Tașkent

Am pățit-o! Da, da. Am pățit-o și eu; ce, credeați că am patru ouă?! Nici vorbă de așa ceva! Sunt la fel de fricos ca oricine, doar c-am avut noroc în unele împrejurări oleacă ciufute. Dar norocul, vorba anticilor, e ca o femeie frumoasă: trece și pe la tine, cum trece pe la mulți, și nu rămâne la nimeni până la sfârșit. Mă refer la faza aia cu anxietatea. Tot Nenea Iancu, tot săracul Nenea Iancu a formulat-o cel mai bine (poetic, mă, poetic!): „Unde dracul s-a băgatără?”. Că Sinaia mai e cum mai e, dacă nu știi unde să-ți mai cauți nevasta – dar în Tașkent? M-au cam trecut toate apele, atunci; totuși, s-o iau cu începutul, neh?

Bunînțeles că nu eram cu nevasta în Uzbekistan, că doar n-am înnebunit! Fac eu pe originalul, da, dar până la un punct. Nu, domnule: cu Mece eram, omul aventurier care a plătit costurile expediției cu condiția să-i țin hangul la pahare (băutor de vin, el, băutor de bere, eu; nu ne-am călcat pe bătături) și să-i fiu alături „dac-o fi ceva” (slavă Domnului, n-a fost nimic). Ei, și pleacă Mece ăsta al meu din hotel (la „Art” eram), zicând să-l aștept acolo. Că vine el înapoi. Ce era să fac? M-am dus în cameră la mine și m-am trântit pe pat, la leneveală.

Și-am stat. Și-am stat. Și-am stat. Ore, ore, ore. De ce n-am sunat după el? Ba tocmai c-am sunat de-am făcut scurtă la degete, dar sistemele europene de telefonie nu funcționează în Asia Centrală. Dacă vrei să comunici acolo, trebuie să treci pe telefonia lor, ceea ce noi doi n-am luat nicio clipă în calcul. Internetul, iar, nu merge decât în anumite locuri (zice-se că și în Cuba ar fi la fel, dar știu doar din auzite). Nu aveam la mine vreo bufniță albă, așa că tot ce puteam face era să ies din cameră la intervale atent cronometrate (20 de minute, să nu par disperat) și să-ntreb la recepție: „Hi, Sya! Hasn’t my colleague come back yet, has he?”. Sya, biata, mă tot încuraja, că lasă că vine el, că Tașkentul e-un oraș cât se poate de sigur, că aici la noi e practic ca-n Elveția, că nu știu ce. Se făcuse noapte iar eu mă chircisem de frica a ceea ce mă temeam că s-a-ntâmplat. Eram pișat!

A venit obosit și flămând: „Hai, că mi-e fomiță. Îs oleacă hămesit!”. L-am întrebat unde-a fost, dar numai după ce-a băut două pahare de vin: „La Zoo”.

Să n-avem vorbe: Barashka este un bordel. Chestia cu „restaurantul” e doar așa de chichi, chiar ar trebui să fii foarte prost s-o crezi. Dacă vă întrebați ce Dumnezeu m-a apucat să mănânc prin bordeluri, trebuie s-o iau cu începutul ca să vă dumiriți cum devine chestia.

Tașkentul este un oraș urât, urât, urât. Poate o avea, ca orice urâciune urbană, și colțuri frumoase, primitoare, simpatice, care să ți se lipească de memoria afectivă; eu nu le-am găsit. Pentru mine, Tașkentul a avut puse deoparte următoarele: ploaie în rafale (cum ieșeam din hotel, cum ploua; cum stăteam în cameră cu ochii în tavan, așteptând un telefon, cum ieșea soarele, dar nu singur, ci cu tot c-o splendoare de curcubeu – eu nu l-am văzut, că wi-fi-ul nu bătea decât în cameră și la recepție, nu mai departe. Nici măcar în curtea interioară! Mda... altă lume acolo), rețea de telefon nefuncțională (nu se putea vorbi decât cu cartelele lor locale, ceea ce am refuzat să fac, fiind obscen de scumpe pentru străini), absența POS-urilor dar – atenție! – și a bancomatelor, adică degeaba aveam bani pe card, pe carduri, că nu puteam cumpăra nimic, și nu c-aș fi avut nevoie de altceva în afară de mâncare. Last but not the least, nu există oficii de schimb valutar. Pe bune. Mergi cu euro-n dinți prin tot orașul și mori cu ei de foame, afară de cazul în care ești dispus să te bagi în adâncul talciocului de la Chorsu și să „intri în afaceri” cu cei mai dubioși valutiști pe care i-am văzut vreodată (și am ceva vechime în branșă). Am reușit să schimb, până la urmă, la parterul (prea bine păzit, absurd de bine păzit) a unui monument megalitic pe nume Orient Finans Bank (afacere de stat, toate afacerile din Tașkent sunt de stat, în afară de taximetrie), unde funcționara m-a pus să completez un formular în care eram întrebat „scopul” în care doresc să efectuez schimbul valutar. Nu, că mă enervez la loc. Povestesc restul altă dată.

Acum, înapoi la bordel: după aventura cu procurarea de monedă locală, m-am dus întins la hotel, să mă schimb (eram leoarcă) și să fac un duș. La hotel nu era – evident! – nimic de mâncare, așa c-am ieșit în bulevard, unde erau trei restaurante, unul lângă altul. Unul era închis. Al doilea era salon de nunți. Al treilea era Barashka. Am mâncat, am plătit, am plecat. Cele trei rusoaice nu m-au ofertat.