Dușanbe

Am mai fost eu prin locuri penibile de pe lumea asta, dar ca Șokoladnița din Dușanbe, mai rar. „Mai rar” are aici și alt înțeles: cârciumile din capitala tadjicilor sunt atât de rare, încât eu n-am fost în stare să găsesc decât două, ăsta și încă unul, ce purta straniul nume „28 Monkeys” (?!). Acum trebuie să mă concetrez pe descriere.

Am căutat de-am înnebunit un loc în care să mâncăm ceva, Mece și cu mine (Mece mi-a fost tovarăș de expediție în Asia Centrală); nu găseam nimic. Erau niște localuri deschise, dar nu ce ne trebuia nouă: un fel de fast-food-uri fără nume (nu aparțineau vreunui lanț, erau strict dușanbeze), cu muzică folclorică de-aia lălăită, plângăcioasă, fără bere, fără wi-fi, cu fumători înăuntru, cu clientelă în șlapi, cu jucători de table și de ghiulbahar, cu persoane în vârstă care beau cinci ore un ceiuț etc, adică fix ceea ce nu ne convenea. Am căutat în sus, am căutat în jos, am dat de Șokoladnița asta la parterul unui bloc, am intrat și-am zis c-am dat de rai, așa de bine era: aer condițonat, conexiune wi-fi, bere Baltika.

Numai că era prea bine. Eram singurii clienți. Akbar, chelnerul, se holba la noi ca la niște arătări din altă lume. Localul era păzit de trei paznici: unul pe terasă, cu ochii pe noi, unul în interior (unde era și mai nimeni decât pe terasă, dacă se poate închipui așa ceva) și unul la budă. Toți se prefăceau că nu sunt paznici, că sunt niște clienți, și ei pe-acolo... dar aveau privirile alea pe care le știe oricine. Erau securiști, ca popa. Cât am stat în Dușanbe și am mers la Șokoladnița (de vreo șase ori, în total), am fost singurii mușterii. Securiștii lucrau în ture, numai Akbar, săracul, era tot timpul pe baricade. Nu c-ar fi avut de muncă! Dar, oricum. Să vii zi de zi la job și să nu ai clienți aproape niciodată...

Ne-am prins în final. Șokoladnița nu era o cârciumă adevărată. Adică, era, într-un sens: am mâncat și am băut acolo, totul avea și o componentă de realitate, nu pot nega. Dar rostul cârciumii nu era să aibă dever, să facă bani, să desfășoare, cum să spun, o activitate comercială; rostul ei era să existe. Era un fel de vitrină, de acvariu cu carași japonezi. Noi eram carașii. Era o butaforie, astfel încât dictatorul local să poată spune „Iată, în capitala mea e ca peste tot în lume. Turiștii vin, beau, mănâncă, plătesc, da, da, și aici este la fel ca oriunde, țara mea e o țară normală”. Dar nu e, nici pe departe.

Cum spuneam săptămâna trecută, ăsta (28 Monkeys) e celălalt local pe care am fost în stare să-l dibăcim în Dușanbe. Întocmai ca și Șokoladnița, era tot o făcătură: arăta a cârciumă, semăna a cârciumă, avea bere și fistic cum are o cârciumă, dar nu era nicio cârciumă, era un fake. Un loc complet pustiu, fără suflet de om consumator, cu prețuri enorme (raportat la puterea de cumpărare a dușanbezilor), decorat cu un așa-zis bun gust care te putea păcăli. Dacă nu te uitai cu atenție, ai fi zis că decoratorului chiar i-a ieșit figura, c-a reușit să creeze un local european acolo, în inima satrapiei. Dar a ratat.

Mai întâi, conceptul: omul s-a chinuit mult, și-a pus mintea la contribuție, o fi citit cărți groase despre copywriting, poziționare, marketing și multe altele, iar până la urmă a fătat chestia asta cu maimuțele. Dacă priveai împrejur, vedeai maimuțe: la bar trona cu cap de porțelan al lui Einstein, în celebra grimasă cu limba scoasă, numai că Einstein nu era un Einstein-om, era un Einstein-maimuță. Pe pereți era copii ale unor tablouri europene celebre, chiar și eu am recunoscut vreo câteva, doar că maimuțărite: Napoleon cu celebrul său bicorn, regele Charles I, regina Elisabeta, un papă (n-am știut de unde să-l iau, era probabil unul faimos), tot lume bună din aceasta, devenită cimpanzeistică sub penelul pictorului. Am stat și ne-am gândit, apoi l-am chemat pe chelner.

L-am rugat să ne zică ce e cu maimuțele alea. Mai dând din mâini, mai în rusă, mai în tadjikă (aici ne-a pierdut), băiatul s-a străduit să ne explice că maimuțele alea nu sunt acolo de florile mărului, că reprezintă ceva, că au un sens. Asta ne dăduserăm seama, da, era un concept, dar care să fi fost acela? Băiatul nu putea să explice, noi nu ne puteam dumiri singuri, am mai cerut un rând de beri și nota, că ni se făcuse foame și nu voiam să mâncăm acolo, priviți de toate maimuțele alea de pe pereți; ne-ar fi stricat digestia. Am fost la pipi înaine de plecare și acolo am pus cap la cap o explicație, văzând fotografia președintelui pe toți pereții: poate că lui, personal (președintelui) îi plăcuse grozav filmul „Planeta maimuțelor” și dăduse ordin aparatului de stat să îi facă o cârciumă „pe concept”. Altfel, cum s-ar justifica sumele exorbitante cheltuite pe acel decor țăcănit? Toate obiectele acelea, picturi, sculpturi, fuseseră lucrate una câte una, la comandă. Cu bani, de unde?