Nu zic, are și numele clenciul lui. Păi nu făceam eu nopți albe la ședințele de „naming” pe vremea când lucram în advertising? Și tot un caca-maca ieșea: clientul alegea întotdeauna cel mai imbecil nume pentru produsul său, cel mai comunist, cel mai handicapat (îmi amintesc că am avut de botezat o campanie, la un moment dat, o campanie de nu știu ce, nu contează; știți ce a ales clientul? „Câștigi ȘI tu!”, asta a ales! Mi-am dat demisia, i-am lăsat să se joace singuri de-a oamenii mari. Nu merită proștii să muncești pentru ei, mai bine pleci).
Mi-a fost destul de greu să intru într-o cârciumă cu asemenea nume, recunosc cinstit. M-am uitat întâi stânga-dreapta, pe stradă, să nu mă vadă careva, vreun cunoscut (de unde naiba cunoscuți de-ai mei în Bișkek?! Dar așa e când te crezi persoană, faci figuri de-astea); Mece intrase deja, căuta o masă liberă, a venit Alina, l-a luat frumos, cu surâsuri ca pentru omul cu carduri în portofel: „Bine ați venit! O masă de câte persoane, domnule?”. Ne-am așezat, m-am scălămbăit la el („Vezi, bă? Sunt și io PERSOANĂ!”), în mai puțin de un minut a venit Alina, ne-a lăsat meniurile, a plecat după beri, s-a întors cât ai zice „Tatăl nostru”, a desfăcut, a turnat, am ciocnit (nu suntem unguri – regret obștesc), am băut. Am băut cu sete. E cald la Bișkek, chiar dacă nu așa cald ca-n rest (orașul e bine plasat într-o depresiune montană, dar în iunie tot e cald). Și iar am băut. A ieșit haos.
Știți care e concluzia? Bișkekul seamănă cu Bucureștiul. Glumă? Nu. Pentru proprii săi locuitori, Bucureștiul e mișto, are tot felul de oportunități, chiar atracții (dacă suntem generoși cu terminologia). Bișkekul, pentru locuitorii săi (și pentru țăranii din împrejurimi) este la fel. Dar dacă zici de București sau de Bișkek la Vancouver, la Osaka sau la Mexico City, reacția este aceeași: „Ce, mă? Unde-i orașul ăsta? E ceva de văzut pe-acolo? Eu, sincer, n-am auzit de dânsul!”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu