Paprika Csárda, Schengenraum

„Urât mi-i de muierea beată și de bărbatul fără bani”, spune o vorbă populară de pe la noi din sat; n-aș putea preciza cine este „muierea beată”, dar bărbatul fără bani sunt eu, și nu de azi, de ieri, ci de când mă știu. Nu c-ar fi vina mea; planeta asta e greșit făcută, asta este singura explicație. Altfel, ehehe!

S-a nimerit, totuși, să se potrivească astrele așa cum trebuie (și cum ar fi normal!), eu să fiu cu buzunarele pline de bani (la propriu: bancnote de 50 și de 20, lire și euro, multe, nu mai știu câte; multe), iar în jurul meu muieri bete. Nu una singură, nicidecum, ci vreo patru-cinci mese. La Paprika Csárda, în Ungaria. Muierile erau românce, ucrainience și rusoaice din Republică și din Transnistria. A fost veselie mare! Desigur, n-a durat mult, că oamenii de ordine nu le-au dat voie să se și bată, adică după ce și-au zis ei c-au țipat destul unele la altele, s-au dus la bărbații lor și i-au rugat cu frumosul să le ducă la culcușuri. A mers, s-a evacuat sala fără alte incidente. Eu am mai rămas, dar foarte puțin, fix cât să se supere nevastă-mea (era foarte obosită, condusese mult) și să mă felicit ca un porc că m-am învârtit, moca, de încă un subiect gras. Asta-i viața!

Pe vremea când nu exista Spațiul Schengen, orășelul Hegyeshalom era un punct foarte important, că acolo era vama dintre Ungaria și Austria, un fel de Nădlac unguresc: tiruri, microbuze, autobuze, șoferi, călători... lume multă. Toți oamenii ăștia aveau nevoie de mâncare, de toalete, de locuri de dormit, de câte și mai câte: bani! Că așa-i la drum, cheltuiești, fie că vrei, fie că nu. Dar după 2007, pe locuitori îi aștepta ruina, erau terminați, falimentari, mofluzi (așa credeau ei). Când, însă, România a fost lăsată pe dinafară, de-abia atunci a început să curgă adevăratul râu de aur prin Hegyeshalom, că e perfect logic să te oprești aici înainte să intri-n adevărata Europă, cu prețurile ei. Cine știe, cunoaște: fie că vii din București, Constanța, Odessa, Tiraspol, Chișinău, Cernăuți sau Liov, te oprești, mănânci, bei, dormi, totul la prețuri mai umane, apoi îți faci o cruce până la buric, zici un „Doamne-ajută” și te avânți dincolo, ca să faci bani. Sau ca să-i speli pe-ai tăi. Repet: cine știe, cunoaște!

Tot omenetul ăsta curgea în sens invers față de noi (veneam din Franța) și avea cu totul alte priorități: că a cui e Crimeea, că cine a-nceput războiul, că Putin, că sancțiuni, c-o să vedeți voi etc. Ce era să fac? Am tras cu urechea. Cine știe, ...

articol publicat în numărul 12/2017 al revistei Cațavencii 

Nerone, Florența

Există sfaturi pe care le uiți (majoritatea) și sfaturi pe care nu le poți uita niciodată, atât de tâmpite sunt. Iată un exemplu: ”Știi ce fac eu când sunt depresată, puiule? Îmi dau singură o veste bună!”. Precizez, deși este futil, că am citat-o pe numita Luminița, din îndepărtata mea tinerețe, iar ”puiul” citat eram chiar eu (mă rog, acum un sfert de secol, sau pe-aproape).

Pentru că-mi merge atât de rău în ultimul timp, am decis să urmez inubliabilul sfat și să-mi dau o veste bună. Ca să echilibrez lucrurile, voi însoți vestea bună pentru mine de o veste proastă pentru voi, cititorii. Iată vestea bună: cârciuma Nerone din Florența este cel mai frumos loc în care-am eu consumat alcool, în acest ultim sfert de secol, și-mi voi aminti întotdeauna cu emoție și cu oftat de locul ăla. Vestea proastă e că nu vreau români acolo, să-mi strice mie ploile, așa că nu dau niciun fel de recomandare despre cum se ajunge la Nerone. Da, exact. Sunteți români, deci potențiali agenți ai distrugerii și întinării, deci țineți-vă departe de tot ce e venust și pur pe această lume. Am zis!

Apropo, asta cu ” venust și pur” nu este a mea, e-a lui Caragiale Jr. Dar nu contează, esențial e vă intre-n cap că n-aveți ce căuta la Nerone, sau, cel puțin, dacă ajungeți acolo (știe Dumnezeu cum!), să vorbiți măcar într-o limbă mai de Doamne-ajută, că și-așa mi-e rușine de mor după ce trec de Nădlac.

Închid paranteza. Povestea mea e simplă: mă rătăcisem prin Florența, eram ud după o ploicică, flămând și înghețat (martie!). Nevastă-mea mă cicălea la foc automat, c-o dor picioarele, c-o să murim degerați ca la Stalingrad, c-o să ne mănânce canibalii etc (cunoașteți repertoriul femeii române, e neschimbat de la Doamna Oltea încoace: ”Du-te tu acolo dacă ești nebun, eu stau încuiată-n casă, unde-i cald și bine”). Fatalitate! Ora târzie, totul închis. Harta uitată la hotel, telefoanele descărcate, nu mă puteam orienta nicicum, aveam și cădere de glicemie (de ea nici nu mai zic). 

Atunci, în acea clipă magică-n care se salvează (sau nu) destine, am dat colțul. Adică am avut o sclipire de geniu cum numai Alexandru, Cezar, Napoleon și Gâlcă au mai avut la vremea lor, și-am cotirlit-o pe-o stradelă dubioasă, unde am văzut Poarta (The Gate): ”Nerone. Trattoria. Pizzeria. Nel 1943”. Am intrat, am consumat, am nemurit timp de două ore florentine, d-alea de amintirea cărora te-agăți când dai de greu. Asta e tot.

text publicat în numărul 21/2015 al revistei Cațavencii