Nerone, Florența

Există sfaturi pe care le uiți (majoritatea) și sfaturi pe care nu le poți uita niciodată, atât de tâmpite sunt. Iată un exemplu: ”Știi ce fac eu când sunt depresată, puiule? Îmi dau singură o veste bună!”. Precizez, deși este futil, că am citat-o pe numita Luminița, din îndepărtata mea tinerețe, iar ”puiul” citat eram chiar eu (mă rog, acum un sfert de secol, sau pe-aproape).

Pentru că-mi merge atât de rău în ultimul timp, am decis să urmez inubliabilul sfat și să-mi dau o veste bună. Ca să echilibrez lucrurile, voi însoți vestea bună pentru mine de o veste proastă pentru voi, cititorii. Iată vestea bună: cârciuma Nerone din Florența este cel mai frumos loc în care-am eu consumat alcool, în acest ultim sfert de secol, și-mi voi aminti întotdeauna cu emoție și cu oftat de locul ăla. Vestea proastă e că nu vreau români acolo, să-mi strice mie ploile, așa că nu dau niciun fel de recomandare despre cum se ajunge la Nerone. Da, exact. Sunteți români, deci potențiali agenți ai distrugerii și întinării, deci țineți-vă departe de tot ce e venust și pur pe această lume. Am zis!

Apropo, asta cu ” venust și pur” nu este a mea, e-a lui Caragiale Jr. Dar nu contează, esențial e vă intre-n cap că n-aveți ce căuta la Nerone, sau, cel puțin, dacă ajungeți acolo (știe Dumnezeu cum!), să vorbiți măcar într-o limbă mai de Doamne-ajută, că și-așa mi-e rușine de mor după ce trec de Nădlac.

Închid paranteza. Povestea mea e simplă: mă rătăcisem prin Florența, eram ud după o ploicică, flămând și înghețat (martie!). Nevastă-mea mă cicălea la foc automat, c-o dor picioarele, c-o să murim degerați ca la Stalingrad, c-o să ne mănânce canibalii etc (cunoașteți repertoriul femeii române, e neschimbat de la Doamna Oltea încoace: ”Du-te tu acolo dacă ești nebun, eu stau încuiată-n casă, unde-i cald și bine”). Fatalitate! Ora târzie, totul închis. Harta uitată la hotel, telefoanele descărcate, nu mă puteam orienta nicicum, aveam și cădere de glicemie (de ea nici nu mai zic). 

Atunci, în acea clipă magică-n care se salvează (sau nu) destine, am dat colțul. Adică am avut o sclipire de geniu cum numai Alexandru, Cezar, Napoleon și Gâlcă au mai avut la vremea lor, și-am cotirlit-o pe-o stradelă dubioasă, unde am văzut Poarta (The Gate): ”Nerone. Trattoria. Pizzeria. Nel 1943”. Am intrat, am consumat, am nemurit timp de două ore florentine, d-alea de amintirea cărora te-agăți când dai de greu. Asta e tot.

text publicat în numărul 21/2015 al revistei Cațavencii

Balul Catavencu (3): Catavencii

Special nu v-am zis cum erau imbracati catavencii, ca sa am ce scrie acum. Asa!

Pai erau trasi in niste fracuri (sau smochinguri, ca nu prea le deosebesc p-astea, eu crescand mai mult la tara), cu meloane in cap si cu papion la gat. Catavencele (sunt mai multe fete, dar eu le stiu doar pe Simona si pe Roxana) erau in rochii negre, sobre, parca prea sobre, totusi, pentru un bal. Le veneau bine, dar le faceau inaccesibile, asa ca pe Simona n-am pupat-o nici macar pe mana, pe obraz ce sa mai zic.

In general n-am prea interactionat cu ei, ca stateau sus pe scena, pe doua randuri, unii asezati pe banca si altii in spatele lor, in picioare. Numai Eugen Istodor flana dezinvolt prin sala, ba a luat-o si pe Cezara la dans, doar asa de chichi, ca inca nu-ncepuse dansul. A, si mai era si Stefan Agopian la o masa cu Dragos Musat si Viorel Motoc, vorbea preocupat cu niste intelectuali, pana cand s-a asezat Beni Goace la masa aia si Agopian n-am mai vorbit doar cu intelectuali.

Dupa ce s-a spart gasca de pe scena au coborat si ei in sala, sa-si clateasca gatul cu cate ceva, ca pana la urma era balul lor, heya? Asa am apucat si eu sa-l bat pe spate pe Radu Alexandru (a propus o minune alternativa la icoanele care plang, ca sa “creada” si el: Isus cu doua bidoane de bere si alai de prostituate gratis), sa ciocnesc cu Nic Sarbu (tot nu mi-a explicat ce-s alea “centurile Van Allen”, cica sa trec pe la redactie c-o atentie, o damigeana, ceva, si ma lamureste el). Au mai trecut pe langa noi Alexandru Cristorian (care s-a ras pe cap, o fi de bine?), Doru Buscu (pe care parea sa-l cunoasca toata lumea, ca-l salutau toti - sau poate o fi imprumutat bani de pe la oameni si acum i se aminteste in mod finut?!), Alexandru Dutu, care arata mult mai slab imbracat decat dezbracat (in tricou la fotbal parea numai fibra, acum la bal parea numai oase), Andrei Mantog, la fel de dezinvolt ca pe terenul de fotbal, desi fara motiv, c-a stat pe apa minerala, si in sfarsit Gabi Drogeanu. L-am lasat la sfarsit pentru ca era greu sa vezi ceva dincolo de el, d-aia i-am asezat pe toti in fata si pe el la coada. Daca il lasam ultimul pe Mihai Ionescu, bunaoara, nu-l mai zarea nimeni.

Nu ma intrebati de Catavencii absenti, ca habar n-am unde s-au pitulat. Sau poate cand au aparut ei, eram eu deja avioane – dar despre asta in episodul viitor, ultimul.