Limitele democrației

Citind cartea lui Martin S. Martin, am remarcat o afirmație: ”America este o republică, nu o democrație”. Am fost foarte izbit de implicații: adică marii exportatori de democrație, americanii, nu au democrație la ei acasă? Da’ ce, democrația nu e bună? Sau democrația e la fel ca junk-food-ul: bună pentru voi, care-o cumpărați, dar nu și pentru noi, care v-o vindem?

Expunerea pe care autorul o susține în acel capitol (Scrisoarea a doua, pagina 52) e foarte deșteaptă și merită citită la orice oră, dar nu despre ea e vorba acum. Ci despre democrație ca sistem. Deși trebuie spus că autorul are în vedere ”democrația directă”, când spune ”democrație”, și nu ”democrația mediată/indirectă/reprezentativă” (spuneți-i cum vreți), cea care există într-adevăr în America (el o numește mereu ”republică”).

După ce-am asistat la alegerile parlamentare din 9 decembrie 2012, am înțeles în sfârșit ce vrea să spună Martin S. Martin. Sunt de acord cu el: da, democrația directă are niște limite (de funcționare). Pe care și le-a atins, nu numai în România, ci în toată Europa, dar alde România este un caz mai grav, ca și Grecia. Am să enunț aceste limite (numidu-le ”probleme”) și apoi încerc să ofer soluții pentur fiecare, atât cât mă ajută mintea.

1.   Problema traseismului politic. Este cea mai simplă și cea mai ușor de observat la statele noi (născute în secolele XIX, ca Grecia și România, sau XX, ca Ucraina). Nu am să zăbovesc, c-o știți cu toții: politicienii nu au crezuri doctrinare, ci doar dorința de a se folosi de putere pentru propriul bine, așa că migrează dintr-un partid în altul fără jenă, în funcție de ”ofertă”. Asta înseamnă că aceste partide nu fac politică de idei, ci politică de persoane (cum e mai rău!).

Soluție propusă: stagiul minim (”soluția UDMR”, cum s-ar zice, că dintre partidele din România, e singurul care a pus-o în practică). Un membru de partid nu poate avea o funcție de conducere (oricare!) dacă are o vechime mai mică de 2 ani (sau 3, sau 4) în partidul respectiv. Adică dacă eu, politicianul Pulea Spătarul, trec de la partidul X la partidul Y, stau doi anișori pe bară, fără funcție de conducere, la lipit afișe; să vedem dacă-mi convine!

2.   Problema mandarinatului politic. Universală, atât în UE cât și în America, poate ceva-ceva mai puțin gravă în Japonia: politicienii se specializează într-atât în politică, încât nu mai știu să facă altceva. Ergo, ei sunt dispuși să facă orice (chiar orice!) ca să rămână în politică, pentru că altfel ar muri de foame, neavând nicio meserie ”la bază” care să-i hrănească. De aici toate mizeriile astea, cu firme de lobby, cu ”interese la nivel înalt” și alte căcaturi; cum să ai încredere într-un om care depinde de votul tău pentru că altfel crapă?!

Soluție propusă: limitarea mandatelor. Ceea ce este obligatoriu pentru funcția prezidențială (maxim 2 mandate) să fi valabil pentru orice funcție plătită de la buget. Și primarii, și deputații, și senatorii – toți în aceeași oală cu președinții de state: ai bifat două mandate? Gata, pa și pusi, lasă pe altul! Știu ce-o să-mi spuneți: păi cine-l împiedică pe-un bandit să fie de două ori primar, de două ori deputat, de două ori senator și pe urmă președinte, evident, tot de două ori?! Adică să stea 32 de ani în politică, fără să fie dat afară sau băgat în pușcărie? Răspuns: nu-l împiedică nimeni. Dar aveți o soluție mai bună decât limitarea mandatelor?

3.   Problema pensionarizării electoratului. N-am știut cum s-o denumesc mai bine, dar aș descri-o astfel: pensionarii sunt coloana vertebrală a electoratului: tinerii sunt dezinteresați de vot (pe bună dreptate, la 20 de ani ai interese mult mai urgente la sexul opus!), maturii sunt dependenți de climatul economic (când afacerile merg, sunt optimiști și votează, când e recesiune, se deprimă și-și spun ”La ce bun?”), dar pensionarii votează totdeauna, indiferent de situație. Dar pensionarul, ca orice elector, e interesat de propria persoană, iar propria persoană, în cazul său, nu poate concepe proiecte decât pe termen scurt (cât speră să mai trăiască, să le vadă concretizate). De obicei, aceste ”proiecte” se reduc la creșterea pensiei. Asta înseamnă o contra-selecție a partidelor politice: cu cât un partid sau un politician este mai vizionar (are o viziune pe termen lung), cu atât mai mici sunt șansele ca el să ajungă la putere într-o democrație directă. În schimb, partidele ”mioape” sunt avantajate de sistem și au toate șansele să exercite puterea, fie continuu, fie în alternanță (adică partidul miop X stă la putere 5-6 mandate, până îi mor liderii, fie alternează la putere cu partidul miop Y. Ăsta a fost cazul Greciei). Pe de altă parte, îmbătrânirea populației este un fenomen natural, nu poate fi stopat prin niciun fel de ”soluție”, ceea ce înseamnă că toate democrațiile devin din ce în ce mai dependente de electori ”miopi”, pe care nu-i interesează proiecte de investiție, care să sporească competitivitatea (aeroporturi, metrouri, autostrăzi, TGV-uri, energii alternative, universități, armată, înaltă tehnologie etc), ci proiectele de asistență: pensii, medicamente compensate, ajutoare de iarnă etc. Adică pensionarul îl obligă pe politician să devină un ”gânditor pe termen scurt” în loc să fie un vizionar (sau măcar un doctrinar, acolo). Numai că un stat care gândește pe termen scurt... trăiește tot pe termen scurt. În concluzie, pensionarizarea electoratului nu înseamnă moartea democrației, ci moartea statelor democratice, fie prin implozie socială internă, fie prin cucerire militară externă.

Soluție propusă: știu că nu există. Adică nu este implementabilă. De la o democrație reprezentativă (America) poți să treci de la o democrație directă (Europa), dar invers nu se poate: cum să-i iei omului un drept pe care l-a câștigat?

Sau, cum zicea John Adams (al doilea președinte al Statelor Unite, după George Washington): ”Nu a existat nicio democrație care să nu se sinucidă”:

Concluzie: copii, am belit-o. Vă amintiți de replica lui Kevin Costner din Waterworld? ”You have nothing. You are dying”. Mi-e teamă că asta-i epitaful Europei noastre multilateral democratice.

Schimbarea la față

Întrebare: cât de vizibilă este schimbarea? Întrebare ajutătoare: cât de vizibilă este schimbarea a ceva pe care nu l-ai văzut de mult? Răspuns (al meu, nu al lui Kant): nicio schimbare, oricât de mare, nu e vizibilă dacă nu vrei s-o vezi, și orice schimbare, cât de mică, este vizibilă dacă vrei s-o vezi.

Studiu de caz: să zicem că ai o soră, plecată din România în anul 2000, stabilită în Statele Unite (în California – precizarea contează!) și revenită într-o scurtă vizită la București în 2007. Constatarea ei, extrem de dezamăgită: ”A, păi nu s-a schimbat nimic! Ce dracu’ tot mințeai, băi fratelo, că orașul s-a schimbat extraordinar și bla bla bla?! Sunt mai multe reclame, dar în rest e exact la fel!”.

Urmarea: tu rămâi total tâmpit de asemenea orbire și te întrebi dacă la proxima ei vizită, în 2014 (să zicem) va observa vreo schimbare sau nu va observa, din nou, niciuna. Pentru tine, ca locuitor al orașului, schimbările sunt evidente, dar pentru ea vor fi? Îndrăznesc un răspuns, un pariu riscat: nu.

Motive. Acum înșir argumentele mele, continuate cu două exemple, unul real, al doilea imaginar. Argumente:

1. Lipsa de cunoștințe (”ignoranța”). Ca să poți face o comparație între două stări ale obiectului de studiu, trebuie să cunoști caracteristicile obiectului în starea A (cu 14 ani în urmă) și în starea B (anul 2014). Să zicem că soră-mea e un observator atent și obiectiv și examinează cu mare atenție starea B. Inutil. Ea nu cunoaște starea A. Cum ar putea s-o cunoască?! Noi, generația copiilor crescuți la bloc, nu am cunoscut din orașul acesta mai mult de câteva străzi: drumul de acasă la școala generală (distanță de două blocuri), apoi drumul până la liceu (în cazul meu, distanță de două stații de metrou), și până la facultate (patru stații de metrou). Alte repere n-aveam (și încă n-am: nici acum nu pot deosebi cartierele Colentina și Pantelimon!). Concluzie: dacă eu, avocatul diavolului, aș face pe ghidul și aș duce-o pe soră-mea să vadă diverse clădiri, bulevarde, piețe și parcuri care nu existau în 2000, ea m-ar întreba, foarte frust: ”Și?”. Nici n-ar putea să mă întrebe altceva, pentru că habar n-are ce era acolo înainte (ruine, maidane etc).

2. Lipsa de interes. Un obiect există pentru tine în măsura în care te interesează, dar pe soră-mea n-o interesează, în acest oraș, decât prietenii din copilărie și adolescență; ce interes ar avea ea să examineze niște străzi sau niște clădiri care oricum nu-i spun nimic?! Repet, o copilărie ”concentraționară”, limitată la câteva blocuri dintr-un cartier periferic, nu te înarmează cu niciun fel de atașament emoțional pentru alte cartiere, ca să nu mai vorbesc de oraș ca întreg. Dacă soră-mea ar fi avut parte, măcar în adolescență, de plimbări prin Cotroceni, Primăverii, Dorobanți, Rosetti sau Centrul Vechi, poate că alta era socoteala; dar, pe vremea adelescenței ei, aceste zone erau încă infestate de țigani, iar casele negustorești din interbelic arătau sinistru, ca niște trape spre iad. În condițiile alea, de ce să fi plecat la plimbare dintre blocurile cunoscute? În condițiile astea, cum să aibă ea cea mai vagă idee despre Bucureștiul care-și linge rănile comuniste, și care va fi cândva un oraș european (parțial, deja e, în câteva puncte, deocamdată izolate într-un ocean de Orient)?!

Exemple:

1. Am fost în Istanbul în 1992 și în 2012. Deci după 20 de ani! Ce schimbări am observat? Aproape niciuna! Și doar nu-s nebun, le-am căutat cu lumânarea... dar nimic, sau aproape nimic! Singura diferență clară, pentru ochii mei de turist, e că acum există metrou în Istanbul, iar atunci nu era; în rest... . Pe de altă parte, ”marca” unui oraș e dată de ceea ce are numai el și nu are alt oraș: pentru Istanbul, pisicile vagaboande, mâncătoare din gunoaie. Pentru București, câinii vagabonzi, mâncători din gunoaie. Revăzând aceste ”branduri locale”, un turist cu experiență exclamă imediat: ”Sunt la Istanbul/București!”. Iar pentru soră-mea va fi cu atât mai clar: ”Uite, bă fratelo, că e plin de maidanezi! Ce dracu’ ziceai că s-a schimbat?!?!”.

2. Să zicem că mă întorc în satul meu din care-am plecat acum 30 de ani. Și acolo dau peste un ghid binevoitor care mă duce să-mi arate ce s-a mai ”schimbat” în Ghijasa: ”Uite, a lu’ Popeagă și-o văruit gardu’... a lu’ Achim și-o cumpărat capre... a lu’ Raicu și-o vândut șura, no auz’!”. Păi cum aș reacționa eu? M-aș uita la omul ăla ca la un căzut din lună. Ce, astea-s schimbări de paradigmă? Astea-s fleacuri, monșer!

Și, credeți-mă, diferența dintre California și București este mai mare decât diferența dintre București și Ghijasa!