Se afișează postările cu eticheta bugeac. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta bugeac. Afișați toate postările

marți, 4 iunie 2013

Basarabia



Ani în șir am râs de români și de unguri. Românii nu știau decât minciunile naționale pe care le-nvățaseră la școală, în comunism (și pe care profesorul Boia le numește, duios, ”mituri”), iar ungurii se credeau deștepți, că auziseră de pe la părinți că alea-s minciuni, dar în schimb luaseră de bune propriile lor minciuni naționale (să le spunem ”mitologii”, ca să fim în acceași notă cu don profesor).

Dar uite că mi-a venit și mie rândul. Asta e!

Am crezut sincer că explicația aia cu numele teritoriului dintre Prut, Dunăre, Nistru și mare este fundamentată științific. Că, adică, cândva prin secolele XIII sau XIV, domnitorii nou-născutei Țări Românești aveau un soi de control (militar, politic, simbolic... cine știe?) asupra Bugeacului, și că de-atunci a rămas acelei pătrățele de pământ porecla ”Basarabia”, în amintirea dinastiei care domnise acolo, chiar dacă pentru puțin timp. Și că, pe urmă, denumirea s-ar fi aplicat, cine știe din ce motive obscure, asupra întregului teritoriu cedat Rusiei la 1812. Și, deci, nu e nimic jignitor să îi numesc pe cetățenii Republicii Moldova ”basarabeni”. Nu numai că nu-i jignesc, mă gândeam eu în capul meu, dar chiar îi flatez, că actuala Republică e sensibil mai mică decât ”Basarabia” de la 1812. Ca să fac o comparație, e ca și cum mi-ar zice mie cineva ”român mare”, în loc de ”român”!

Înainte de a merge mai departe, o precizare: prin ”Bugeac” înțeleg actualele raioane ucrainiene ale oblastului Odessa, din dreapta Nistrului, plus raioanele Republicii Moldova de la sud de linia (imaginară) Bender – Leaova, adică ceea ce se cheamă acum ”Regiunea de dezvoltare Sud” în jargonul administrativ de la Chișinău. Am terminat precizarea.

Ei bine, așa cum demostrează Marian Coman, în cartea ”Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV – XVI)”, nici vorbă de vreo formă de control politic al dinastiei Basarabilor asupra Bugeacului. Nimic! Numele ”Basarabia”, aplicat Bugeacului, apare târziu de tot, pe hărți tipărite în Italia și Germania, și provine din crasa ignoranță a Europei Centrale față de geografia și toponimia Europei de Est. Inițial, Țara Românească apărea pe hărți ca ”Basarabia” (logic: țara dinastiei basarabe!), dar pe urmă i-a fost schimbat numele în ”Ungrovlahia” (iar logic: țara ”vlahilor” de lângă Ungaria), așa că denumirea ”Basarabia” nu mai denumea acum nimic. Deci au împins-o și ei mai spre est, în niște ținuturi despre care n-aveau nici cea mai vagă idee. Foarte interesante sunt și tribulațiile, pe hărți, ale Moldovei (numită la început ”Valahia”, incredibil! Nu asta am învățat la școală!), dar vă las să le descoperiți singuri. Merită!

Ergo: este jignitor să-i spui cuiva din Republica Moldova că e ”basarabean”, pentru simplul motiv că oamenii de-acolo nu și-au spus niciodată așa. Ei și-au spus întotdeauna ”moldoveni” sau ”moldovani”, ceea ce dealtfel afirmă, cu surprindere și nedumerire, însuși Miron Costin (găsiți citatul exact în cartea lui Coman). El, săracul, abia la studii, în Polonia, a aflat că un sfert din țara lui era cunoscută în Europa ca ”Basarabia” și că europenii (polonezi, în cazul ăsta), erau convinși că se numea așa pentru că fusese ”sub Basarabi”! Nici Miron Costin, nici moldovenii din Cetatea Albă sau din Chilia nu auziseră de-așa ceva, neam de neamul lor... și vorba aia, erau pe-acolo cam de multișor!

Nici mie nu mi-ar plăcea să mi se spună la Chișinău ”Bă, ungrovlahe!”. Bine, nici actualul ”Mă, țîgan împuțît!” nu-mi place, dar măcar cu ăsta m-am obișnuit și-l pun pe seama îndoctrinării sovietice (și, acum, rusești). Totuși, asta va trece, sper. Dar dacă le intră chișinăuanilor ”ungrovlahe” în cap... păi nici nu le mai iese!

miercuri, 16 ianuarie 2013

Dușmanul de serviciu



Orice om are prieteni, dar nu oricine are dușmani. Asta e o constatare á la Palice, dar să nu uităm că mie mi-a luat peste două decenii ca să mă prind. Păi cum vine asta?!

Aparent, există o foarte mare nevoie în psihicul omenesc, o necesitate de care nu se vorbește: nevoia de dușmani. La unii oameni, această necesitate e foarte presantă, la alții e foarte slabă, greu de observat. Dar ea există. Să deslușesc: am un amic foarte bun și vechi (nu-i dau numele, om de afaceri, om cu greutate!) care are atâta nevoie de dușmani, încât și-i inventează. El face parte din prima categorie. Eu fac parte din cea de-a doua, sunt prototipul ei: n-am nevoie de niciun dușman, ducă-se pe pustii! Asta, așa, la prima vedere, pentru că adevărul e ceva mai subtil.

De fapt, nevoia de dușmani e foarte strâns legată de agresivitatea înnăscută din firea cuiva: cu cât ai o natură mai războinică, mai conflictuală, cu atât ai mai mare nevoie de dușmani; pe de altă parte, firile contemplative sunt mai puțin dispuse la ”dușmănie”. Dar numai în aparență. De fapt, un aparent ”pacifist” (eu) are tot atâta nevoie de dușmani ca și cel mai înverșunat războinic, dar pentru că sunt mai laș decât el, îmi ascund această nevoie, chiar și față de mine însumi. Prefer să-mi clocesc dușmăniile în subconștient și să nu vorbesc despre ele niciodată, așteptând momentul potrivit (iar dacă el nu apare, respectivul conflict se consumă în imaginație, ceea ce e suficient pentru o fire într-adevăr contemplativă!). Pe când stilul amicului meu este exact la polul opus, adică el caută dușmani cu lumânarea, și dacă nu-i găsește (adică dacă nimeni nu răspunde la provocările lui), și-i invetează: ”Bă, tu ești dușmanul meu!”.

Cine e mai rău, mai fundamental ”stricat” la minte? Așa, la prima vedere, el. Cum ar fi să mergi pe stradă și să te trezești că unul îți dă un pumn în cap, pe motiv că a decis că ești dușmanul lui?! Nu ți-ar conveni, corect? Dar ia gândește-te mai bine: dacă eu, omul aparent pașnic, dar în fapt bolnav la creier, mă fac toată viața că n-am nimic cu tine, dar dacă mi se ivește ocazia, te lovesc mișelește când nu te aștepți? Cum e mai rău?

Unde vreau să ajung cu asta: națiunile sunt la fel ca oamenii. Unele mai certărețe, mereu în căutare de dușmani (de cele mai multe ori, imaginari), altele mai potolite. Să dau exemple: de-a lungul istoriei lor, românii i-au considerat pe turci ”dușmanul de serviciu” (secolele XIV – XVII), apoi pe greci (XVII – XIX), apoi pe ruși (XIX – XX). Astea, să zicem, ar fi principalele dușmănii istorice din imaginarul național românesc, la care se mai adaugă una, cea mai dragă și mai actuală: ungurii, bunînțeles. Ei ar fi, să zicem, ”dușmanul de serviciu” pentru începutul de secol XXI, deși e o mică problemă: nimeni nu știe chestia asta în Ungaria.

Și acum vin cu întrebarea: OK, ungurii sunt dușmanul nostru de serviciu, dar ei nu știu asta. Atunci al cui dușman de serviciu suntem noi, domnilor? Este că habar n-aveți?

Răspuns: în Ucraina, românii sunt dușmanul de serviciu. Nu Polonia, nu Rusia, nici chiar Belarus, deși cu ăia n-au lămurit încă problema delimitării de frontieră în Pripet; nu, România e dușmanul! Și știți cu ce argumente? Exact cu argumentele pe care românii le folosesc asupra ungurilor (”vor să ne fure Ardealul, sau cel puțin să-l facă să secesioneze”). Ia ascultați aici partitura ucrainiană: ”România vrea să ne fure Bucovina și Bugeacul, să se unească cu Republica Moldova și apoi să provoace secesiunea Ucrainei de Vest!”.

Am rămas mut când am auzit ce ”program” geopolitic are țara mea, iar eu habar n-aveam! ”De unde dracul, mă, scoți asemenea tâmpenii?”, l-am întrebat pe informatorul meu. ”La Kiev toată lumea știe asta”, mi-a replicat el, agresiv. ”Dar n-o să vă meargă, o să vă dăm noi peste bot, românilor!”.

Hop, că m-am trezit și eu că-s dușmanul de serviciu al cuiva! Din fericire, nu al cuiva foarte deștept... cel puțin în raport cu mine.

Acum, altceva mă frământă: nu cumva sunt și eu la fel de tâmpit, în raport cu un budapestan?!

joi, 28 mai 2009

Basarabia si Noaptea Muzeelor

O alta amintire de la Noaptea Muzeelor, de data asta de la Muzeul Hartilor si Cartii Vechi: stiam eu cate ceva despre Basarabia, dar acum m-am convins!
Ca structura, bucata asta de pamant dintre Prut si Nistru e facuta din doua “piese”: o zona de dealuri inalte, calcaroase, impadurite si pline de vii si livezi (jumatatea de nord); si o zona foarte joasa, de campie plata, cam malstinoasa (jumatatea de sud).
Ei bine, pe aproape toate hartile din muzeu (99% dintre ele), jumatatea de sud apare ca o alta tara fara de jumatatea din nord! Nordul asta apare integrat Moldovei medievale (iar acum Republicii Moldova), in schimb sudul apare ca foarte plimbaret, intre stapani diferiti: Hanatul Crimeii, Valahia, Moldova lui Stefan, Turcia, Rusia, Romania, iar Rusia, iar Romania, iar Rusia, si acum Ucraina. De fapt, in clipa de fata, jumatatea de sud e impartita intre Republica Moldova (“regiunea autonoma Gagauzia”) si Ucraina (“Odessa oblast”). Care-i de fapt smecheria?
Pai treaba sta in felul urmator: jumatatea asta de sud, campia plata, care se cheama acum “Bugeac”, ofera controlul la gurile Dunarii (daca nu controlul, macar accesul) si la limanul Nistrului. Adica la comert! (Exemplificare: o fi fost Stefan bun strateg, dar dupa pierdut Bugeacul asta a trebuit sa plateasca tribut la turci; ca de obicei, banii au vorbit mai clar decat armele…).
Jumatatea de nord, in schimb, nu ofera nici acces si nici control la nimic, adica e total neinteresanta strategic. De asta face Voronin ce vrea si Uniunea Europeana nu zice nici p^s: pentru ca nu-i pasa! De asta a ramas republica Moldova total izolata, fara prieteni printre vecini (nici romanii si nici ucrainienii nu vor s-auda de ea, iar Europa nici nu stie de existenta acestei tari): e doar o bucata de pamant fara vreo semnificatie politica sau economica. Pentru Rusia, ea conteaza doar ca valoare simbolica, ceea ce arata o data mai mult ca rusii sunt dusi cu capul.
Intrebare: pai, daca jumatatea de nord se cheama republica Moldova, iar cea de sud se cheama Bugeac, de unde pana unde numele de “Basarabia”…?!
D-aia-i bine sa te duci la Noaptea Muzeelor, ca afli d-astea: pai Bugeacul a apartinut de Valahia doar o singura data, pe vremea lui Negru Voda si a lui fiu-sau, Basarab intai. Dupa momentul ala si-a capatat numele (Basarabia = tara lui Basarab), din motiv de prestanta, presupun: a fost cel mai vestic cuceritor.
Curios e ca, treptat, denumirea a trecut si asupra jumatatii de nord, unde a si ramas (noi si acum spunem “basarabenii din Chisinau”); in schimb, in sud ea s-a estompat treptat, pana a fost inlocuita cu actuala denumire, de origine tatara (“Bugeac”).
Ergo: la rasarit de Prut nu exista acum nici statul Basarabia, nici statul Bugeac, asa cum apar pe toate hartile medievale din muzeu (si cum apar si in vorbirea curenta); in schimb, exista un stat (republica Moldova) de care nu vrea sa stie nimeni din Europa, nici macar romanii, si mai exista niste ciudate alcatuiri staliniste (Gagauzia si “Odessa oblast”), de care chiar ca nu stie nimeni pe lume - nici macar oamenii care le locuiesc!