Payak, Arbanasi

De când cu scălămbăielile bufonului de Tsipras, trăiesc într-o presiune teribilă: e ca și cum aș fi închis într-o budă rurală împreună cu un roi de viespi. Când stă omul pe budă, vrea să-i fie bine, dar mie ce bine să-mi fie, cu toate viespile alea pe capul meu! Pe cap și mai ales pe alte părți... domnule, este nenorocire!

Ce se-ntâmplă: mi se-ntorc amicii de prin concediile lor de middle class, din Grecia, adică, și dau în mine ca-ntr-un sac de box. Nu e zi să nu sune telefonul de zece-douăzeci de ori și să fiu somat (”Scrie, bă, că e bine-n Grecia, că nu-i nicio criză!”), amenințat cu moartea (”Mihai, dac-ai știi cât ne-am distrat!”), ba chiar lovit cu copiii mici (”A zis mami să-ți zic c-a fost foa’te f’umos și am mâncat bun-bun și tati s-a-mbătat ca po’cul”). Sincer, nu înțeleg ce le-a cășunat la toți pe mine! De ce nu scriu singuri ce bine-i la greci, dacă s-a umflat orezu-n ei și vor să-ndrepte lumea cu umărul; sau de ce nu se duc cu miloaga la Grig Bute, că el a fost p-acolo și-a văzut ce și cum! Pe mine m-a durut în cot de Tsipras și de-alți măscărici (era unul care umbla ras în cap și tras în geacă de motor… ăla era primejdie!), m-am uitat la televizor când am avut timp și mi-am văzut de treabă. Eu nu-s nici clasa mijlocie, să frec menta prin insule, și nici activistă de stânga, să salvez balenele, câinii vagabonzi, Pata Rât și pensiile sărmanului popor grec. Treaba lui, pe mine să mă lăsați în pace!

Când am de mers spre sud (rar! Cât mai rar…), trec frumușel Dunărea la Giurgiu și o țin întins până la Arbanasi, lângă Veliko Târnovo: 176 km, două ore și 46 de minute (am căutat pe Google Maps, dar fac mai mult, că stau și la frontieră… dacă nu suntem în Schengen! Ghinion). Acolo îmi iau cazare, mă duc și mănânc de prânz la Payak, la grădina de vară, apoi mă culc de-amiaz, să-mi priască. Seara mă urnesc cu greu, fac o plimbare, iar cina o iau tot la Payak, dar la mehană de data asta; mă-ndop până plesnesc, beau Mavrud bulgăresc până mă fac tanc și aia e. Grecia-mi trebuie mie?!

Arbanasi e o frumusețe. Un sat tradițional, dar nu mâncat de sărăcie, ci foarte prosper (pentru standardele timpului, secolul XVIII), plin de expați români, boieri brâncoveni, ghiculești, văcărești, mă rog, toată gașca; aia e fost epoca lui de glorie. Pe urmă s-a ales praful. Pe vremea lui Jivkov, însă, au dat nemții niște bani (tot ei, tot nemții!) și satul a fost reconstruit cu migală și pricepere, să arate ca-n urmă cu două sute de ani, iar după comuniști a venit mafia, care a cumpărat tot (pe bune sau cu japca, nu știu). Evident, mafioții n-au avut habar să facă turism (”industria ospitalității”, cum se zice acum), așa că, treptat, afacerile au fost preluate de oameni serioși, care-au făcut din Arbansi ce este acum: o perlă. Plus că există și-un bonus: este românifree!  Încă.

text publicat în numărul 30/2015 al revistei Cațavencii

Distance Running

Mă explic: Distance Running este o revistă. Și ce scrie în această revistă? Vrute și nevrute, asta scrie, dar ce mă interesează pe mine este că aici găsești o listă a curselor acreditate din toată lumea (prin ”curse acreditate” înțeleg alergările de 42,195 km, 21,1 km și 10 km, care fac parte din circuitele AIMS). Și ce vedem noi pe listă?

Păi vedem că România are trei curse acreditate (două la București și una la Timișoara). Și ce-i cu asta? Păi, e, că putem face comparații cu vecinii direcți și indirecți. Ia să vedem:

Ungaria are două maratoane, ambele la Budapesta; Serbia are trei, unul la Belgrad și două la Novi Sad; Ucraina are unul singur, lângă Kiev (dar nu în oraș); Bulgaria și Republica Moldova nu au niciunul.

Vecinii indirecți cum stau? Păi, Polonia are opt, răspândite prin toată țara, Cehia tot opt, Slovacia are două, Croația trei, Bosnia unul, Muntenegru unul, Grecia două, Turcia trei. Cred ca ne ajung vecinii ăștia, că șmecheria e să ne comparăm cu grupa mică, unde jucăm noi, nu cu granzii. Ăia-s altă ciorbă.

Bun, acum ideea. Cursele acreditate sunt internaționale, sunt în circuitul profesioniștilor, iar asta înseamnă că ai parte de suport logistic și juridic deosebit, plus atragere de sponsori, plus multe chestii. Dar ca să ajungi cu maratonul tău până la acreditare, ai nevoie de un număr minim de alergători plătitori, ai nevoie de o masă critică de oameni care vor să participe la așa ceva.

Aici voiam să v-aduc. Din cine e compusă această ”masă critică”? Eu cred că e compusă din oameni care au parte de venituri peste medie și de educație mult peste medie. Ca să alergi de bunăvoie atâția kilometri, nesilit de nimeni și să plătești pentru asta, e nevoie să ai de unde (1) și să știi de ce vrei s-o faci (2). Or, un om sărac, flămând și ignorant nu va face niciodată așa ceva. El are alte priorități.

Concluzie: ”masa critică” reprezintă clasa mijlocie a unei țări, middle class-ul ăla după care plângem de atâția ani. Sigur, nu toți cei din middle class aleargă la maratoane, dar toți cei care aleargă la maratone sunt din middle class (în afară de profesioniști, ăia aleargă pentru bani). Acum, dacă acceptați acest punct de vedere, de ce ar fi România altfel? De ce vecinii noștri sunt complet diferiți de noi, în bine, iar noi suntem complet diferiți de ei, în rău?!

Nici vorbă de așa ceva. Suntem mai săraci, mai tolomaci și mai leneși doar față de poloni și de cehi. În comparație cu restul caraghioșilor din Est, stăm cam la fel... sau chiar mai bine.