Buhara

Foarte greu de ajuns la cârciuma asta cu nume imposibil, dar face: trebuie să te bagi într-o curte, apoi să treci printr-un gang, să suni la o poartă (de ce?!), s-o deschizi când îți răcnește ăla dinăuntru ceva-n uzbekă sau în rusă (probabil „E deschis!” sau „E descuiat!”), să intri într-un fel de subsol spre care cobori pe niște trepte de piatră, ca să ajungi – unde! La garderobă! Era o căldură în iunie 2019 de nu pot spune, noi eram în tricouri și bermude, ce să fi lăsat la „garderoba” lor? Afli că tot acolo e și buda, apoi ești îndrumat spre cârciuma propriu-zisă. Adică spre o scară de fier, în spirală, pe care urci patru etaje (nu, nu e nicio eroare! De la nivelul „minus unu” ajungi la „plus trei” pe scara aia melcată, folosită și de chelneri, și de clienții care coboară sau urcă de la budă). Apoi ieși pe terasă și te dumirești.

Chasmai-Mirob are cea mai bună priveliște din tot orașul. E vorba de o terasă destul de simplă, de lemn, acoperită cu stuf (sau rogoz, sau pipirig, n-am văzut bine), de unde vezi întreg Orașul Vechi, inima lui. Așa cum Buhara în sine era inima Drumului Mătăsii (ruta nordică), tot așa „inima” orașului e aici, desfășurată sub ochii tăi. Dărâmată și reclădită iar și iar, în decursul mileniilor de viață ale orașului – și iată chichița: în ce constă această Inimă? În mărețele moschei? În și mai mărețele medrese? În mormintele monumentale ale eroilor Islamului? Că pe astea le ai în bătaia privirii! Te uiți, faci poze cu telefonul, ești turist valoare.

Doar că ești turist fazan. În spatele clădirilor fățoase (prost renovate, dar măcar se lucrează la ele) se întind spațiile de depozitare, făcute din chirpici. Modeste, urâte, sărăcăcioase, vai de capul lor; ele sunt Inima. Acolo își țineau negustorii bunurile, în timpul popasului buharez; spațiile erau păzite și încuiate, atâta tot (bine, orașul era fortificat, nu vă-nchipuiți cine știe ce). Oamenii și animalele se puteau odihni după prima traversare a deșertului, spăla, hrăni, adăpa; în vremea asta, mărfurile lor erau la adăpost, și asta conta. Când plecau mai departe, plăteau taxa de depozitare. Din bănuții aceia, adunați zi de zi, lună de lună, an de an și secol de secol, au fost finanțate medresele, moscheile și salariile celor care „munceau” în ele; am pus ghilimele pentru că ei („muncitorii”) nu produceau bani, doar consumau. Beam bere la Chasmai-Mirob și-mi ziceam că nimic nu s-a schimbat.

Era cam penibil să scriu în titlu „Old Bukhara, Buhara”, de-aia am lăsat așa. Pare cam ciunt titlul, dar mai bine ciunt decât penibil! Ar fi de zis trei lucruri: că barul ăsta mi-a plăcut cel mai mult dintre toate (1), că acolo chiar s-au întâmplat chestii (2) și că a fost singurul local plin de turiști pe care l-am văzut (3). Dar acum n-o să povestesc nimic din toate astea; avem tot timpul. Azi povestesc despre Matilda.

Că Matilda e șefa de sală de la Old Bukhara e futil să precizez; dar că Matilda are 19 ani nu se mai înțelege de la sine. O așchie de fată, de cel mult patru’j de kile, cu păr blond închis strâns în coadă de cal și ochi mari, mirați, de copilă care nu-nțelege ce vor oamenii de la ea – asta e Matilda. Noi am rămas tâmpiți. Copilița asta conducea cu mână de fier trupa de chelneri uzbeci de la Old Bukhara?!

Păi, nu. Pentru că nu uzbeci sunt chelnerii de acolo (ca și locuitorii, de altfel), ci tadjici; nu mă întrebați cum vine trebușoara asta, că nu știu. Am înțeles doar, de la localnici, că modul cum le-au trasat cei de la Moscova frontierele „naționale” a fost ceva de toată jena: în 1924, niște birocrați s-au jucat cu cariocile pe harta „Turkestanului” sovietic și au scos din pălărie națiunile tadjikă, turkmenă și uzbekă, cu republicile socialiste aferente. După 1991 a fost minune mare că ăștia nu s-au luat la bătaie ca să-și retraseze frontierele…

Minune și nu prea. Cam tot ce este rentabil pe acolo este făcut rentabil de munca și expertiza rușilor rămași pe loc – și dacă un rusofob intratabil ca mine spune asta, păi să știți că-s oleacă de șanse să fie chiar adevărat! Uite, Matilda: zâmbea, își ducea oaspeții la mese, făcea small talk, îi întreba ce să le trimită „de sete” până vine omul cu meniurile, avea o vorbă bună pentru hainele femeilor, o ghidușie din ochi pentru copii (pentru bărbați avea în dotare câte o fâstâceală din aia, știți la ce mă refer. Dar numai pentru bărbații singuri. Pentru cei în cuplu, n-avea nici mama mamei fâstâcelii! Mece și cu mine eram doi bărbați singuri, cu noi a dat drumul la artileria grea, a fost foarte frumos! Matilda, Matilda…). În Asia Centrală, rusitatea nu e simplă, ca-n Letonia… sunt multe de spus. Va urma!

Am mâncat singur la Minzifa, nu știu de ce. Singur, adică, mă rog: eu și zece chinezi (familie!), dar înțelegeți ideea. Acum, întrebarea este: de mâncat nu interesează pe nimeni ce-am mâncat, întrebarea este ce-am băut? Răspunsul este: ceai. Ceiuț! Aveau oamenii bere, nu-i vorbă, dar am băut ceai.

Chestia este că mă stricasem la stomac, aia-i chestia. Iar de vreo boală mai nașpa n-aveam timp (plecam a doua zi spre Tașkent și spre RO), așa c-am mers pe mic, pe foarte mic, pe cel mai mic. Ceai uzbek, pilaf uzbez, desert uzbek. La ceai am luat ceai, la felul principal (singurul) am luat pilaf, recomandarea chelnerului, iar la desert am mai luat un ceai – tot recomandarea chelenerului!

Vă întrebați, poate, ce vreau să spun cu asta. Păi vreau să spun c-am avut timp să mă gândesc: când mănânci în doi și stropești fiecare fel cu două-trei beri este frumos și hăhăială, dar prin cap nu-ți curge nimic, niciun gând. Ești un animal gregar, vesel, la troacă, și-atât – dar când mănânci cu măsură și bei ceai în liniște (în liniștea chinezilor, care-i un fel mai special de liniște), iată ce-ți fată mintea.

Nu așa se face turism în Uzbekistan, cum am făcut eu. Foarte greșit am procedat! Cum trebuie lucrat: un prim zbor de la Otopeni la Istanbul, un al doilea zbor de la Istanbul la Tașkent și un al treilea zbor de la Tașkent la Nukus. Obositor, știu, foarte obositor, dar merită; la Nukus dormi două nopți și îți revii complet (orașu-i mort, n-ai ce vedea în afară de muzeu), iar apoi o iei înapoi cu trenul spre Tașkent, iavaș-iavaș, cu câte două nopți în fiecare loc, să-ți tihnească: Urganch, Khiva, Buhara, Qarshi, Samarkand, Tașkent, ca să fie treaba bună. Cam două săptămâni, așa, rotund (mai trebuie să lași zile și pentru evenimente neprevăzute).

Întrebare: de ce-ai face una ca asta? Un răspuns: pentru că muncești prea greu pentru banii tăi ca să-ți bați joc de ei, făcând ce fac toți („Hai la Paris!”) și fiind tratat în silă de localnicii sătui de turiști (la uzbeci nu se duce nimeni, ești tratat ca o minune). Alt răspuns: 2500 de ani de locuire neîntreruptă, atât are Buhara, de pildă. Al treilea răspuns: mătasea. Din Khiva poți cumpăra... am tăcut.

Pe cât de sus e hotelul (?!) Khurjin în stima mea de călător, pe atât e de joasă altitudinea la care se află: 225 de metri deasupra nivelului mării, zice internetul, dar deasupra cărei mări?! Buhara (orașul) este la câteva mii de kilometri depărtare de Oceanul Planetar (față de care se calculează altitudinea oricărei localități), și se află, tehnic, pe fundul unei foste oaze din deșertul Kizilkum (adică Nisipurile Roșii, cum ar veni pe românește). Foste oaze și nu prea foste, că-n afara orașului se întinde un ceva între semi-deșert și deșert de-a binelea, fără oameni, în afara păstorilor de capre. Cămile n-am văzut. Deși am văzut, dar nu pe câmp, am văzut de-alea înșeuate, pentru poză: 1 dolar suitul pe cămilă, 1 dolar poza, 25 de dolari coborâtul de pe animal. Așa se fac afacerile!

Dar ziceam de Khurjin. Este un hotel în curs de construire (hm... nici asta nu e tocmai exact) pe structura unei foste madrase. Nu, nu e bine: e o fostă madrasă dezafectată, cumpărată de un investitor și transformată (acum, în prezent, în vara lui 2019) în hotel. Cam trei sferturi din lucrări sunt deja făcute, camerele pentru oaspeți sunt funcționale, mici, cu două paturi, cu baie proprie, cu duș (apa curge! Apă caldă, apă rece, lux), cu uși uimitor de scunde, care se încuie pe dinafară, cu niște lăcățoaie. Din punctul meu de vedere, este cel mai cool hotel la care am stat vreodată. E tare! În limbile turcice (sunt înrudite, diferențele sunt mici, doar tadjika este complet diferită), „khurjin” desemnează un fel de desagă dublă, care se pune pe gâtul cămilei (între cocoașe se pune șaua pe care călărește meharistul respectiv), și care seamănă destul de bine cu perechea de „straițe” pe care ciobanii din copilăria mea le așezau pe spinarea măgarilor, pline cu brânză și urdă, când mergeau la târgul din Agnita. Pentru că, da: hotelul Khurjin, fosta madrasă, are aceeași structură: o intrare boltită, scundă, din care se deschid două curți interioare, simetrice, „în oglindă”. Eu am stat în cea din stânga, unde este și recepția (acolo tăifăsuiam cu Miron, managerul, foarte tânăr, care vorbea doar următoarele limbi: uzbecă, tadjikă, rusă, engleză și franceză. Mă umilea, dar mă și uimea – Miron, da, un personaj aparte). Patru camere se deschideau în curtea din stânga, patru în cea din dreapta, care avea în mijloc o fântână extraordinar de asemănătoare cu cea din cetatea Râșnov, dar, diferit de aceea, funcțională: aproape de apa de pe fund era instalat un hidrofor care alimenta tot hotelul. Pe sistemul de apă curentă al orașului nu te poți baza: e-n deșert, totuși.