Cluj 2013

Nu mai fusesem prin Cluj de dinainte de 2000 (tocmai din mileniul trecut!). Am dat o tura in vara asta si m-am intors cu urmatoarele concluzii:

orasul a evoluat mult, dar mai putin decat Bucurestiul. Ce vreau sa spun cu asta: Bucurestiul a pornit, in 1990, de la un punct extrem de jos (intreg orasul era o mahala sordida, cum sunt si acum unele zone din partea de sud-vest), iar intre 1990 si 2005 (aproximativ), schimbarile in bine au fost foarte lente, aproape insesizabile. Cazul Centrului Vechi este reprezentativ. Ulterior, schimbarile au avut loc intr-un ritm tot mai rapid, uneori cu efecte comice (cartierele de parveniti din nord si nord-est, de exemplu, care ar putea figura ca material didactic de anti-urbanism), dar in cea mai mare parte, cu efecte benefice pentru calitatea vietii. In Cluj s-a intamplat altfel. Oricat s-au chinuit comunistii sa-l strice, Clujul reusise sa-si pastreze majoritatea cladirilor vechi (printre altele, pentru ca erau mult mai bine cladite decat “vechiturile” bucurestene!), iar dupa 1990 a pornit impetuos sa-si revendice mostenirea istorica. Imi amintesc si acum cat m-au impresionat barurile si cluburile amenajate in fostele pivnite si crame ale palatelor nobiliare, si cat de jalnice imi apareau, prin comparatie, locurile de distractie pe care le oferea Bucurestiul! Dar ceea ce era de facut, a cam fost facut, in cea mai mare parte, pana prin 2005. Nu ca n-ar mai fi nevoie de renovari; mai e, desigur, dar cladirile neglijate nu-ti sar in ochi ca in 1990, acum trebuie sa le cauti. Poate gresesc, dar asta este opinia mea de turist. Deci, ca sa nuantez afirmatia initiala: in ultimul deceniu, sa zicem, Clujul a evoluat mai putin decat Bucurestiul. Pentru ca evoluase mult mai mult in primii 15 ani postcomunisti. Si plecase de la un mult mai inalt standard de civilizatie.

doi la mana: ca suprafata si populatie, Clujul mi se pare mult mai mare decat mi-l aminteam. Sau poate e o impresie de ignorant: eu am stat in Gruia, la hotelul Seven de la intersectia “7 strazi” (prost hotel, apropo!), si mi-am dat seama ca sunt intr-o zona a orasului pe care nici n-o stiam. Si care merita vizitata din plin: ce case, ce gradini, ce villas interbelice si antebelice… mda. Bughezia Mitteleuropei stia in ce sa bage banii. Sunt si destule case de parveniti, parca special ca sa-ti ofere termen de comparatie.

trei la mana: clujenii nu mai sunt tot aia. Mi s-au parut degradati, cocalariti, bucurestenizati, regateniti. Ce tineam eu minte din Cluj era o anumita savoir vivre specifica ardelenilor si moldovenilor, o lipsa de graba bezmetica si de hulpaveala dupa bani (foarte caracteristice oltenilor, bucurestenilor si constantenilor). Graba si hulpaveala pot fi si benefice societatii (asa se fac averile!), dar, de obicei, sunt insotite de nesimtire, agresivitate, necinste si “smecherie”. Poate sunt un idealist, sau un paseist, ma rog, dar acum 15 ani n-am observat aceste lucruri la clujeni, iar acum mi-au sarit in ochi. Credeti-ma, clujenilor, nu e nicio “smecherie” sa va asemanati bucurestenilor in aceste privinte!

ultimul punct: ceva nu s-a schimbat, si anume faptul ca se mananca bine si se bea bine. Clujul nu este deloc un oras ieftin (dimpotriva!), dar, chiar si cu un buget socotit la leu, tot te omenesti pana nu mai poti. Evident, nu e bine sa mergi la fite, c-atunci iti iei teapa garantat (ca peste tot in lumea asta). Dar, daca te lasi dus de gazde in locurile unde merg ei, mananci si bei pana te loveste damblaua (adica “apoplexia” in romana veche!). Sfat: nu te imbata. Clujenii beau de sparg, dar nu am vazut betivi pe strada. La ei, asta e o chestie de prestanta.

Iata o mare diferenta fata de Iasi. Si de Craiova. Si de Bucuresti. Voi reveni asupra chestiunii.

Apropo de diferente: are si Clujul micile lui ciudatenii, ca orice oras mare. Ca locul asta de parcare, de pilda.

Schimbarea la față

Întrebare: cât de vizibilă este schimbarea? Întrebare ajutătoare: cât de vizibilă este schimbarea a ceva pe care nu l-ai văzut de mult? Răspuns (al meu, nu al lui Kant): nicio schimbare, oricât de mare, nu e vizibilă dacă nu vrei s-o vezi, și orice schimbare, cât de mică, este vizibilă dacă vrei s-o vezi.

Studiu de caz: să zicem că ai o soră, plecată din România în anul 2000, stabilită în Statele Unite (în California – precizarea contează!) și revenită într-o scurtă vizită la București în 2007. Constatarea ei, extrem de dezamăgită: ”A, păi nu s-a schimbat nimic! Ce dracu’ tot mințeai, băi fratelo, că orașul s-a schimbat extraordinar și bla bla bla?! Sunt mai multe reclame, dar în rest e exact la fel!”.

Urmarea: tu rămâi total tâmpit de asemenea orbire și te întrebi dacă la proxima ei vizită, în 2014 (să zicem) va observa vreo schimbare sau nu va observa, din nou, niciuna. Pentru tine, ca locuitor al orașului, schimbările sunt evidente, dar pentru ea vor fi? Îndrăznesc un răspuns, un pariu riscat: nu.

Motive. Acum înșir argumentele mele, continuate cu două exemple, unul real, al doilea imaginar. Argumente:

1. Lipsa de cunoștințe (”ignoranța”). Ca să poți face o comparație între două stări ale obiectului de studiu, trebuie să cunoști caracteristicile obiectului în starea A (cu 14 ani în urmă) și în starea B (anul 2014). Să zicem că soră-mea e un observator atent și obiectiv și examinează cu mare atenție starea B. Inutil. Ea nu cunoaște starea A. Cum ar putea s-o cunoască?! Noi, generația copiilor crescuți la bloc, nu am cunoscut din orașul acesta mai mult de câteva străzi: drumul de acasă la școala generală (distanță de două blocuri), apoi drumul până la liceu (în cazul meu, distanță de două stații de metrou), și până la facultate (patru stații de metrou). Alte repere n-aveam (și încă n-am: nici acum nu pot deosebi cartierele Colentina și Pantelimon!). Concluzie: dacă eu, avocatul diavolului, aș face pe ghidul și aș duce-o pe soră-mea să vadă diverse clădiri, bulevarde, piețe și parcuri care nu existau în 2000, ea m-ar întreba, foarte frust: ”Și?”. Nici n-ar putea să mă întrebe altceva, pentru că habar n-are ce era acolo înainte (ruine, maidane etc).

2. Lipsa de interes. Un obiect există pentru tine în măsura în care te interesează, dar pe soră-mea n-o interesează, în acest oraș, decât prietenii din copilărie și adolescență; ce interes ar avea ea să examineze niște străzi sau niște clădiri care oricum nu-i spun nimic?! Repet, o copilărie ”concentraționară”, limitată la câteva blocuri dintr-un cartier periferic, nu te înarmează cu niciun fel de atașament emoțional pentru alte cartiere, ca să nu mai vorbesc de oraș ca întreg. Dacă soră-mea ar fi avut parte, măcar în adolescență, de plimbări prin Cotroceni, Primăverii, Dorobanți, Rosetti sau Centrul Vechi, poate că alta era socoteala; dar, pe vremea adelescenței ei, aceste zone erau încă infestate de țigani, iar casele negustorești din interbelic arătau sinistru, ca niște trape spre iad. În condițiile alea, de ce să fi plecat la plimbare dintre blocurile cunoscute? În condițiile astea, cum să aibă ea cea mai vagă idee despre Bucureștiul care-și linge rănile comuniste, și care va fi cândva un oraș european (parțial, deja e, în câteva puncte, deocamdată izolate într-un ocean de Orient)?!

Exemple:

1. Am fost în Istanbul în 1992 și în 2012. Deci după 20 de ani! Ce schimbări am observat? Aproape niciuna! Și doar nu-s nebun, le-am căutat cu lumânarea... dar nimic, sau aproape nimic! Singura diferență clară, pentru ochii mei de turist, e că acum există metrou în Istanbul, iar atunci nu era; în rest... . Pe de altă parte, ”marca” unui oraș e dată de ceea ce are numai el și nu are alt oraș: pentru Istanbul, pisicile vagaboande, mâncătoare din gunoaie. Pentru București, câinii vagabonzi, mâncători din gunoaie. Revăzând aceste ”branduri locale”, un turist cu experiență exclamă imediat: ”Sunt la Istanbul/București!”. Iar pentru soră-mea va fi cu atât mai clar: ”Uite, bă fratelo, că e plin de maidanezi! Ce dracu’ ziceai că s-a schimbat?!?!”.

2. Să zicem că mă întorc în satul meu din care-am plecat acum 30 de ani. Și acolo dau peste un ghid binevoitor care mă duce să-mi arate ce s-a mai ”schimbat” în Ghijasa: ”Uite, a lu’ Popeagă și-o văruit gardu’... a lu’ Achim și-o cumpărat capre... a lu’ Raicu și-o vândut șura, no auz’!”. Păi cum aș reacționa eu? M-aș uita la omul ăla ca la un căzut din lună. Ce, astea-s schimbări de paradigmă? Astea-s fleacuri, monșer!

Și, credeți-mă, diferența dintre California și București este mai mare decât diferența dintre București și Ghijasa!

Alegeri fara miza

Acum c-am terminat si proiectul asta (Vacante 2009 – Ghidul calatoriilor de iarna), ma intorc la blogareala, desi sunt convins ca n-am lipsit nimanui: asa e sportul asta, ca traficul auto, fiecare ar vrea sa fie singurul sofer iar toti ceilalti sa stea pe trotuar si sa-l invidieze ca are masina. In practica, insa, toata lumea are masina si se injura fiecare cu fiecare, si toti in cor injura guvernul, ca n-are solutii pentru deblocarea traficului. In ceea ce ma priveste, ofer gratis o solutie pentru soferii exasperati: mersul pe jos si cu metroul.

Asa si cu blogareala: cand erau putini, ii citea multa lume si se minuna ce destepti sunt; acum ca suntem multi, nu ne mai citeste nimeni, ne citim intre noi si ne sictirim plini de zel. Exact ca soferii in trafic. Singura diferenta e ca blogarii nu tin bate de baseball in portbagaj.

Bun, sa revenim. Incep prin a-i raspunde delicioasei noastre colege Aida, aceasta Casandra mioritica. Iata parerea mea proprie si personala:

1. Romania este o tara perfect normala a Estului Europei.
2. Romanii nu sunt nici mai prosti si nici mai destepti decat ceilalti est-europeni; ei se aliniaza tiparului Bulgaria – Ucraina – Rusia, cu un mare procent de parveniti grobieni, si nu tiparului Polonia – Ungaria – Cehia – Slovenia, cu o clasa de mijloc consolidata si cu stil.
3. Oferta culturala din Romania este la acelasi nivel cu cea din Estul Europei.
4. Oferta politica din Romania este la un nivel superior celei din Estul Europei (luat in medie, nu cel dintr-o anumita tara).
5. Apropiatele alegeri prezidentiale din Romania sunt lipsite de miza istorica (singura lor miza este cea strict politica, mai exact politicianista). Nu a fost cazul prezidentialelor din 2004, 2000, 1996, 1992, 1990, unde miza a fost istorica.

Referitor la punctul 5 (cel care da sens acestui post), vreau a spune ca, indiferent care dintre cei trei candidati cu sanse (Basescu, Geoana, Antonescu) castiga, parcursul Romaniei nu se va schimba. Din Uniune si din NATO nu va fi data afara, reconstructia va continua ca si pana acum (sau mai repede, sau mai incet, n-are importanta; dar va continua), clasa de mijloc se va consolida in continuare, satele se vor depopula mai departe (e inevitabil), putinele fabrici ramase se vor inchide (si cele poluante la fel, dar in ritm mult mai lent, si din alte motive), iar muntii mei iubiti vor fi de la an la an mai lipsiti de turisti romani. Si asta e inevitabil, desi pentru mine e foarte trist. Asta e. Distractia de fite e mult mai seducatoare decat distractia de nashpa. Pacat, si mie imi pare foarte rau, dar n-am cum sa schimb o lege a naturii umane.

O mica observatie: s-ar putea, totusi, ca Romania sa-si retraga trupele din Afganistan, daca Basescu pierde alegerile. Parerea mea este ca acesta ar fi un pas gresit (nu plecarea lui Base, ci retragerea trupelor).

Asta-i insa un subiect pentru un post viitor.

p.s. Evident, voi merge si de data asta la vot. Si voi vota cu candidatul propus de UDMR, ca de obicei.