La Boussole & New Hong Kong

Această cârciumioară se află în Piața Sfânta Caterina, care este fi-ță. Nu exagerez. E genul ăla de zonă absolut ticsită de cârciumi și cârciumioare special pentru turiști, nu știu, ceva asemănător cu San Marco, să zicem (poate nu e ceva mai bună comparație, dar alta nu mi-a trecut acum prin minte). De fapt nu e o singură piață, sunt două, dispuse cumva sub forma literei „L”, iar catedrala Sfânta Caterina e la punctul lor de îmbinare; oricum, catedrala e cel mai puțin călcat loc din tot ansamblul. Cârciumile sunt punctul de atracție, cârciumile și cele cinci magazine care vând băuturi „pentru acasă”, nu că le-ar bea cineva acasă. Să mă explic: pe latura lungă a Pieții (care latură se mai cheamă și Marché aux Poissons) e o „fântână”, de fapt un bazin puțin adânc cu apă stătută, Fontaine Anspach pe numele ei (nu pot reveni cu amănunte istorice). Ei, și pe cele patru laturi ale acestui bazin stă tineretul, la vorbe de șagă, la pupat, la ținut de mână, la ținut pe după umeri, la bălăcit picioarele-n apă etc. Da, stă, dar cum stă? Cu sticla de băutură lângă, iată cum stă. Sticlă, cutie, doză, bidon, ce-o fi. Relaxare! Păi cei cinci negustori de bere, vinuri și spirtoase ce treabă au? Să se relaxeze, domnule, tinerii, că de-aia-s tineri! Giovinezza, giovinezza...

Problema mea e că eram pe terasă La Boussole, nu alături de tinerii tolăniți pe pavaj. Înțelegeți manțocăreala? Eu, sufletește, sunt tot ăla din Vama Veche: cercul de prieteni, băutura poștită, glumele, ocheadele, primele tatonări amoroase etc. Adică ce făcea tineretul acolo, sub ochii mei. Și eu ce făceam? Eu mâncam fripturi grele și beam ceai de iasomie. Și mă prefăceam că-mi place. Cu plăcintă de cartofi alături. Nu kidding: plăcintă de cartofi!

Era o masă de afaceri, cum ar veni. Afacerea urma să fie asta: eu să muncesc la negru, să fac curat într-un apartament, cu mopul, racleta, cârpă, găleata și multă-multă hârtie menajeră (plus eternele chimicale de curățat), apoi să-mi iau banul și să mă-ntorc fericit în România. Am întrebat de ce nu angajează o firmă locală de făcut curățenie, că sunt o grămadă; cică nu are încredere în femeile alea, că cine știe, și că ăsta e sensul afacerii, să lucreze cu cineva de încredere (cu mine, adică!). Am acceptat, că doar nu era să pierd banii, dar n-am înțeles nimic din mâncarea lui La Boussole. Eram cu mintea numa-n piață, la tineretul ăla care bea tolănit, la marea nepăsare. Of, viață... 

***

Am mâncat supă de cuib de rândunică. Aici ar trebui să se încheie textul, dacă aș avea cea mai mică urmă de onoare intelectuală; dar n-am. Deci va trebui să-mi suportați dezgustătoarea lăudăroșenie până la sfârșit.

Chestia e că toată lumea știe Bruxellesul, nu mai e nicio șmecherie să povestești ceva de p-acolo, ca acum 20 de ani (sau chiar 10, în cazul meu; eu m-am urnit mai greu, sunt mai lenos din fire), dar sunt aproape convins că de New Hong Kong n-a auzit nimeni, și pe bună dreptate. E la mama dracului, într-o zonă a orașului necălcată de picior de turist (dar, desigur, plină de muncitori români, ca mine și ca mulți alții). Adevărul e că nu avusesem în plan nici supa de cuib de rândunică, nici cârciuma New Hong Kong; adevărul e că m-am rătăcit. Aveam de băgat șmotru într-un apartament și de ajuns, am știut să ajung (!), că m-a adus clienta cu mașina; am lucrat vreo șapte ore dense, am scos un prim strat de slin din apartamentul ăla, apoi am zis să plec spre cazare, că nu mai puteam de foame și de oboseală. Am plecat spre metrou, spre stația Simonis, dar m-am pierdut printre străduțe și m-am tot învârtit ca un ou într-o căldare până n-am mai știut pe ce lume mă aflu sau cine sunt eu, așa în general.

Atunci am avut căderea de glicemie. Zbang! M-am scurs pe jos, direct pe bordura trotuarului. De obicei nu sunt imbecil, îmi cunosc problema, am la mine banane, sau eugenii, sau pâine, sau biscuiți, sau mere, dar atunci n-aveam. M-am adunat de pe jos și-am intrat în primul loc care semăna a hrănitoare, și s-a nimerit a fi tocmai ăsta. M-am așezat, fata (Dumnezeu să-i dea viață lungă și copii mulți, numai băieți, cum e moda la chinezi) mi-a adus un bol cu creveți și un pahar de vin roșu. Am mâncat și am băut, mi-am revenit, am putut vorbi. Creveții erau din cei oribili, care umpleau Alimentarele pe vremea lui Nea Nicu, dar n-a contat; i-am ras. M-am uitat în meniu, supă de cuib de rândunică: 6,50 euro. Trăisem cu impresia că supa asta este extraordinar de scumpă, așa că n-am ratat ocazia. Fata mi-a adus-o, am mâncat-o repejor, pe urmă am cerut iar meniul, să mănânc și ceva adevărat: am luat o tocană de pește cu melci, gătită într-un bol mare, cu tăiței și legume, să sature.

M-am uitat pe net când am ajuns la cazare. Cum să mă fi săturat supa? E făcută din scuipat de rândunică. Păi ce om muncitor poate trăi cu scuipați?