Drinking abroad: ReMi (Taganrog)

Să vă zic un secret, unul mare-mare: eu nu-mi scriu singur textele. Adică, da, le scriu, dar dup-aia le dau neveste-mii la corectat, iar ea găsește zeci de chichițe, ba la diacritice, ba la logica internă a textului, ba la gramatică, ba la conținutul de informație (de exemplu, sunt o grămadă de ”Dunări” în Viena, vreo trei sau patru, iar eu le-ncurc tot timpul, evident; când am scris textul – unicul! – despre un prăpădit de bar vienez, a stat vreo două zile să-l migălească, nu carecumva să se strecoare, Doamne feri, vreo informație inexactă. Femeie, ce să zici!).

Dar asta-i partea bună. Partea mai puțin veselă e că dumneaei are, mai nou, și păreri, cum să le spun, ”artistice”, adică se-aruncă să-și dea cu presupusul și despre cum ar trebui să fie textul, literar vorbind. ”Mai nou” înseamnă, de fapt, de când am început să povestesc de barurile din Donbas și mi-am făcut conturile alea pe site-urile de socializare, rusești și ucrainiene (Vkontakte și Odnoklassniki); am observat eu că mârâie cu tot mai mult curaj, dar am zis c-o fi de la hormoni. De unde! Luată din scurt, doamna a mărturisit că, după umila ei părere, textele sunt tot mai ”urâte”. Am amenințat-o cu trimisul la cratiță, dar i-am permis să se explice: cică voi, cititorii, nu vreți să aflați despre localuri ”oribile”, de bețivi incurabili, din locuri oricum uitate de Dumnezeu și de oameni (adică Ucraina de Est!), ci de locuri ”frumoase”, unde să vă duceți ”iubita” la o ”cină romantică” unde să mâncați ”ceva bun”, să vă ”țineți de mână” și să vă ”priviți lung în ochi”. Am citat, că să pricepeți că, da, toată lumea a-nțeles că voi, cititorii noștri, sunteți mai inteligenți decât ai lor, deci meritați ce-i mai bun; fie și-n materie de baruri! 

Deci, de mânuță cu ”iubita” prin Donbas (mă rog...) nu aveți unde face pe romanticii decât în Taganrog, despre care știu că e-n Rusia, dar nu sunt prea sigur că-i și el în Donbas(-ul rusesc). Vera, sursa mea de pe Odnoklassniki, zice c-ar fi (sursa are și poză, să mor dacă nu dai în bâlbâială!); cică acolo a fost ea cu primul ei iubit, care a dus-o la ReMi, unde s-au ținut de mână și-au privit marea. Nu știe nimic de prețuri, că cic-ar fi plătit ăla. Nu știe nimic de beri, că ea a băut ”un suc”. Konieț.

p.s. ”Donbas” e de fapt teritoriul din jurul râului Doneț, afluent dreapta al Donului. Jumătate din Donbas aparține Ucrainei (regiunile Luhansk și Donețk) și jumătate Rusiei (vreo 10-12 raioane, nu știu bine). Am precizat, că ea zice că nu se-nțelege!

acest text a aparut in numarul 31 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Tehnologiya (Belgorod)

M-am speriat, rău m-am speriat: bănuiam eu că nu-i de joacă cu războiul din Donbas, dar, na, ca orice chibiț, ziceam că le știu pe toate și că marele meu atu e că sunt obiectiv. Numai că mi-a ieșit obiectivitatea pe nas de când am făcut rost de acces la (printre altele) forumurile pe care se ceartă ucrainienii și rușii. Nu mă refer la ”războaiele declarațiilor”, la ce spune Poroșenko de la Kiev și ce-i răspunde Putin de la Moscova, plus ce măcane țuțerii fiecăruia; astea-s chestii fumate. Mă refer la ce ură viscerală revarsă pe forumuri oamenii obișnuiți, fie utilizatorii care-și dau numele, fie (mult mai mulți) bravii anonimi. Nu vreau să pară că exagerez, dar micile noastre animozități, greco-bulgare, româno-maghiare, ceho-polone etc, sunt pur și simplu ghionturi erotice, dragălășenii de cuplu, ziceți-le cum vreți, în comparație cu erupțiile de vomă pe care și le aruncă-n față rușii cu ucrainienii.

Și până acum era foarte rău, dar de când cu nenorocirea zborului MH17, pot spune că nu mai există moderați; mă rog, mie nu mi se mai pare ”moderată” nicio opinie. Exemplele de mai jos sunt, cred, edificatoare (redau totul în română, în traducere cât mai fidelă, dar recunosc că am mai aranjat dialogurile pe ici, pe colo - nu m-am putut abține!):

Eu: ”Salut, O.! Ce bar de la tine din oraș ai recomanda turiștilor?”. O. (Poltava): ”Criminalii au omorât 300 de oameni de-ai voștri, europeni! Acum vă pasă?”. Eu: ”Salut, Y.! Ce bar etc…?”. Y. (Kiev): ”Teroriștii lui Putin au înnebunit de tot!”. Eu: ”Salut, D.! Ce bar etc?”. D. (Pavlograd): ”Vezi pe cine-ați pupat în cur pentru gaz, măi… ?! (înjurătură ucrainiană intraductibilă). Eu: ”Salut, F.! Ce bar etc?”. F. (Briansk, Rusia): ”Spurcăciunile de ruși au comis-o, de data asta. Cred că e începutul sfârșitului” (F. este ucrainian, dar traiește în Rusia). Eu: ”Salut, V.! Ce bar etc?”. V. (Voronej, Rusia): ”Mihai, să știi că fasciștii ucrainieni au tras cu rachete într-un avion și acum dau vina pe noi! Eu nu merg în baruri.” (V. este o domnișoară). Eu: ”Salut, M.! Ce bar etc?”. M. (Belgorod, Rusia): ”Tehnologiya, dac-ar fi. Dar aici n-avem turiști niciodată, darămite acum, când fasciștii au făcut ce-au făcut! Ei, o să-i omorâm în curând pe toți, iar pe urmă te aștept la o bere!”.

Am mai aflat că barul Tehnologiya e aproape de ”gara mică” din Belgorod, undeva pe lângă grădina zoologică din Parcul Victoriei, și că prețurile-s mici, pentru că și localul e foarte modest. Nu vreau să mă gândesc cu ce-o să hrănească belgorodenii tigrii siberieni din Zoo, după ce o să-i ”omoare pe toți” ucrainienii.

acest text a aparut in numarul 30 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Killfish (Briansk)

A fost greu, dar am reușit! Adică, am reușit pe jumătate: mi-am făcut cont pe Vkontakte, ca să găsesc oameni care-au fost în locurile unde eu n-am fost, astfel încât să scriu despre locurile în care n-am fost, iar voi să citiți și să vă faceți deștepți în cap. 

Evident, n-am găsit niciun om: contul e făcut pe versiunea engleză a site-ului, pe care nu intră nimeni, doar speriați ca mine și obsedați sexuali (două categorii distincte, țin să precizez!). Am apelat (telefonic) la amicul Dmitri, care mi-a explicat cum se face treaba: pe Vkontakte intră mai mult adolescenți ruși bubuind de hormoni (plus fesebiștii care-i supraveghează, bunînțeles), nu băutorii de bere care-mi trebuie mie. Lucrul frumos, curat și isteț pe care trebuie să-l fac este un cont pe site-ul ”Odnoklassniki” (www.ok.ru), care este tot rusesc, dar foarte popular printre ucrainienii de toate vârstele și orientările alcoolice; în română, ar însemna ”Din aceeași clasă” și e folosit de utilizatori nu atât ca să țină legătura cu foștii colegi, cât ca să facă schimb de muzici. Mi-a fost greu la început, că nu muzicile mă interesau pe mine, iar rusa-mi este mai ruginită ca bicicleta de pe balcon, dar până la urmă tot am dat peste un bețivan-sursă.

Domnul F. este, într-adevăr, ucrainian (așa zice el), dar nu locuiește în Slaviansk sau Kramatorsk, ci în Briansk… adică, în Rusia. Mi-am zis ”calul de dar nu se caută la dinți” și i-am răspuns că e bine și-așa, să-mi zică de un bar mai ștaif de p-acolo. Mi-a turuit o gramadă de nume exotice (fals-exotice, cum e moda la ruși, de genul ”Aquarel” sau ”McHighlander” – penibil!), dar, cu răbdare, l-am ghidonat, încet-încet, spre cârciuma unde bea el. A reieșit că e vorba de barul Killfish.

Se pare c-acest Killfish este plasat într-o urâtanie de clădire, fostă hală industrială, probabil, și că-și datorează popularitatea faptului că este discount bar. Adică, mi-a explicat F., ca să bei în Killfish, ai nevoie de un card. Ai card? Bei. N-ai card? Tot bei, dar mult, mult mai scump decât dacă ai. Deci, ca turist, intri în Killfish, îți faci (pe loc) un card (care costă cât nu face) și abia apoi începi să te omenești. Merită, dacă vii și-a doua zi, și-a treia, și tot așa; dacă ești doar în vâjâială, este doar o șmecherie ca să te stoarcă de bani. I-am spus (scris) asta lui F., care mi-a dat o replică memorabilă: ”No tourist comes in Briansk anyway!”.

acest text a aparut in numarul 29 din 2014 al revistei "Catavencii" 

Drinking abroad: Misto (Harkov)

Să-mi vie nebunie, vorba maestrului! Tocmai la pont, când Poroșenko i-a scos pe derbedei din Slaviansk și Kramatorsk, tocmai acum n-am eu text despre vreo cârciumioară de p-acolo, să vă duceți și voi în week-end și să celebrați eliberarea! Pe de-o parte, e și vina mea, că n-am căutat destul o sursă care să-mi verse-o poveste, pe de altă parte, e și ghinion, că puțini români călătoresc prin Ucraina, încă și mai puțini prin Donbas, iar chiar extrem de puțini prin orășelele astea prizărite, de care n-ar fi auzit nimeni, dacă nu le cădea pe cap pleașca cu războiul. Și când mă gândesc bine, e și vina voastră, a cititorilor: chiar să fi venit eu cu text despre Slaviansk, pe câți din voi îi ardeau tălpile să dea o raită?!

Așa că-l scot la înaintare pe dom’ Vlăduț, pe care n-a trebuit decât să-l întreb, oarecum pe departe, dacă i-a plăcut în Harkov, că m-a-ngropat într-un șuvoi de amintiri lacrimogene (presărate cu vituperări antibucureștene) despre ce ”viață” a tras el în Harkov. Nu pot relata decât prin selecție, deoarece stilul narativ al sus-numitului Vlăduț este ireproductibil și-ar fi păcat să-l stric prin aproximări.

Ergo, să reținem că Harkovul este mult, dar mult mai mișto decât Bucureștiul, cu femei mai frumoase, prețuri mai mici și șmecheri mai ”chitiți”; că un clujean e incomparabil mai bine tratat în Harkov decât în București: în primul caz, ca un prinț, în al doilea, ca un ”pârț”; că în Harkov îți ții banii-n buzunare și nu-i dai aiurea pe taxiuri, pentru că ai metrou și ”te doare-n pulă” (aici am încercat să obiectez, dar am fost ușuit); că Irish Pub-ul din Harkov, de la Universitate, n-are nici o treabă cu cel din București, de la Universitate, care-i un căcat (”Și care nici nu există”, am zis eu, dar în gând); că cel mai dement chef l-a tras în Misto, despre care nu poate să-mi spună unde e, pentru c-a mers totuși cu taxiul, și unde a mâncat, a băut, a jucat popice, a ”fumat”, a dansat și a futut, toate în același loc (nu mi-a precizat însă și ordinea în care s-au întâmplat toate astea); în încheiere, a comparat Bucureștiul cu o ”ghenă”, dar a admis că aerul este ceva mai curat decât în Harkov. Doar atât!

 

p.s. se aude pe la colțuri că cei din Slaviansk și Kramatorsk n-au fost învinși militar, au plecat de bună-voie. Cică erau acolo niște mari depozite de muniție și armament ușor, pe care ei le-au păzit până când cineva le-a evacuat în Rusia prin coridoarele alea umanitare pentru care a insistat atât Kremlinul. Știu și eu?!

text aparut in numarul 27 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Traktir (Mariupol)

Iar n-am avut noroc. M-am zbătut, am dat telefoane, am promis bere, am fâlfâit chiar și perspectiva unui sex de împăcare, dar degeaba: nici una dintre surse n-are vreo relatare contemporană despre vreo cârciumă din Slaviansk sau Kramatorsk. Mă rog, dac-o mai fi vreo cârciumă deschisă pe-acolo (dar intuiția îmi spune că nu se poate să nu fie: când băieții se duc la război, le trebuie ”combustibil”, nu glumă! Păi, ia gândiți-vă cât se consumă numai la vreun prăpădit de derby local, darămite la un ”derby” di granda ca ăsta din Donbas!). 

Am doar două povești, una din Harkov, alta din Mariupol, ambele de la un domn pe nume ”Vlăduț”, o instituție în sine: deși este cât se poate de ardelean, are umor, folosește autoironia la greu, călătorește de plăcere în Est și este băutor de bere, nu de tărie. E adevărat că ardeleni cu umor și băutori de bere mai poți întâni; dar autoironici și călători în Est, niciodată! Dom’ Vlăduț este unic. I-am spus asta și mi-a râs în nas: ”Pavel Gheo a fost în Iași, Nap Helmis a fost în Chișinău, iar tu, bucureștene care te dai globe-trotter, ai stat ca găina în Kiev și nici măcar n-ai trecut podul Parkovy! Exact ca orice râmă de român fricos. Iar eu am fost la pescuit până pe fluvial Ural, da, dar nici eu n-am trecut dincolo! Sau poate c-oi fi trecut, dar nu țin minte, că eram destul de foarte beat”. 

Din vorbă-n vorbă am ajuns și la subiect, iar despre Mariupol mi-a zis următoarele: ”Dacă vii din Oradea, de exemplu, zici c-ai ajuns în anii ’30, în plin plan cincinal stalinist, dar dacă vii din Rusia, Mariupolul este fi-ță! Bine, e plin de blocuri și de statui cu Lenin și cu soldatul sovietic, dar la astea te uiți doar dacă ești prost. Omul isteț se uită pe meniul din restaurant și pe aparatul de taxare din taxi, că de pe alea înțelegi în ce fel de țară ești. Și pe mine au vrut să mă prostească: primul taxi m-a dus în centru, la restaurantul Reikartz, adică la hotel, că restaurantul e inclus. M-am uitat la fețele chelnerilor, la decorurile pârâte ca de bordel, m-am uitat în meniu, i-am salutat și m-am tot dus: nu-s eu naivul lor, să mă facă ei ca pe fazani! Am luat-o brambura pe stradă, am tot mers și-am dat de Traktir, undeva dup-un colț. Acolo e de chefuit în Mariupol: prețuri bune, măcar că-i central, mâncare europeană, studente, parcul la doi pași! Din păcate, m-am îmbătat până seara, iar noaptea m-a prins undeva prin cartierul industrial, într-un club de curve care m-au făcut la bani. De fapt”, oftează dom’ Vlăduț, ”dacă ai plecat din centru, dracul te-a luat, că tot restul Mariupolului e doar cartier industrial. Plin de curve, îți dai seama, aproape ca la Tetarom”.

text aparut in numarul 26 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Celentano (Melitopol)

În sfârșit! După străduințe supraomenești, pe care le voi trece sub tăcere ca să nu mă laud singur, am și o relatare la prezent din Ucraina de Est, că de alea la trecut m-am săturat (ca și voi!). Mai exact, străduințele mele au constat din faptul că o fostă colegă de serviciu de-a soacră-mii a găsit o femeie care s-o ajute la curățenie, pe tanti Luța, româncă pură și dură din Transnistria, care tocmai s-a întors din Melitopol, unde are niște rude. Eu am avut de cărat o mască de chiuvetă de la soacră-mea la colega ei și uite așa am intrat în vorbă cu tanti Luța – repet, nu vreau să mă laud singur, dar numai din oftaturile ei am intuit imediat că-i rost de ceva informații utilizabile. Instinctul, instinctul!

”Războiul ăsta de acum este o prostie”, susține ea. ”Nu zic că cei de la Kiev nu sunt vinovați și ei: adică, de ce să nu vorbim rusește, ce, e rușine? La fel de slabi la minte ca cei de-acasă, care nu ne lasă de-a vorbi românește, că e limbă de fasciști: oameni proști și răi, și unii și alții! Dar să știi că la Melitopol e pace și nimeni nu s-a apucat de nebunii și de terorism, toți își văd de treabă și e bine... (la întrebarea mea despre locuri unde beau localnicii, tanti Luța răspunde)... de băut, lumea bea acasă, la masă, cu familia și cu prietenii, azi la unul, mâine la altul, cum e obiceiul. Bărbații mai stau noaptea să se uite la televizor, îi mai auzeam eu vorbind, dar femeile nu stau cu ei, că au casă și copii, nu le trebuie fotbal și de astea. (Am întrebat ”cu cine ține” populația din oraș, cu separatiștii din Donbas sau cu armata guvernului de la Kiev, iar tanti Luța nu a fost prea sigură de răspuns). Unii zic într-un fel, alții în alt fel, dar nimeni nu vrea să-ajungă războiul în Melitopol, fie la ei acolo! Pe de o parte, n-ar fi rău să fie și în Ucraina pensiile mai mari, cum sunt în Rusia, iar pe de altă parte, oamenii sunt tare supărați pe Putin pentru că minte fără rușine: cum să zică acum că nu el a pornit războiul, când toți știu cum stau lucrurile? E adevărat că cei mai bătrâni țin cu el, c-atâta minte au, dar tineretul e toată ziua la internet și e tare bine informat. La noi în Transnistria e tare multă prostie la oameni în cap, dar la Melitopol nu e așa, slavă Domnului!”. 

În materie de ”baruri europene”, tanti Luța nu a putut să-mi recomande nimic, în afară de pizzeria Celentano, despre care habar n-are unde anume este, pentru că nepotul i-a dus pe toți cu mașina, și la dus și la-ntors. Am întrebat-o ce bere au băut acolo, la pizza. Mi-a zis că ea nu bea alcool, c-o doare capul, iar nepotul ei era șofer, așa că s-a băut cvas. Am întrebat ce e ăla. Tanti Luța mi-a zis că-s prost.

text aparut in numarul 25 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Berloga (Horlivka)

Întâi de toate, trebuie spus că Horlivka asta e un oraș din Donbas, adică din Ucraina de Est, cam ca Slavianskul (de ăsta sigur ați auzit!), poate-poate ceva mai mare, dar în mod sigur mai puțin lovit de nenorocirea asta de război. Numai că numele de ”Horlivka” e nou-nouț, eu îl scriu ca să n-am vorbe cu ambasada Ucrainei, da’ toată lumea știe orașul de ”Gorlovka”, cum era și pe vremea mea, măcar că n-am fost niciodată acolo. Îi dau, deci, din nou cuvântul domnului V.P., informatorul nostru nu tocmai dezinteresat (din păcate, băutura nu poate fi decontată la redacție. Foarte injust!):

”Nimic interesant. În Gorlovka, toți bărbații au treabă fie cu mina, fie cu uzina, iar femeile stau acasă, că bărbații lor au salarii bune. Pentru alea ambițioasele, care-au văzut prea multe filme americane și vor și ele, e-acolo o facultate de limbi străine, plină de bunăciuni, da’ nu poți să te-atingi, că toate vor să se mărite și s-ajungă în America. Bine, îți dai seama că-ntre timp își fac ele de cap cu minerii, că-i au la-ndemână, dar dacă deschizi pliscul pe englezește imediat te pun la punct, pe motiv că ești român sărăntoc și hai bâști, că n-avem timp de tine! Altfel, sincer îți spun, plictiseală mare, cam cum era pe la noi prin Valea Jiului în comunism: se muncea atât de greu și oamenii aveau atâția bani, că n-avea nimeni chef să afle vești din lumea mare, tot ce voiau era să bea după muncă. Cam așa și-n Gorlovka: îmi amintesc de-un bar, Berloga îi spune, chiar am și râs copios atunci, că-n ucrainiană Berloga înseamnă ”bârlog”, ca să vezi! Dar după ce-am râs n-am prea avut subiect de conversație, că orice încercam eu să zic ”murea” imediat, nu interesa pe nimeni ce-avea de zis unul care venea dintr-o țară fascistă! Abia cu asta i-am urnit la vorbă: i-am întrebat ce e cu monumentele alea urieșești pe care le vezi la tot pasul, și-n oraș, și-n afara lui, de fapt, tot peisajul din Donbas e presărat cu-așa ceva. Mi-au zis că alea sunt în onoarea patrioților care și-au dat viața în luptele cu fasciștii. 

Bine-bine, am zis eu, avem și noi vreo două-trei, dar restul sunt despre alte chestii: mai un rege călare, mai un cărturar, mai un voievod din Evul Mediu, mai un poet, mai un compozitor, mă rog, personalități. Au sărit cu gura pe mine că toate astea reprezintă fasciști. Am rămas mut: cum, fasciști?! Acum auzi-o și p-asta: sau e omul antifascist, sau e fascist. Iar ”personalitățile” de la români n-au fost antifasciști, corect? (eu am dat din cap că ”Da, așa e, n-au fost”). Păi vezi, atunci e clar c-au fost fasciști cât cuprinde! Uite așa cu gorlovkanii. Altfel, nu-s oameni răi, ba chiar de treabă, dacă zici ca ei. Sărmanii, nu prea știu de nuanțe”. 

text aparut in numarul 24 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Koko (Donețk)

Dăm cuvântul interlocutorului nostru V.P., coleg de suferință (ne-am cunoscut la doctor, la coadă la psihiatrul ce ne tratează pe amândoi de alcoolism; uite-așa își face omul prieteni!) care-a călătorit extensiv în Donbas pe vremea când era și el om, adică avea un job, o familie și-un rost în viață. Iată ce aflăm:

”Donețkul e șmecherie, dragul meu, adică, mă rog, era. Se câștigau și se cheltuiau bani, nu era problemă, trebuia să fii chiar prost să rămâi pe dinafară, sau, mă rog, cinstit. Ca pe la noi, la Galați (V.P. a fost gălățean și-apoi a devenit bucureștean – nota mea), înainte să se privatizeze combinatul, când toată lumea avea de muncă și de furăciune, Doamne, când mă gândesc ce-am fost și ce-am ajuns! Păi de-abia așteptam să mă trimită patronul în delegație la Donețk, că nu voia niciun coleg să se ducă, de proști ce erau: toți cu limba scoasă după Germania sau după Paris, niște dobitoci! În Donețk era viață. Treaba o terminam repede, că le dădeam la oameni dreptul, ne-nțelegeam, semnam hârtiile, pa și pusi! Ieșeam pe bulevard, pe Pușkin sau pe Artema, și ăla eram: aveam de unde alege, spărgeam banii, nu mă uitam! Păi stai să-ți zic...” (aici V.P. a luat-o pe miriște, l-am întors spre subiect): 

”N-am fost chiar în toate barurile, dar aproape. Aici e o chestie, că în Donețk, da’ ce zic eu, în tot Donbasul, că nu prea e ca la noi, să stea omul la masă, mai bea ceva, mai mănâncă, mai povestește, iar mai bea, și tot așa; acolo e clară chestia, cine bea, bea, iar cine mănâncă, mănâncă! Tineretul e grămadă în mall-uri, care-s foarte mari și aglomerate (era unul, Donețk City, ziceam că nu mai ies de-acolo), muncitorii sunt mai mult cu fast-food-urile, iar barurile și restaurantele sunt pentru șmecheri și pentru fetele lor de consumație. Eu, de exemplu...” (iar a trebuit să-l opresc, l-am întrebat de un ”bar popular”. V.P. a căzut pe gânduri): 

”Așa, dacă mă iei repede, nu-mi vine în cap decât Koko Bar, undeva, ca să zic așa, mai spre periferia centrului. Acolo am descoperit cea mai bună bere ucrainiană, Obolon brună, preferata mea, da’ nu asta voiam să-ți spun. Altceva, uite: sunt  cumva ciudați, rusofonii ăștia care se cred ucrainieni și nu vorbesc de altceva decât de fotbal și mai ales de Abramovici. Cred că vreo șase ore am stat în Koko la vorbe și la bere, da’ nimeni n-a zis nimic de președintele lor, sau de primul ministru, sau, mă rog, de careva din guvern; Abramovici și iar Abramovici, de zici că ăsta era ză fazăr and the mazăr și nu doar un baron local. Păi, la noi, după șase ore de bere brună, cu alcool șapte la sută, lumea se ia la bătaie pe chestii gen Băsescu, nu pe alte prostii! La ei, nimic, de parcă guvernul central era la pădure”.

După cum se vede în prezent, chiar era. Păcat!

text aparut in numarul 22 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Blinok (Luhansk)

”Tu bei ca porcul și în țara mea mor oameni!”, mi-a zis, și jap!, o palmă (m-am ferit, dar oricum). ”Nemernicule!”, și-a plecat. Avea dreptate, patrioata. 

Problema-i că și eu, la fel ca Gorbaciov (două spirite înrudite, ce să mai vorbim), mi-am imaginat o ”casă europeană comună”, numai c-a lui se întindea ”de la Dublin la Vladivostok”, în timp ce a mea s-a oprit la Nipru. Așa că habar n-am ce e dincolo: nu vă pot recomanda niciun bar din Donețk, Harkov, Melitopol, Kramatorsk, Slaviansk sau Gorlovka. Cu atât mai puțin din Luhansk! Dar, pentru că am acces la arhiva ISB (Internaționala Secretă a Bețivanilor) am obținut o relatare de la un tovarăș de pahar, unul cu mult mai umblat ca mine. Nu strică să rămână scrisă: dacă pân-acum n-am ajuns în Luhansk, când încă se mai simțeau adieri europene, ce șanse sunt s-ajung de-acum încolo, când... ?!

”Luhansk e un oraș al florilor”, susține informatorul meu. ”Fii atent: iei avionul de Viena de la Otopeni, schimbi la Viena, cobori la Kiev, schimbi, și gata, ai ajuns la Luhansk! Simplu. Cam 30 de ore, cu tot cu așteptatul prin aeroporturi. Din păcate, avionul nu aterizează aproape de oraș, ci undeva la vreo 25 de kilometri, iar drumul e plin de gropi; prin comparație, DN 1 e Germania. Ai ajuns, te cazezi: toate hotelurile se cheamă ”Drujba” (”Prietenie”, traducerea mea. Pentru ăștia mai tineri). Ieși prin oraș să bei ceva, toate localurile se cheamă ”Blinok” (asta nu știu ce înseamnă); case nu există, doar blocuri, care n-au nume, evident, doar numere. Atmosfera e cam ca la noi, pe vremea lui Iliescu I (adică ’90 – ’95. Paranteză tot pentru tineri): prețuri mici, băutură proastă, mâncare destul de bună, discuții despre trecut și despre pariuri sportive. Altfel, lumea nu e săracă, dar cocalarii locali sunt jenant de bogați; e-adevărat că-s foarte puțini, față de cum e la noi. Există mici insule de civilizație (”de capitalism” se zice pe-acolo), adică cârciumi europene, cu bere străină, vinuri franțuzești și chiliene, bucătărie internațională și vorbitori de engleză: cam 5% din localurile orașului, poate mai puține. Dar alea-s cu primejdie: Luhanskul este orașul number one în lume, în materie de fete ce vor să se mărite cu străini, de aici densitatea incredibilă de florării, magazine de cosmetice și saloane de înfrumusețare, nu că localnicele ar avea nevoie; dacă mergi în Luhansk la futut, zici c-ai trăit degeaba. Da’ altele te ard pe tine, Mihăiță, deci uite ce-ți zic eu: vezi că vodca lor e făcătură.”

Informatorul meu a fost în Luhansk în 2010. Înțeleg că de atunci s-a mai schimbat câte ceva. Am preferat totuși să ortografiez ”Luhansk” și nu ”Lugansk”, din respect pentru micuța Lena, patrioata.

text aparut in numarul 21 din 2014 al revistei "Catavencii"