Eu am scris „Gal”, pentru că n-avea rost să pun de diacritice aiurea în română, dat fiind că numele n-are nimic românesc: Gaál Kúria îi zice în maghiară, nu că m-aș apuca acum să dau amănunte, m-aș băga ca musca-n curul calului. Cine are chef, poate să intre pe site, că de-aia și-au făcut oamenii site trilingv, și să afle de acolo tot ce dorește (www.gaalkuria.com), eu sunt cu ale mele. Mai exact, cu povestitul a cum am ajuns acolo și cum am petrecut, că asta e interesant, nu detaliile istorice! A fost ideea lui socru-meu, cu care am o dispută veche, niciodată tranșată decisiv: el este maghiarofob, eu, maghiarofil. Râdem, glumim, ne înțepăm, dar când ajungem la fundul sticlei de whiskey o dăm pe românisme de-alea nasoale, care se termină invariabil cu concluzia că interlocutorul este prost. Ne pare rău a doua zi, când ne trezim cu capul mare, dar nu trec două-trei luni c-o luăm de la capăt, așa că domnul socru a decis: dacă tot ne certăm pe „drepturile ungurilor”, măcar să ne certăm la ei acasă, astfel încât să câștige și ei un ban. A plătit el cu drumul și cazarea, eu am rămas responsabil cu băutura.
Nu m-am făcut de rușine! Am stat până târziu în sala de mese, foarte frumoasă, amenajată în fostul celar al conacului, cu decor minimal, de bun-gust. Am luat vin la sticlă doar la început, dup-aia, când vorbele au început să-și ia zborul, am trecut pe vinul casei (bun și ăsta, nimic de zis). Am fost atent să nu mă-mbăt până la sfârșit ca să nu mă-nșele careva la notă, dar n-a fost cazul: gazdele se luau în serios ca oameni de afaceri, n-au trecut nimic în plus, ba ne-au dat și pâine gratis (nu știu de ce!). Dar la final m-a luat flama. Ultima amintire e că mă dădeam de-a berbeleaca pe panta abruptă, înierbată, care coboară de la conac spre poarta proprietății. Nu era nici unu noaptea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu