarele:

”În Kazahstan e bine, e foarte bine, și-așa o să fie multă vreme de-acum încolo, cum a fost și pân-acum. Dar de data asta m-au invitat și ăi din Uzbekistan. M-am dus, îți dai seama, c-așa merg lucrurile; la ei n-am vândut niciodată nimic, că n-au petrol exploatabil, și chiar dac-ar avea, n-au infrastructură, n-au nimic, sunt praf. M-au plimbat, m-au pupat în cur, mi-au trimis femei în cameră, mă rog, ca de obicei, dar tot nu-mi spuneau despre ce e vorba. I-am luat din scurt și fii atent: a reieșit că vorbeau și nu prea vorbeau în numele ”centrului” (țentr), ci cumva în numele lor propriu, de autonomiști. Am plecat cu avionul din Tașkent la Nukus, să văd despre ce e vorba. Imediat s-au relaxat băieții! Erau acasă. Adică semi-țara aia lor, Karakalpakstanul, e parte din Uzbekistan, dar cu statut de autonomie foarte largă. Ar vrea să secesioneze, normal, da’ le e peste mână, că-s săraci lipiți și plini de boli, c-acolo se testau bombele bacteriologice pe vremea comunismului: ciumă, lepră, holeră, antrax… gingășii. N-au nici măcar apă, că Aralul a secat, a rămas nimic, i-e și nopții scârbă să cadă peste Karakalpakstan. Da’ dac-ar găsi petrol, s-ar face și ei oameni, ar secesiona cu ajutor rusesc și aia e. De-asta mă lingușeau pe mine, ca să le fac eu lobby la aștia cu explorările. I-am băgat în pizda mă-sii. Belea îmi treb’e mie?”. 

Mă gândeam cum s-ar putea vinde Karakalpakstanul ca destinație turistică; l-am întrebat pe Dodel ce-a băut. Mi-a zis că nu bea niciodată la business. Știe doar unde-a mâncat, la restaurantul hotelului (singurul din Nukus), dar – fatalitate! – a uitat cum se numește hotelul.

text publicat în numărul 23/2015 al revistei Cațavencii

joi, 8 august 2013

Tragedia Bucurestiului

Puteam sa scriu “ghinionul Bucurestiului” si era mai aproape de adevar, dar am preferat-o p-asta cu “tragedia” ca suna mai gongoric, mai pompieristic. Dar ce vreau sa spun:

eu cred ca reputatia foarte proasta de care se “bucura” acest oras oriunde in tara nu e data nici de pozitia geografica, nici de clima, nici de aglomeratie si nici de preturi. Da, orasul e pozitionat total excentric pe harta tarii, dar cate capitale nu-s plasate la fel, si nu se supara nimeni?! Da, e construit intr-o campie mlastinoasa, cu sol pacatos, de te ia mama dracului pana sapi un nenorocit de metrou; da’ ce, Sankt Petersburgul n-are parte de aceeasi belea? Da, clima Bucurestiului e minunata, adica vara e cald ca-n India, iar in timpul iernii viscoleste ca-n Kazahstan; si ce-i cu asta? Ce, Brasilia are clima mai buna?! Sau chestiile astea, ca e aglomerat si scump: ha, ha! Dar ce capitala e altfel? Nu zic de Londra, sa ma luati cu vorba aia ca “Nu se compara”, dar ia uitati-va la Varsovia: vi se pare cumva mai ieftina si cu trafic mai lejer decat Bucurestiul? S-avem pardon!

Nu. Cred ca necazul cel mare e ca Bucurestiul e inconjurat de cele mai “proaste” judete din Romania, din punct de vedere al calitatii umane. Teleorman. Giurgiu. Calarasi. Ialomita. Olt, chiar (asta e ceva mai departe, dar tot prea aproape, din punctul meu de vedere). Oamenii care locuiesc in aceste judete sunt cele mai jalnice exemplare de romani, aflati intr-o inapoiere cronica fata de restul tarii, si asta nu de azi, de ieri, ci de secole. Asta e zona cea mai afectata, pe termen lung, de regimurile fanariot si comunist; de aici si-au recrutat aceste regimuri “cadrele” de nadejde si tot aici s-a oplosit cea mai saraca si compacta minoritate tiganeasca.

Dau cuvantul lui Cezar Paul-Badescu (romanul “Luminita, mon amour”, editura Polirom, 2006, ISBN 973-46-0386-8, pag. 214-215): “Intraseram intr-o lume jegoasa, cu oameni de confort doi. Blocul era construit prin 1975 si fusese populat de comunisti cu indivizi adusi de la tara sa munceasca la uzina IMGB.

Cine iubeste clasa muncitoare sa se duca sa traiasca macar o luna intr-un bloc ca acela. Sa simta mirosurile vietii adevarate, cate un altul la fiecare etaj, combinate cu unul comun, de la toboganul de gunoi. Sa nu aiba apa calda, fiindca ceilalti locatari prefera mai degraba sa-si dea salariile la carciuma din colt decat sa plateasca intretinerea. Sa asculte toata ziua manele de la boxele puse in geam de binevoitori. Sa asiste la scene apetisante, cum ar fi cea a dusului gunoiului la tobogan: oamenii ies in sosete, intra in camaruta tomberonului, lipaie in zoaiele de acolo si se intorc linistiti in casa (e de presupus ca in aceleasi sosete si dorm). Sa auda prin peretii subtiri ai blocului desele certuri conjugale insotite de tipete. Sa calce in balta de pisat sau, la ocazii mai deosebite, in cacatul care troneaza in mijlocul liftului. Sa vasleasca prin valurile de coji de seminte pana intra in casa. Sa-i sune in cap pana la ore tarzii tacanitul zarurilor de table, manuite cu dexteritate de tipi care-si fac veacul in fata blocului, imbracati in maiou si in pantaloni de pijama. Sa se simta solidar cu cei care-i caligrafiaza “pula” pe usa.”

Aici voiam sa ajung. Acestia sunt oamenii “adusi de la tara”. Intreb: de la ce “tara”?! Pai, adusi din satele astea sordide din campia Baraganului, populate, cum zice autorul, de “oameni de confort doi”. Acestia sunt oamenii pe care tara ii identifica cu notiunea de “bucuresteni”.

Si atunci, daca acesti tarani semi-urbanizati nu reprezinta Bucurestiul (si nu-l reprezinta, in mintea mea!), cine sunt “bucurestenii”?

Eu zic ca oamenii din provincie care se muta la Bucuresti, neadusi de nimeni, ci prin propriile eforturi, sunt adevaratii bucuresteni. Oameni bine educati ce aleg sa se mute aici din cauza salariilor mai mari si a iluziei unor scoli mai bune pentru copiii lor (e o iluzie: cele mai bune scoli, licee si universitati din Romania nu se afla in Bucuresti. Stiu ce vorbesc).

Ergo: intocmai ca si Romania in ansamblu, Bucurestiul e locuit de doua tipuri umane foarte diferite, care nu interactioneaza social aproape deloc. Pe de o parte, fostii proletari, actualmente lumpeni de toate felurile, care au fost luati de la coada caprei si bagati in fabrici de regimul comunist. Pe de alta parte, intelectualii si fosta tehnocratie educata in comunism, care a devenit, mai mult sau mai putin, nucleul clasei de mijloc din capitala. In functie de zona bucuresteana de care vorbim, unul sau altul din aceste tipuri umane este majoritar. Foarte general spus, sudul e locuit preponderent de primul tip uman, iar nordul de al doilea.

Apropo, eu stau in sudul Bucurestiului.