Toscana 2015: azi, Chianti

Crama la care am fost la ”degustare” e super-fita, cica; de unde era sa stiu?! Nici acum nu mi-as fi dat seama, daca nu-mi trecea prin capul sa le caut site-ul pe net. Ii cheama Torciano (ce e asta: nume de familie, gen ”Popescu”? Nume de podgorie, gen ”Jidvei”? Sincer, habar n-am!), iar eu le-am degustat produsele la Tenuta Torciano (cum ar veni ”Conacul Torciano”, pe romaneste). Dar s-o iau cu inceputul.

Plecarea era din Siena. Ne ducem frumusel la punctul de intalnire, de unde trebuia sa ne ia ghidul, iar acolo nu gasim buninteles niciun ghid. Dar gasim un chinez pe nume Ray, care lucra la o banca in New York si dadea si el o tura prin Europa, ca baietii (voise sa dea o fuga si spre Tunis, dar dupa crimele alea se razgandise). 

Stam de vorba cu el, c-o fi, c-o pati, nu, ca el a fost in Vama Veche si ca i-a placut foarte mult! Tocmai ma minunam ca ce mica-i lumea, cand se baga in vorba o blonda: ”Da’ la Vadu ai fost? C-acolo e de mers, mai  nou!”. O intreb cine este ea. Imi zice c-o cheama Adina si ca e si ea cu noi la degustare. Ie-te-te! Amalia o intreaba cu ce se ocupa, unde lucreaza (cred ca deja i-am creat eu o trauma legata de subiectul asta!), dar Adina o da cotita, ca de fapt ea lucreaza la un proiect care pana la urma s-a anulat din cauza unei greve, asa ca acum e-n Toscana si n-are ce face. Ca uite asa s-a gandit ea sa se macheasca cu vin de Chianti si si-a luat excursia asta la alde Torciano acasa, sa bea pana la inconstienta si sa se simta bine. Gata, din momentul ala mi s-a parut foarte simpatica! Uite asa palavrageam noi, inghetand de frig intr-o statie de autobuz din Siena, cand, hop, apare un italian: ”Noroc, baieti, saru’ mana, fetelor, io sunt Gerardo si sunt un fel de ghid, da’nu chiar ghid, asa ca eu o sa stau cuminte cu voi si-o sa ascult!”. N-am inteles nimic. El e ghid dar nu e ghid? Pai, si-atunci cine e ghid?! ”A, stati asa”, zice Gerardo asta, ”ca vine si-un ghid adevarat, da’ n-a venit inca!”. Eu ma apuc sa-i explic lui Ray ca italienii sunt tot un fel de romani, sa nu se mire de-asa organizare. Ray nu se mira deloc, ca doar fusese in Vama, stia cu ce snamenii de oameni are de-a face, doar ca murea de frig. N-a murit mult, doar vreo trei sferturi de ora, pana cand a binevoit sa apara si ”adevaratul” ghid, care nu s-a recomandat si nici nu si-a cerut scuze pentru intarziere, doar ne-a explicat ca i s-a stricat masina si-a sunat la firma dupa alta. Mai asteptam inca o piculeata, nici 30 de minute, c-apare si masina (un minibus), al carei sofer ne explica, la randul lui, ca nu poate sa ne ia, ca el are deja masina plina c-o familie de canadieni, asa ca mai asteptam putin, pana vine de la firma inca o masina cu sofer, in care sa ne suim noi patru (Amalia, Adina, Ray si cu mine), plus ”adevaratul” ghid, plus Gerardo, plus inca un baiat. Inutil sa spun ca in mai putin de 20 de minute si-a facut aparitia si aceasta a doua masina, in care ne-am aburcat toti si-am cerut intr-un glas sa dea drumul la caldura! Soferul era in camasa, lui ii era cald. Dar a pornit caldura, sa nu-i murim acolo, ca ne platea de buni.

Pana ajung la degustare, trebuie sa explic ce era cu ghizii: unul singur a vorbit cu noi, ala ”adevaratul”, iar Gerardo si baiatul celalalt doar au ascultat si au bagat la cap. Gerardo muncise doi ani in Newcastle, intelegea si vorbea engleza, iar celalalt nu pricepea nimic si nu scotea o vorba, dar nici n-avea de ce: erau in perioada de training, Gerardo urma sa fie ghid pentru turistii vorbitori de engleza, iar celalalt baiat pentru vorbitorii de italiana. Acum doar invatau meseria.

Ajungem la conac (”tenuta”). De la poarta ne ia direct la pupaturi o tantiuta care zicea c-o cheama Mira si ca de cand ne-astepta. I-auzi una! Nu mai putea coana Mira fara noi!

Intram intr-o sala de degustare, ne asezam la o masa lunga, fiecare in dreptul unei farfurii cu ceva verdeata, o felie transparenta de cascaval proaspat, una de prosciuto si-un pic de paine. Behaiam de foame, am vrut sa m-arunc direct, dar mi-am luat un cot in coaste (Amalia statea in dreapta mea) si m-am oprit. Mira se pune in capul mesei, in picioare, si-ncepe sa ne vrajeasca cu vinul ei, ca ce bun e si deosebit si maica ma-sii. Ne toarna un strop de vin alb in ditamai paharul si ne explica: ”Asta e Vernaccia, e cel mai cel! Ia de gustati!”. Gust. O acritura. ”Daca nu puteti sa-l beti pe tot”, zice Mira, ”turnati-l in bolul ala negru de pe masa!”. L-as fi varsat, da-l dracu’, da’ mi-a fost rusine. Ca mine au facut toti. Pe urma coana mare ne pune in pahare alt sort, unul rosu, si ne zice ca de-abia acum incepem sa degustam Chianti pe bune. Ne explica: ”Ridicam paharul cu trei degete, ro-tim, acoperim cu palma stanga, mai ro-tim o data, apoi ridicam palma si in-spi-ram! Doua secunde, nu mai mult! Pe urma gus-tam! Plimbam vinul prin gura! Il ducem spre palat! Il sim-tim cu nasul! Apoi inghi...?”. ”Tim!”, racnesc eu, fericit ca am intalnit in sfarsit pe cineva care sa vorbeasca in englezeste chiar mai prost decat mine. Buf, imi mai iau un cot. Pe urma ne da Mira alt sort de vin, tot rosu, tot Chianti, despre care ne informeaza ca e mai smecher decat alalalt (”Chianti Classico”!). Procedeul se repeta, plus circoteca cu inghititul (nu am mai repetat figura cu turnat vinul nebaut in bolul negru. Amalia, da. Dar eu nu, Doamne apara si pazeste!). Pe urma ne da o mica pauza, timp in care ne pune sa gustam niste ulei de masline pus pe biscuti (bun!). Mira isi incheie reprezentatia cu degustarea unui Chianti pe care-l cheama Brunello di Montalcino si care va ramane (pentru mine, care-s mai taran) Chianti-ul toscan de referinta. Asta nu e mare surpriza. Marea surpriza a venit de la Amalia, care mi-a soptit: ”Auzi, asta-mi place cel mai mult. Vrei sa ramana vinul nostru?”. Am fost de acord dupa ce-am reflectat aproximativ o jumatate de secunda. Daca Brunello di Montalcino e vinul nostru, atunci trebuie sa-l bem cat mai des posibil, corect?

Mira a iesit din prim-plan, nu inainte de a ne da niste feliute de paine pe care trebuia sa le muiem in otet balsamic. Si otetul pe paine a mers extraordinar de bine (ai dracului italieni, ce stiu sa traiasca!). Mingea a fost preluata de fiul Mirei, pe care din pacate am uitat cum il cheama, dar pe care toate femeile de la masa l-au considerat instantaneu un barbat foarte sexy. 

Ma rog, nu m-am bagat in discutie, eu deja ma incalzisem si-i explicam lui Schmidt, canadianul, de unde emigrasera stramosii lui (Kaliningrad, despre care el habar n-avea). Ei bine, fiul Mirei ne-a trecut prin acelasi ritual, dar sorturile de Chianti au fost mult mai rafinate (adica scumpe), anume ”Bartolomeo” si ”Terrestre” (131 de euro sticla – bai, esti prost?). 

La sfarsit, mi l-a luat pe Schmidt din brate si s-a apucat sa organizeze o sceneta (commedia dell’arte!), cu Schmidt care o peteste pe nevasta-sa c-un pahar de vin dulce de desert. Bun si vinul licoros, nimic de zis, dar nu-i pentru barbati (avea si italianul dreptatea lui). Acuma, sceneta n-ar fi fost chiar deplasata, doar ca madam Schmidt era proaspata bunica: fiica-sa era si ea la masa si isi legana bebelusul cand scancea. 

Ergo, eu am ras cu lacrimi la fandoselile de june prim ale lui grandpa Schmidt, dar Amalia n-a ras deloc si mi-a soptit: ”Bine ca nu m-a pus pe mine sa ma maimutaresc asa, ca-l strangeam de gat!”. Adica il strangea de gat pe fiul Mirei, nu pe canadian! Eu am tacut si mi-am inghitit replica de pe teava, si anume ca dupa cat i s-au scurs ochii dupa italian, l-ar fi strans de gat din alte motive, nu din sfiala de a face teatru de improvizatie. Dar mai bine c-am tacut. Mi-am dat seama ca nevasta-mea cea abstinenta bause sapte sorturi de vin; cine stie ce-mi luam peste urechi!

Inchei aici. Iar in privinta vinurilor de Chianti, io atata zic: Brunello di Montalcino!

De vorbă cu Vladimir Putin

Am citit în Dilema Veche de alaltăieri (de fapt în Dilemateca, suplimentul lunar care se vinde odată cu revistă) că Putin a mai produs una de-a lui: la emisiunea ”De vorbă cu Vladimir Putin” (cu ocazia asta aflu și eu despre existența ei), președintele rus a spus că problema tinerilor nu este că nu știu istorie, ci că nu învață toți aceeași istorie, aceeași versiune ”unitară, oficială” a istoriei. Mi-a căzut fața. Îl credeam eu pe Putin cam diliu, dar nici în halul ăsta!

Cam din 1945 încoace, în Europa domnește cultura diversității. Cam din 1992 încoace, și în România diversitatea câștigă teren, greu, dar câștigă. E adevărat, rezultatele sunt încă mai mult de formă decât de fond, dar încep să se-arate. Acum nu mai e imposibil să avem păreri diferite, chiar opuse, și să le exprimăm în mod politicos, fără a-l acuza pe interlocutor de prostie, trădare sau minciună (acum 20 de ani, acest lucru nu era posibil). Foarte încet și cu eforturi teribile, românii au învățat că e OK să existe diferențe de opinii. Eu țin cu Progresul, tu ții cu Steaua. Foarte bine. Tu mergi la pescuit, eu la maraton. Foarte bine. Tu vorbești ungurește, eu românește. Foarte bine. Tu te rogi la Dumnezeu, eu nu. Foarte bine. Tu-ți faci concediul la Barcelona, eu la Paris. Foarte bine. Ție-ți plac femeile, și mie la fel, foarte bine că tu ești femeie și eu nu (competiția este deschisă!). Tu ești mason, eu nu. Foarte bine. Tu ești francofob, eu francofil. Foarte bine. Tu ești dacolog, eu sunt latinist. Foarte bine, ce mai bem? Băiete, încă două mici dar fără guler, că ți le torn în cap!

O lume a diversității este mult mai mișto decât una a ”unității”, dacă prin ”unitate” se înțelege intoleranța la diversitate. Nu numai că e mai mișto, dar este incomparabil mai productivă și mai atractivă, iar pe termen lung, are șanse mai mari de prosperitate. Petru cel Mare a înțeles perfect acest lucru atunci când s-a apucat să reformeze Rusia, sau, după vorba populară, ”s-o nemțească”; la un secol de la debutul reformelor, produsele culturale rusești (literatură, pictură, muzică, balet) erau la fel de bune sau mai  bune decât cele europene, nemaivorbind de faptul ca armata rusă devenise una dintre cele mai bune din lume (cel puțin pe uscat). Deci rezultatele ”nemțirii” s-au arătat din plin, după ce-a trecut timpul de incubație.

Ce face Putin acum? Vrea să ducă Rusia înapoi în izolare, vrea să-i impună ”valorile” unicității! Aparent, nu e mare lucru: ce dacă toți copiii, de la Kaliningrad la Vladivostok, vor învăța după același manual de istorie, ce e rău în asta? Răspuns: e foarte rău, dar nu pe termen scurt, ci pe termen lung. Pentru că acei copii, care n-au șansa de-a privi o problemă din mai multe puncte de vedere, vor deveni adulți incapabili de dialog. În loc de o generație de cetățeni, Rusia va avea o generație de putini, de adepți ai monologului ca specie de gândire. Cât de creativi vor fi acești oameni, învățați de mici să creadă în buchiile unei singure cărți?

Dacă n-aș fi copilărit în România comunistă, unde educația stalinistă a fost aplicată până la ultimele consecințe, poate că n-aș fi așa sigur pe mine. Dar iată o întâmplare, fioros de banală, de prin clasa a cincea sau a șasea: profesoara de română ne dă o temă de clasă, ceva teribil de complicat, gen ”Scrieți o propoziție simplă. Subliniați predicatul”. Scriu și eu pe caiet ceva gen ”Costel joacă fotbal”, subliniez predicatul și mă întorc la ce făceam înainte, adică la uitatul pe geam. Colegii mei, agitați, încep să mă întrebe: ”La ce pagină ai găsit?”. Nu înțelegeam: ”Ce să găsesc?”. ”Păi, propoziția simplă!”. Într-adevăr, ei toți răsfoiau cu disperare manualul, doar-doar or găsi un exemplu de ”propoziție simplă”! Le zic că nu l-am copiat din cartea de română, l-am făcut eu, așa, din capul meu, la care ei pufnesc cu  dispreț și se întorc la frunzărit. Nu erau dispuși să își asume riscul de a scrie o propoziție simplă care să nu existe deja în minunatul ”manual unic” de limba română!

Cam la asta trebuie să te aștepți când renunți la diversitate și te bizui pe versiuni standardizate, ”oficiale, unice”, ale oricărei  materii. Încetezi să mai gândești cu  mintea ta. Gândești cu mintea ăluia de-a făcut manualul. Ce zice ăla, tu crezi că e adevărul gol-goluț, singurul adevăr. Dacă ai manuale alternative, atunci înveți de mic că sunt posibile mai multe abordări ale aceluiași subiect, adică... să gândești. Exact ce vrea acum să le refuze Putin copiilor de pe tot întinsul Rusiei.

Apropo, taică-meu are exact aceeași părere ca și Putin. Ce atâtea istorii diferite? Una și bună!

Don Republic

O întrebare simplă: cât își doresc își doresc rușii din Laponia, Karelia sau Kaliningrad ”eliberarea”? Cât cred ei că independența față de Moscova e un lucru bun? Răspuns: zero barat. Dacă vor face cândva (și eu cred că vor face) valuri pentru independență și pentru integrarea europeană, o vor face la ordin. Nu ca polonezii, românii, ungurii sau finlandezii care chiar cred în libertatea și în europenitatea lor, nu; acești ruși vor face ceea ce vor face pentru că asta li se va spune să facă, punct! Fără discuții. Ai mișcat în front? Zdup, la bulău!

Există însă într-un colț al Rusiei niște oameni care, fără a da doi bani pe ”europenitate” (nici nu știu ce-i aia, iar dac-ar știi, ar râde), pun foarte mult preț pe libertate. A lor, bunînțeles. Mai mult, au și avut-o, se pot raporta la ceva concret, istoric: între 18 mai 1918 și 7 ianuarie 1920 a existat Republica Don (Donskaya Respublika), unul dintre cele mai hotărâte bastioane ale celor deciși să fie liberi, în timpul Războiului Civil (s-au bătut și cu Albii, și cu Roșii, pe rând). Iar ăsta nu doar un episod izolat, că doar de-aici au pornit mari revolte împotriva centrului, trei pe vremea Rusiei Imperiale (conduse de Razin, Bulavin, Pugaciov) și una pe vremea Rusiei Sovietice (”revoluția” de la Novocerkassk, în 1962), nemaivorbind că în timpul războiului, nemții au recrutat de-aici o foarte valoroasă trupă de voluntari antisovietici. Cum s-ar zice, libertatea are rădăcini adânci pe malul drept al Donului!

E posibil ca politica de finlandizare dusă de Moscova împotriva Europei să aibă un efect neprevăzut: rușii dintre Don și frontiera ucrainiană să ceară și ei un stat al lor, independent. Ce s-ar întâmpla atunci, că doar asta nu face parte din scenariile Kremlinului? Ei bine, s-ar întâmpla ce s-a întâmplat totdeauna în Rusia când cetățenii au venit cu inițiative proprii, în loc să aștepte indicațiile de la centru: represiunea. Dură, nemiloasă, eficientă.

Da, dar cât de eficientă? Adică, mișcarea secesionistă ar fi înăbușită, iar liderii ar muri accidental (regret obștesc!), dar despre ea s-ar afla. În Europa. Și, cât de tâmpiți să fie europenii, o concluzie tot ar trage!

Mandria nationala

Nu stiu cum se face, ca de la Michael Jackson am ajuns la Horicson si de aici inapoi la problema nationala, de parca n-as fi satul de ea. Dar din intamplare am citit o revista de femei (Tango, parca), mai isteata decat altele, unde semneaza si Simona Catrina; acolo e iarasi vorba de chestia asta, “mandria de a fi roman”, la care horicsonienii dau un raspuns net (“im-po-si-bil!”), iar nationalistii unul la fel de net (“e obligatoriu!”). Eu unul nu sunt nici una nici alta, si nu sunt nici Simona Catrina, asa c-am sa incerc un raspuns propriu.

Intai de toate, o problema de principiu: cum pe lumea asta nimic nu exista daca nu e pus intr-o relatie, la fel este si “mandria nationala”: fata de cine sunt eu mai breaz, ca sa ma tin mandru? Iar daca sunt un caca-maca, din nou, fata de cine?

Bun, din moment ce Romania e o tara europeana, cred ca singura comparatie decenta e cu alte tari europene, nu cu Statele Unite, Canada sau China (cum vad ca fac tot mai multi romani calatoriti, mai ales horicsonienii). Ergo, intre tarile europene, unde e Romania mea?
Pentru asta, propun sa impartim Europa in cinci categorii, in functie de trei criterii: istoria (id est istoria militara); contributia la progresul stiintific; contributia culturala. Uite cum vad eu tarile Europei, din acest punct de vedere:

Categoria 1: Anglia, Franta, Germania.

Categoria 2: Olanda, Spania, Italia, Suedia, Polonia, Rusia.

Categoria 3: Irlanda, Belgia, Portugalia, Austria, Croatia, Ungaria, Romania, Bulgaria, Serbia, Grecia, Turcia, Cehia, Lituania, Finlanda, Norvegia, Ucraina, Danemarca.

Categoria 4: Bosnia, Slovenia, Albania, Belarus, Slovacia, Islanda, Cipru, Malta, Estonia, Letonia, Elvetia, Muntenegru, poporul basc, Republica Moldova.

Categoria 5: Lichtenstein, Andorra, San Marino, insulele Faroe, Luxemburg, Vatican, teritoriul Kosovo, oblastul Kaliningrad, poporul rroma (tiganii), gagauzii, Transnistria, alte minoritati.

In concluzie, eu unul, ca roman, nu vad de ce mi-as tine coada pe sus fata de altii, dar nici de ce ar trebui sa umblu cu botul in pamant. Fac parte dintr-un popor mijlocas, aflat pe undeva pe la mijloc de clasament. Vorba lui Cartarescu, nu un roman a descoperit America, dar un roman a inventat stiloul.

Pe de alta parte, chestia asta cu mandria nationala mi se pare cumva gresita de la bun inceput: care este meritul meu? Cu ce-am contribuit eu la faptul ca, acum un secol si ceva, lui Petrache Poenaru i-a mers mintea si-a facut o inventie ca asta? De ce “mandria nationala”, pentru faptele unor conationali, ar trebui sa sa rasfranga si asupra mea?!

De unde si pana unde dreptul de a ma impauna cu meritele altora, doar pe criteriul etnic al apartenentei la un popor anume?

Nota: imi dau seama ca “impartirea pe categorii” facuta de mine nu ar placea multora: pai zi-i unui italian ca el e european de mana a doua, ca te mananca de viu!