Drinking abroad: ReMi (Taganrog)

Să vă zic un secret, unul mare-mare: eu nu-mi scriu singur textele. Adică, da, le scriu, dar dup-aia le dau neveste-mii la corectat, iar ea găsește zeci de chichițe, ba la diacritice, ba la logica internă a textului, ba la gramatică, ba la conținutul de informație (de exemplu, sunt o grămadă de ”Dunări” în Viena, vreo trei sau patru, iar eu le-ncurc tot timpul, evident; când am scris textul – unicul! – despre un prăpădit de bar vienez, a stat vreo două zile să-l migălească, nu carecumva să se strecoare, Doamne feri, vreo informație inexactă. Femeie, ce să zici!).

Dar asta-i partea bună. Partea mai puțin veselă e că dumneaei are, mai nou, și păreri, cum să le spun, ”artistice”, adică se-aruncă să-și dea cu presupusul și despre cum ar trebui să fie textul, literar vorbind. ”Mai nou” înseamnă, de fapt, de când am început să povestesc de barurile din Donbas și mi-am făcut conturile alea pe site-urile de socializare, rusești și ucrainiene (Vkontakte și Odnoklassniki); am observat eu că mârâie cu tot mai mult curaj, dar am zis c-o fi de la hormoni. De unde! Luată din scurt, doamna a mărturisit că, după umila ei părere, textele sunt tot mai ”urâte”. Am amenințat-o cu trimisul la cratiță, dar i-am permis să se explice: cică voi, cititorii, nu vreți să aflați despre localuri ”oribile”, de bețivi incurabili, din locuri oricum uitate de Dumnezeu și de oameni (adică Ucraina de Est!), ci de locuri ”frumoase”, unde să vă duceți ”iubita” la o ”cină romantică” unde să mâncați ”ceva bun”, să vă ”țineți de mână” și să vă ”priviți lung în ochi”. Am citat, că să pricepeți că, da, toată lumea a-nțeles că voi, cititorii noștri, sunteți mai inteligenți decât ai lor, deci meritați ce-i mai bun; fie și-n materie de baruri! 

Deci, de mânuță cu ”iubita” prin Donbas (mă rog...) nu aveți unde face pe romanticii decât în Taganrog, despre care știu că e-n Rusia, dar nu sunt prea sigur că-i și el în Donbas(-ul rusesc). Vera, sursa mea de pe Odnoklassniki, zice c-ar fi (sursa are și poză, să mor dacă nu dai în bâlbâială!); cică acolo a fost ea cu primul ei iubit, care a dus-o la ReMi, unde s-au ținut de mână și-au privit marea. Nu știe nimic de prețuri, că cic-ar fi plătit ăla. Nu știe nimic de beri, că ea a băut ”un suc”. Konieț.

p.s. ”Donbas” e de fapt teritoriul din jurul râului Doneț, afluent dreapta al Donului. Jumătate din Donbas aparține Ucrainei (regiunile Luhansk și Donețk) și jumătate Rusiei (vreo 10-12 raioane, nu știu bine). Am precizat, că ea zice că nu se-nțelege!

acest text a aparut in numarul 31 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Koko (Donețk)

Dăm cuvântul interlocutorului nostru V.P., coleg de suferință (ne-am cunoscut la doctor, la coadă la psihiatrul ce ne tratează pe amândoi de alcoolism; uite-așa își face omul prieteni!) care-a călătorit extensiv în Donbas pe vremea când era și el om, adică avea un job, o familie și-un rost în viață. Iată ce aflăm:

”Donețkul e șmecherie, dragul meu, adică, mă rog, era. Se câștigau și se cheltuiau bani, nu era problemă, trebuia să fii chiar prost să rămâi pe dinafară, sau, mă rog, cinstit. Ca pe la noi, la Galați (V.P. a fost gălățean și-apoi a devenit bucureștean – nota mea), înainte să se privatizeze combinatul, când toată lumea avea de muncă și de furăciune, Doamne, când mă gândesc ce-am fost și ce-am ajuns! Păi de-abia așteptam să mă trimită patronul în delegație la Donețk, că nu voia niciun coleg să se ducă, de proști ce erau: toți cu limba scoasă după Germania sau după Paris, niște dobitoci! În Donețk era viață. Treaba o terminam repede, că le dădeam la oameni dreptul, ne-nțelegeam, semnam hârtiile, pa și pusi! Ieșeam pe bulevard, pe Pușkin sau pe Artema, și ăla eram: aveam de unde alege, spărgeam banii, nu mă uitam! Păi stai să-ți zic...” (aici V.P. a luat-o pe miriște, l-am întors spre subiect): 

”N-am fost chiar în toate barurile, dar aproape. Aici e o chestie, că în Donețk, da’ ce zic eu, în tot Donbasul, că nu prea e ca la noi, să stea omul la masă, mai bea ceva, mai mănâncă, mai povestește, iar mai bea, și tot așa; acolo e clară chestia, cine bea, bea, iar cine mănâncă, mănâncă! Tineretul e grămadă în mall-uri, care-s foarte mari și aglomerate (era unul, Donețk City, ziceam că nu mai ies de-acolo), muncitorii sunt mai mult cu fast-food-urile, iar barurile și restaurantele sunt pentru șmecheri și pentru fetele lor de consumație. Eu, de exemplu...” (iar a trebuit să-l opresc, l-am întrebat de un ”bar popular”. V.P. a căzut pe gânduri): 

”Așa, dacă mă iei repede, nu-mi vine în cap decât Koko Bar, undeva, ca să zic așa, mai spre periferia centrului. Acolo am descoperit cea mai bună bere ucrainiană, Obolon brună, preferata mea, da’ nu asta voiam să-ți spun. Altceva, uite: sunt  cumva ciudați, rusofonii ăștia care se cred ucrainieni și nu vorbesc de altceva decât de fotbal și mai ales de Abramovici. Cred că vreo șase ore am stat în Koko la vorbe și la bere, da’ nimeni n-a zis nimic de președintele lor, sau de primul ministru, sau, mă rog, de careva din guvern; Abramovici și iar Abramovici, de zici că ăsta era ză fazăr and the mazăr și nu doar un baron local. Păi, la noi, după șase ore de bere brună, cu alcool șapte la sută, lumea se ia la bătaie pe chestii gen Băsescu, nu pe alte prostii! La ei, nimic, de parcă guvernul central era la pădure”.

După cum se vede în prezent, chiar era. Păcat!

text aparut in numarul 22 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Blinok (Luhansk)

”Tu bei ca porcul și în țara mea mor oameni!”, mi-a zis, și jap!, o palmă (m-am ferit, dar oricum). ”Nemernicule!”, și-a plecat. Avea dreptate, patrioata. 

Problema-i că și eu, la fel ca Gorbaciov (două spirite înrudite, ce să mai vorbim), mi-am imaginat o ”casă europeană comună”, numai c-a lui se întindea ”de la Dublin la Vladivostok”, în timp ce a mea s-a oprit la Nipru. Așa că habar n-am ce e dincolo: nu vă pot recomanda niciun bar din Donețk, Harkov, Melitopol, Kramatorsk, Slaviansk sau Gorlovka. Cu atât mai puțin din Luhansk! Dar, pentru că am acces la arhiva ISB (Internaționala Secretă a Bețivanilor) am obținut o relatare de la un tovarăș de pahar, unul cu mult mai umblat ca mine. Nu strică să rămână scrisă: dacă pân-acum n-am ajuns în Luhansk, când încă se mai simțeau adieri europene, ce șanse sunt s-ajung de-acum încolo, când... ?!

”Luhansk e un oraș al florilor”, susține informatorul meu. ”Fii atent: iei avionul de Viena de la Otopeni, schimbi la Viena, cobori la Kiev, schimbi, și gata, ai ajuns la Luhansk! Simplu. Cam 30 de ore, cu tot cu așteptatul prin aeroporturi. Din păcate, avionul nu aterizează aproape de oraș, ci undeva la vreo 25 de kilometri, iar drumul e plin de gropi; prin comparație, DN 1 e Germania. Ai ajuns, te cazezi: toate hotelurile se cheamă ”Drujba” (”Prietenie”, traducerea mea. Pentru ăștia mai tineri). Ieși prin oraș să bei ceva, toate localurile se cheamă ”Blinok” (asta nu știu ce înseamnă); case nu există, doar blocuri, care n-au nume, evident, doar numere. Atmosfera e cam ca la noi, pe vremea lui Iliescu I (adică ’90 – ’95. Paranteză tot pentru tineri): prețuri mici, băutură proastă, mâncare destul de bună, discuții despre trecut și despre pariuri sportive. Altfel, lumea nu e săracă, dar cocalarii locali sunt jenant de bogați; e-adevărat că-s foarte puțini, față de cum e la noi. Există mici insule de civilizație (”de capitalism” se zice pe-acolo), adică cârciumi europene, cu bere străină, vinuri franțuzești și chiliene, bucătărie internațională și vorbitori de engleză: cam 5% din localurile orașului, poate mai puține. Dar alea-s cu primejdie: Luhanskul este orașul number one în lume, în materie de fete ce vor să se mărite cu străini, de aici densitatea incredibilă de florării, magazine de cosmetice și saloane de înfrumusețare, nu că localnicele ar avea nevoie; dacă mergi în Luhansk la futut, zici c-ai trăit degeaba. Da’ altele te ard pe tine, Mihăiță, deci uite ce-ți zic eu: vezi că vodca lor e făcătură.”

Informatorul meu a fost în Luhansk în 2010. Înțeleg că de atunci s-a mai schimbat câte ceva. Am preferat totuși să ortografiez ”Luhansk” și nu ”Lugansk”, din respect pentru micuța Lena, patrioata.

text aparut in numarul 21 din 2014 al revistei "Catavencii"