Drinking abroad: Misto (Harkov)

Să-mi vie nebunie, vorba maestrului! Tocmai la pont, când Poroșenko i-a scos pe derbedei din Slaviansk și Kramatorsk, tocmai acum n-am eu text despre vreo cârciumioară de p-acolo, să vă duceți și voi în week-end și să celebrați eliberarea! Pe de-o parte, e și vina mea, că n-am căutat destul o sursă care să-mi verse-o poveste, pe de altă parte, e și ghinion, că puțini români călătoresc prin Ucraina, încă și mai puțini prin Donbas, iar chiar extrem de puțini prin orășelele astea prizărite, de care n-ar fi auzit nimeni, dacă nu le cădea pe cap pleașca cu războiul. Și când mă gândesc bine, e și vina voastră, a cititorilor: chiar să fi venit eu cu text despre Slaviansk, pe câți din voi îi ardeau tălpile să dea o raită?!

Așa că-l scot la înaintare pe dom’ Vlăduț, pe care n-a trebuit decât să-l întreb, oarecum pe departe, dacă i-a plăcut în Harkov, că m-a-ngropat într-un șuvoi de amintiri lacrimogene (presărate cu vituperări antibucureștene) despre ce ”viață” a tras el în Harkov. Nu pot relata decât prin selecție, deoarece stilul narativ al sus-numitului Vlăduț este ireproductibil și-ar fi păcat să-l stric prin aproximări.

Ergo, să reținem că Harkovul este mult, dar mult mai mișto decât Bucureștiul, cu femei mai frumoase, prețuri mai mici și șmecheri mai ”chitiți”; că un clujean e incomparabil mai bine tratat în Harkov decât în București: în primul caz, ca un prinț, în al doilea, ca un ”pârț”; că în Harkov îți ții banii-n buzunare și nu-i dai aiurea pe taxiuri, pentru că ai metrou și ”te doare-n pulă” (aici am încercat să obiectez, dar am fost ușuit); că Irish Pub-ul din Harkov, de la Universitate, n-are nici o treabă cu cel din București, de la Universitate, care-i un căcat (”Și care nici nu există”, am zis eu, dar în gând); că cel mai dement chef l-a tras în Misto, despre care nu poate să-mi spună unde e, pentru c-a mers totuși cu taxiul, și unde a mâncat, a băut, a jucat popice, a ”fumat”, a dansat și a futut, toate în același loc (nu mi-a precizat însă și ordinea în care s-au întâmplat toate astea); în încheiere, a comparat Bucureștiul cu o ”ghenă”, dar a admis că aerul este ceva mai curat decât în Harkov. Doar atât!

 

p.s. se aude pe la colțuri că cei din Slaviansk și Kramatorsk n-au fost învinși militar, au plecat de bună-voie. Cică erau acolo niște mari depozite de muniție și armament ușor, pe care ei le-au păzit până când cineva le-a evacuat în Rusia prin coridoarele alea umanitare pentru care a insistat atât Kremlinul. Știu și eu?!

text aparut in numarul 27 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Traktir (Mariupol)

Iar n-am avut noroc. M-am zbătut, am dat telefoane, am promis bere, am fâlfâit chiar și perspectiva unui sex de împăcare, dar degeaba: nici una dintre surse n-are vreo relatare contemporană despre vreo cârciumă din Slaviansk sau Kramatorsk. Mă rog, dac-o mai fi vreo cârciumă deschisă pe-acolo (dar intuiția îmi spune că nu se poate să nu fie: când băieții se duc la război, le trebuie ”combustibil”, nu glumă! Păi, ia gândiți-vă cât se consumă numai la vreun prăpădit de derby local, darămite la un ”derby” di granda ca ăsta din Donbas!). 

Am doar două povești, una din Harkov, alta din Mariupol, ambele de la un domn pe nume ”Vlăduț”, o instituție în sine: deși este cât se poate de ardelean, are umor, folosește autoironia la greu, călătorește de plăcere în Est și este băutor de bere, nu de tărie. E adevărat că ardeleni cu umor și băutori de bere mai poți întâni; dar autoironici și călători în Est, niciodată! Dom’ Vlăduț este unic. I-am spus asta și mi-a râs în nas: ”Pavel Gheo a fost în Iași, Nap Helmis a fost în Chișinău, iar tu, bucureștene care te dai globe-trotter, ai stat ca găina în Kiev și nici măcar n-ai trecut podul Parkovy! Exact ca orice râmă de român fricos. Iar eu am fost la pescuit până pe fluvial Ural, da, dar nici eu n-am trecut dincolo! Sau poate c-oi fi trecut, dar nu țin minte, că eram destul de foarte beat”. 

Din vorbă-n vorbă am ajuns și la subiect, iar despre Mariupol mi-a zis următoarele: ”Dacă vii din Oradea, de exemplu, zici c-ai ajuns în anii ’30, în plin plan cincinal stalinist, dar dacă vii din Rusia, Mariupolul este fi-ță! Bine, e plin de blocuri și de statui cu Lenin și cu soldatul sovietic, dar la astea te uiți doar dacă ești prost. Omul isteț se uită pe meniul din restaurant și pe aparatul de taxare din taxi, că de pe alea înțelegi în ce fel de țară ești. Și pe mine au vrut să mă prostească: primul taxi m-a dus în centru, la restaurantul Reikartz, adică la hotel, că restaurantul e inclus. M-am uitat la fețele chelnerilor, la decorurile pârâte ca de bordel, m-am uitat în meniu, i-am salutat și m-am tot dus: nu-s eu naivul lor, să mă facă ei ca pe fazani! Am luat-o brambura pe stradă, am tot mers și-am dat de Traktir, undeva dup-un colț. Acolo e de chefuit în Mariupol: prețuri bune, măcar că-i central, mâncare europeană, studente, parcul la doi pași! Din păcate, m-am îmbătat până seara, iar noaptea m-a prins undeva prin cartierul industrial, într-un club de curve care m-au făcut la bani. De fapt”, oftează dom’ Vlăduț, ”dacă ai plecat din centru, dracul te-a luat, că tot restul Mariupolului e doar cartier industrial. Plin de curve, îți dai seama, aproape ca la Tetarom”.

text aparut in numarul 26 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Blinok (Luhansk)

”Tu bei ca porcul și în țara mea mor oameni!”, mi-a zis, și jap!, o palmă (m-am ferit, dar oricum). ”Nemernicule!”, și-a plecat. Avea dreptate, patrioata. 

Problema-i că și eu, la fel ca Gorbaciov (două spirite înrudite, ce să mai vorbim), mi-am imaginat o ”casă europeană comună”, numai c-a lui se întindea ”de la Dublin la Vladivostok”, în timp ce a mea s-a oprit la Nipru. Așa că habar n-am ce e dincolo: nu vă pot recomanda niciun bar din Donețk, Harkov, Melitopol, Kramatorsk, Slaviansk sau Gorlovka. Cu atât mai puțin din Luhansk! Dar, pentru că am acces la arhiva ISB (Internaționala Secretă a Bețivanilor) am obținut o relatare de la un tovarăș de pahar, unul cu mult mai umblat ca mine. Nu strică să rămână scrisă: dacă pân-acum n-am ajuns în Luhansk, când încă se mai simțeau adieri europene, ce șanse sunt s-ajung de-acum încolo, când... ?!

”Luhansk e un oraș al florilor”, susține informatorul meu. ”Fii atent: iei avionul de Viena de la Otopeni, schimbi la Viena, cobori la Kiev, schimbi, și gata, ai ajuns la Luhansk! Simplu. Cam 30 de ore, cu tot cu așteptatul prin aeroporturi. Din păcate, avionul nu aterizează aproape de oraș, ci undeva la vreo 25 de kilometri, iar drumul e plin de gropi; prin comparație, DN 1 e Germania. Ai ajuns, te cazezi: toate hotelurile se cheamă ”Drujba” (”Prietenie”, traducerea mea. Pentru ăștia mai tineri). Ieși prin oraș să bei ceva, toate localurile se cheamă ”Blinok” (asta nu știu ce înseamnă); case nu există, doar blocuri, care n-au nume, evident, doar numere. Atmosfera e cam ca la noi, pe vremea lui Iliescu I (adică ’90 – ’95. Paranteză tot pentru tineri): prețuri mici, băutură proastă, mâncare destul de bună, discuții despre trecut și despre pariuri sportive. Altfel, lumea nu e săracă, dar cocalarii locali sunt jenant de bogați; e-adevărat că-s foarte puțini, față de cum e la noi. Există mici insule de civilizație (”de capitalism” se zice pe-acolo), adică cârciumi europene, cu bere străină, vinuri franțuzești și chiliene, bucătărie internațională și vorbitori de engleză: cam 5% din localurile orașului, poate mai puține. Dar alea-s cu primejdie: Luhanskul este orașul number one în lume, în materie de fete ce vor să se mărite cu străini, de aici densitatea incredibilă de florării, magazine de cosmetice și saloane de înfrumusețare, nu că localnicele ar avea nevoie; dacă mergi în Luhansk la futut, zici c-ai trăit degeaba. Da’ altele te ard pe tine, Mihăiță, deci uite ce-ți zic eu: vezi că vodca lor e făcătură.”

Informatorul meu a fost în Luhansk în 2010. Înțeleg că de atunci s-a mai schimbat câte ceva. Am preferat totuși să ortografiez ”Luhansk” și nu ”Lugansk”, din respect pentru micuța Lena, patrioata.

text aparut in numarul 21 din 2014 al revistei "Catavencii"