Tragedia Bucurestiului

Puteam sa scriu “ghinionul Bucurestiului” si era mai aproape de adevar, dar am preferat-o p-asta cu “tragedia” ca suna mai gongoric, mai pompieristic. Dar ce vreau sa spun:

eu cred ca reputatia foarte proasta de care se “bucura” acest oras oriunde in tara nu e data nici de pozitia geografica, nici de clima, nici de aglomeratie si nici de preturi. Da, orasul e pozitionat total excentric pe harta tarii, dar cate capitale nu-s plasate la fel, si nu se supara nimeni?! Da, e construit intr-o campie mlastinoasa, cu sol pacatos, de te ia mama dracului pana sapi un nenorocit de metrou; da’ ce, Sankt Petersburgul n-are parte de aceeasi belea? Da, clima Bucurestiului e minunata, adica vara e cald ca-n India, iar in timpul iernii viscoleste ca-n Kazahstan; si ce-i cu asta? Ce, Brasilia are clima mai buna?! Sau chestiile astea, ca e aglomerat si scump: ha, ha! Dar ce capitala e altfel? Nu zic de Londra, sa ma luati cu vorba aia ca “Nu se compara”, dar ia uitati-va la Varsovia: vi se pare cumva mai ieftina si cu trafic mai lejer decat Bucurestiul? S-avem pardon!

Nu. Cred ca necazul cel mare e ca Bucurestiul e inconjurat de cele mai “proaste” judete din Romania, din punct de vedere al calitatii umane. Teleorman. Giurgiu. Calarasi. Ialomita. Olt, chiar (asta e ceva mai departe, dar tot prea aproape, din punctul meu de vedere). Oamenii care locuiesc in aceste judete sunt cele mai jalnice exemplare de romani, aflati intr-o inapoiere cronica fata de restul tarii, si asta nu de azi, de ieri, ci de secole. Asta e zona cea mai afectata, pe termen lung, de regimurile fanariot si comunist; de aici si-au recrutat aceste regimuri “cadrele” de nadejde si tot aici s-a oplosit cea mai saraca si compacta minoritate tiganeasca.

Dau cuvantul lui Cezar Paul-Badescu (romanul “Luminita, mon amour”, editura Polirom, 2006, ISBN 973-46-0386-8, pag. 214-215): “Intraseram intr-o lume jegoasa, cu oameni de confort doi. Blocul era construit prin 1975 si fusese populat de comunisti cu indivizi adusi de la tara sa munceasca la uzina IMGB.

Cine iubeste clasa muncitoare sa se duca sa traiasca macar o luna intr-un bloc ca acela. Sa simta mirosurile vietii adevarate, cate un altul la fiecare etaj, combinate cu unul comun, de la toboganul de gunoi. Sa nu aiba apa calda, fiindca ceilalti locatari prefera mai degraba sa-si dea salariile la carciuma din colt decat sa plateasca intretinerea. Sa asculte toata ziua manele de la boxele puse in geam de binevoitori. Sa asiste la scene apetisante, cum ar fi cea a dusului gunoiului la tobogan: oamenii ies in sosete, intra in camaruta tomberonului, lipaie in zoaiele de acolo si se intorc linistiti in casa (e de presupus ca in aceleasi sosete si dorm). Sa auda prin peretii subtiri ai blocului desele certuri conjugale insotite de tipete. Sa calce in balta de pisat sau, la ocazii mai deosebite, in cacatul care troneaza in mijlocul liftului. Sa vasleasca prin valurile de coji de seminte pana intra in casa. Sa-i sune in cap pana la ore tarzii tacanitul zarurilor de table, manuite cu dexteritate de tipi care-si fac veacul in fata blocului, imbracati in maiou si in pantaloni de pijama. Sa se simta solidar cu cei care-i caligrafiaza “pula” pe usa.”

Aici voiam sa ajung. Acestia sunt oamenii “adusi de la tara”. Intreb: de la ce “tara”?! Pai, adusi din satele astea sordide din campia Baraganului, populate, cum zice autorul, de “oameni de confort doi”. Acestia sunt oamenii pe care tara ii identifica cu notiunea de “bucuresteni”.

Si atunci, daca acesti tarani semi-urbanizati nu reprezinta Bucurestiul (si nu-l reprezinta, in mintea mea!), cine sunt “bucurestenii”?

Eu zic ca oamenii din provincie care se muta la Bucuresti, neadusi de nimeni, ci prin propriile eforturi, sunt adevaratii bucuresteni. Oameni bine educati ce aleg sa se mute aici din cauza salariilor mai mari si a iluziei unor scoli mai bune pentru copiii lor (e o iluzie: cele mai bune scoli, licee si universitati din Romania nu se afla in Bucuresti. Stiu ce vorbesc).

Ergo: intocmai ca si Romania in ansamblu, Bucurestiul e locuit de doua tipuri umane foarte diferite, care nu interactioneaza social aproape deloc. Pe de o parte, fostii proletari, actualmente lumpeni de toate felurile, care au fost luati de la coada caprei si bagati in fabrici de regimul comunist. Pe de alta parte, intelectualii si fosta tehnocratie educata in comunism, care a devenit, mai mult sau mai putin, nucleul clasei de mijloc din capitala. In functie de zona bucuresteana de care vorbim, unul sau altul din aceste tipuri umane este majoritar. Foarte general spus, sudul e locuit preponderent de primul tip uman, iar nordul de al doilea.

Apropo, eu stau in sudul Bucurestiului.

Putina istorie: azi, cartierul Berceni

Cum e sacul aşa-i şi peticul. Cum e Bucureştiul aşa e şi cartierul de sud. Greu de găsit o zonă cu reputaţie mai proastă decât cartierul Berceni! După ce că e cum e, şi-au mai bătut şi scriitorii joc de el: citeşti din Mircea Cărtărescu, din Radu Aldulescu, din Cezar Paul-Bădescu, şi afli că toţi ăia răii, negativii, stau în Berceni – nu, că-mi vine să şi plâng! Da’ dacă scormonesc prin arhive...

În 1701, principele Rákóczi fuge din puşcărie cu ajutorul neveste-sii care-l iubea. Ajunge la polonezi şi se îndrăgosteşte şi el, ca omul, de o altă doamnă, o localnică (tanti Sieniawaska, de profesiune prinţesă – mersi!). Amorul îl face să se cocoşească: în 1703 sare la bătaie cu împăratul de la Viena. Ăla, imperiu, armate, chestii, Rákóczi nimic (de fapt, avea şi el ceva: pe Pintea Viteazul! A murit repede, săracul, de viteaz ce era...). Rákóczi ce să facă, se duce la amicu-i Bercsényi şi zice „Miklós puiule, nu mă lăsa, că în tine îmi e baza!”. Băiat salon, Bercsényi îi dă bani, îi face o armată, i-o instruieşte, mă rog, prietenul la nevoie se cunoaşte. Ba se şi repede până la Paris să-i mai ceară nişte bani lui Ludovic (l-a nimerit p-al XIV-lea, ghinion!). Nu primeşte nici un sfanţ de la calicul ăla, în schimb Ludovic se mileşte de fi-su şi-l angajează în armată (mişcare isteaţă, că Bercsényi junior pune osul la muncă şi ajunge om de seamă, mareşal: una din unităţile de elită ale francezilor se cheamă şi acum „paraşutiştii Berchenyi”).

Rákóczi se chinuie cât poate, da’ degeaba, că tot ia bătaie: după opt ani de război omul e terminat, e gata, fuge în lume cu banii de iaurt. Armata lui se risipeşte care-ncotro, unii se predau, cei mai căpoşi pleacă: unii ajung prin Banat şi de ăia nu ştiu nimic (să-l întrebăm pe Radu Gheo, că el mănâncă Banatul pe pâine), alţii se trag încoace. Brâncoveanu le dă o bucată de pământ dincolo de Mănăstirea Văcăreşti, să-şi facă şi ei sat: s-a gândit bătrânul şmecher că p-acolo vin turcii, ce şi-a zis, ia să dea turcaleţii peste nişte soldaţi profesionişti, să-i ţină ăia în loc până am eu timp să fug! Uite că n-a avut, l-au luat ca din oală: ca să vezi cât de profesionişti erau oamenii lui Bercsényi...

A rămas de la ei câte un nume: Berchenyi la francezi, Berceni la noi. Elită la ei, elită la noi – acum să nu fim cârcotaşi, cum e ţara aşa-i elita!