Drinking abroad: Traktir (Mariupol)

Iar n-am avut noroc. M-am zbătut, am dat telefoane, am promis bere, am fâlfâit chiar și perspectiva unui sex de împăcare, dar degeaba: nici una dintre surse n-are vreo relatare contemporană despre vreo cârciumă din Slaviansk sau Kramatorsk. Mă rog, dac-o mai fi vreo cârciumă deschisă pe-acolo (dar intuiția îmi spune că nu se poate să nu fie: când băieții se duc la război, le trebuie ”combustibil”, nu glumă! Păi, ia gândiți-vă cât se consumă numai la vreun prăpădit de derby local, darămite la un ”derby” di granda ca ăsta din Donbas!). 

Am doar două povești, una din Harkov, alta din Mariupol, ambele de la un domn pe nume ”Vlăduț”, o instituție în sine: deși este cât se poate de ardelean, are umor, folosește autoironia la greu, călătorește de plăcere în Est și este băutor de bere, nu de tărie. E adevărat că ardeleni cu umor și băutori de bere mai poți întâni; dar autoironici și călători în Est, niciodată! Dom’ Vlăduț este unic. I-am spus asta și mi-a râs în nas: ”Pavel Gheo a fost în Iași, Nap Helmis a fost în Chișinău, iar tu, bucureștene care te dai globe-trotter, ai stat ca găina în Kiev și nici măcar n-ai trecut podul Parkovy! Exact ca orice râmă de român fricos. Iar eu am fost la pescuit până pe fluvial Ural, da, dar nici eu n-am trecut dincolo! Sau poate c-oi fi trecut, dar nu țin minte, că eram destul de foarte beat”. 

Din vorbă-n vorbă am ajuns și la subiect, iar despre Mariupol mi-a zis următoarele: ”Dacă vii din Oradea, de exemplu, zici c-ai ajuns în anii ’30, în plin plan cincinal stalinist, dar dacă vii din Rusia, Mariupolul este fi-ță! Bine, e plin de blocuri și de statui cu Lenin și cu soldatul sovietic, dar la astea te uiți doar dacă ești prost. Omul isteț se uită pe meniul din restaurant și pe aparatul de taxare din taxi, că de pe alea înțelegi în ce fel de țară ești. Și pe mine au vrut să mă prostească: primul taxi m-a dus în centru, la restaurantul Reikartz, adică la hotel, că restaurantul e inclus. M-am uitat la fețele chelnerilor, la decorurile pârâte ca de bordel, m-am uitat în meniu, i-am salutat și m-am tot dus: nu-s eu naivul lor, să mă facă ei ca pe fazani! Am luat-o brambura pe stradă, am tot mers și-am dat de Traktir, undeva dup-un colț. Acolo e de chefuit în Mariupol: prețuri bune, măcar că-i central, mâncare europeană, studente, parcul la doi pași! Din păcate, m-am îmbătat până seara, iar noaptea m-a prins undeva prin cartierul industrial, într-un club de curve care m-au făcut la bani. De fapt”, oftează dom’ Vlăduț, ”dacă ai plecat din centru, dracul te-a luat, că tot restul Mariupolului e doar cartier industrial. Plin de curve, îți dai seama, aproape ca la Tetarom”.

text aparut in numarul 26 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Celentano (Melitopol)

În sfârșit! După străduințe supraomenești, pe care le voi trece sub tăcere ca să nu mă laud singur, am și o relatare la prezent din Ucraina de Est, că de alea la trecut m-am săturat (ca și voi!). Mai exact, străduințele mele au constat din faptul că o fostă colegă de serviciu de-a soacră-mii a găsit o femeie care s-o ajute la curățenie, pe tanti Luța, româncă pură și dură din Transnistria, care tocmai s-a întors din Melitopol, unde are niște rude. Eu am avut de cărat o mască de chiuvetă de la soacră-mea la colega ei și uite așa am intrat în vorbă cu tanti Luța – repet, nu vreau să mă laud singur, dar numai din oftaturile ei am intuit imediat că-i rost de ceva informații utilizabile. Instinctul, instinctul!

”Războiul ăsta de acum este o prostie”, susține ea. ”Nu zic că cei de la Kiev nu sunt vinovați și ei: adică, de ce să nu vorbim rusește, ce, e rușine? La fel de slabi la minte ca cei de-acasă, care nu ne lasă de-a vorbi românește, că e limbă de fasciști: oameni proști și răi, și unii și alții! Dar să știi că la Melitopol e pace și nimeni nu s-a apucat de nebunii și de terorism, toți își văd de treabă și e bine... (la întrebarea mea despre locuri unde beau localnicii, tanti Luța răspunde)... de băut, lumea bea acasă, la masă, cu familia și cu prietenii, azi la unul, mâine la altul, cum e obiceiul. Bărbații mai stau noaptea să se uite la televizor, îi mai auzeam eu vorbind, dar femeile nu stau cu ei, că au casă și copii, nu le trebuie fotbal și de astea. (Am întrebat ”cu cine ține” populația din oraș, cu separatiștii din Donbas sau cu armata guvernului de la Kiev, iar tanti Luța nu a fost prea sigură de răspuns). Unii zic într-un fel, alții în alt fel, dar nimeni nu vrea să-ajungă războiul în Melitopol, fie la ei acolo! Pe de o parte, n-ar fi rău să fie și în Ucraina pensiile mai mari, cum sunt în Rusia, iar pe de altă parte, oamenii sunt tare supărați pe Putin pentru că minte fără rușine: cum să zică acum că nu el a pornit războiul, când toți știu cum stau lucrurile? E adevărat că cei mai bătrâni țin cu el, c-atâta minte au, dar tineretul e toată ziua la internet și e tare bine informat. La noi în Transnistria e tare multă prostie la oameni în cap, dar la Melitopol nu e așa, slavă Domnului!”. 

În materie de ”baruri europene”, tanti Luța nu a putut să-mi recomande nimic, în afară de pizzeria Celentano, despre care habar n-are unde anume este, pentru că nepotul i-a dus pe toți cu mașina, și la dus și la-ntors. Am întrebat-o ce bere au băut acolo, la pizza. Mi-a zis că ea nu bea alcool, c-o doare capul, iar nepotul ei era șofer, așa că s-a băut cvas. Am întrebat ce e ăla. Tanti Luța mi-a zis că-s prost.

text aparut in numarul 25 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Berloga (Horlivka)

Întâi de toate, trebuie spus că Horlivka asta e un oraș din Donbas, adică din Ucraina de Est, cam ca Slavianskul (de ăsta sigur ați auzit!), poate-poate ceva mai mare, dar în mod sigur mai puțin lovit de nenorocirea asta de război. Numai că numele de ”Horlivka” e nou-nouț, eu îl scriu ca să n-am vorbe cu ambasada Ucrainei, da’ toată lumea știe orașul de ”Gorlovka”, cum era și pe vremea mea, măcar că n-am fost niciodată acolo. Îi dau, deci, din nou cuvântul domnului V.P., informatorul nostru nu tocmai dezinteresat (din păcate, băutura nu poate fi decontată la redacție. Foarte injust!):

”Nimic interesant. În Gorlovka, toți bărbații au treabă fie cu mina, fie cu uzina, iar femeile stau acasă, că bărbații lor au salarii bune. Pentru alea ambițioasele, care-au văzut prea multe filme americane și vor și ele, e-acolo o facultate de limbi străine, plină de bunăciuni, da’ nu poți să te-atingi, că toate vor să se mărite și s-ajungă în America. Bine, îți dai seama că-ntre timp își fac ele de cap cu minerii, că-i au la-ndemână, dar dacă deschizi pliscul pe englezește imediat te pun la punct, pe motiv că ești român sărăntoc și hai bâști, că n-avem timp de tine! Altfel, sincer îți spun, plictiseală mare, cam cum era pe la noi prin Valea Jiului în comunism: se muncea atât de greu și oamenii aveau atâția bani, că n-avea nimeni chef să afle vești din lumea mare, tot ce voiau era să bea după muncă. Cam așa și-n Gorlovka: îmi amintesc de-un bar, Berloga îi spune, chiar am și râs copios atunci, că-n ucrainiană Berloga înseamnă ”bârlog”, ca să vezi! Dar după ce-am râs n-am prea avut subiect de conversație, că orice încercam eu să zic ”murea” imediat, nu interesa pe nimeni ce-avea de zis unul care venea dintr-o țară fascistă! Abia cu asta i-am urnit la vorbă: i-am întrebat ce e cu monumentele alea urieșești pe care le vezi la tot pasul, și-n oraș, și-n afara lui, de fapt, tot peisajul din Donbas e presărat cu-așa ceva. Mi-au zis că alea sunt în onoarea patrioților care și-au dat viața în luptele cu fasciștii. 

Bine-bine, am zis eu, avem și noi vreo două-trei, dar restul sunt despre alte chestii: mai un rege călare, mai un cărturar, mai un voievod din Evul Mediu, mai un poet, mai un compozitor, mă rog, personalități. Au sărit cu gura pe mine că toate astea reprezintă fasciști. Am rămas mut: cum, fasciști?! Acum auzi-o și p-asta: sau e omul antifascist, sau e fascist. Iar ”personalitățile” de la români n-au fost antifasciști, corect? (eu am dat din cap că ”Da, așa e, n-au fost”). Păi vezi, atunci e clar c-au fost fasciști cât cuprinde! Uite așa cu gorlovkanii. Altfel, nu-s oameni răi, ba chiar de treabă, dacă zici ca ei. Sărmanii, nu prea știu de nuanțe”. 

text aparut in numarul 24 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Koko (Donețk)

Dăm cuvântul interlocutorului nostru V.P., coleg de suferință (ne-am cunoscut la doctor, la coadă la psihiatrul ce ne tratează pe amândoi de alcoolism; uite-așa își face omul prieteni!) care-a călătorit extensiv în Donbas pe vremea când era și el om, adică avea un job, o familie și-un rost în viață. Iată ce aflăm:

”Donețkul e șmecherie, dragul meu, adică, mă rog, era. Se câștigau și se cheltuiau bani, nu era problemă, trebuia să fii chiar prost să rămâi pe dinafară, sau, mă rog, cinstit. Ca pe la noi, la Galați (V.P. a fost gălățean și-apoi a devenit bucureștean – nota mea), înainte să se privatizeze combinatul, când toată lumea avea de muncă și de furăciune, Doamne, când mă gândesc ce-am fost și ce-am ajuns! Păi de-abia așteptam să mă trimită patronul în delegație la Donețk, că nu voia niciun coleg să se ducă, de proști ce erau: toți cu limba scoasă după Germania sau după Paris, niște dobitoci! În Donețk era viață. Treaba o terminam repede, că le dădeam la oameni dreptul, ne-nțelegeam, semnam hârtiile, pa și pusi! Ieșeam pe bulevard, pe Pușkin sau pe Artema, și ăla eram: aveam de unde alege, spărgeam banii, nu mă uitam! Păi stai să-ți zic...” (aici V.P. a luat-o pe miriște, l-am întors spre subiect): 

”N-am fost chiar în toate barurile, dar aproape. Aici e o chestie, că în Donețk, da’ ce zic eu, în tot Donbasul, că nu prea e ca la noi, să stea omul la masă, mai bea ceva, mai mănâncă, mai povestește, iar mai bea, și tot așa; acolo e clară chestia, cine bea, bea, iar cine mănâncă, mănâncă! Tineretul e grămadă în mall-uri, care-s foarte mari și aglomerate (era unul, Donețk City, ziceam că nu mai ies de-acolo), muncitorii sunt mai mult cu fast-food-urile, iar barurile și restaurantele sunt pentru șmecheri și pentru fetele lor de consumație. Eu, de exemplu...” (iar a trebuit să-l opresc, l-am întrebat de un ”bar popular”. V.P. a căzut pe gânduri): 

”Așa, dacă mă iei repede, nu-mi vine în cap decât Koko Bar, undeva, ca să zic așa, mai spre periferia centrului. Acolo am descoperit cea mai bună bere ucrainiană, Obolon brună, preferata mea, da’ nu asta voiam să-ți spun. Altceva, uite: sunt  cumva ciudați, rusofonii ăștia care se cred ucrainieni și nu vorbesc de altceva decât de fotbal și mai ales de Abramovici. Cred că vreo șase ore am stat în Koko la vorbe și la bere, da’ nimeni n-a zis nimic de președintele lor, sau de primul ministru, sau, mă rog, de careva din guvern; Abramovici și iar Abramovici, de zici că ăsta era ză fazăr and the mazăr și nu doar un baron local. Păi, la noi, după șase ore de bere brună, cu alcool șapte la sută, lumea se ia la bătaie pe chestii gen Băsescu, nu pe alte prostii! La ei, nimic, de parcă guvernul central era la pădure”.

După cum se vede în prezent, chiar era. Păcat!

text aparut in numarul 22 din 2014 al revistei "Catavencii"

Drinking abroad: Blinok (Luhansk)

”Tu bei ca porcul și în țara mea mor oameni!”, mi-a zis, și jap!, o palmă (m-am ferit, dar oricum). ”Nemernicule!”, și-a plecat. Avea dreptate, patrioata. 

Problema-i că și eu, la fel ca Gorbaciov (două spirite înrudite, ce să mai vorbim), mi-am imaginat o ”casă europeană comună”, numai c-a lui se întindea ”de la Dublin la Vladivostok”, în timp ce a mea s-a oprit la Nipru. Așa că habar n-am ce e dincolo: nu vă pot recomanda niciun bar din Donețk, Harkov, Melitopol, Kramatorsk, Slaviansk sau Gorlovka. Cu atât mai puțin din Luhansk! Dar, pentru că am acces la arhiva ISB (Internaționala Secretă a Bețivanilor) am obținut o relatare de la un tovarăș de pahar, unul cu mult mai umblat ca mine. Nu strică să rămână scrisă: dacă pân-acum n-am ajuns în Luhansk, când încă se mai simțeau adieri europene, ce șanse sunt s-ajung de-acum încolo, când... ?!

”Luhansk e un oraș al florilor”, susține informatorul meu. ”Fii atent: iei avionul de Viena de la Otopeni, schimbi la Viena, cobori la Kiev, schimbi, și gata, ai ajuns la Luhansk! Simplu. Cam 30 de ore, cu tot cu așteptatul prin aeroporturi. Din păcate, avionul nu aterizează aproape de oraș, ci undeva la vreo 25 de kilometri, iar drumul e plin de gropi; prin comparație, DN 1 e Germania. Ai ajuns, te cazezi: toate hotelurile se cheamă ”Drujba” (”Prietenie”, traducerea mea. Pentru ăștia mai tineri). Ieși prin oraș să bei ceva, toate localurile se cheamă ”Blinok” (asta nu știu ce înseamnă); case nu există, doar blocuri, care n-au nume, evident, doar numere. Atmosfera e cam ca la noi, pe vremea lui Iliescu I (adică ’90 – ’95. Paranteză tot pentru tineri): prețuri mici, băutură proastă, mâncare destul de bună, discuții despre trecut și despre pariuri sportive. Altfel, lumea nu e săracă, dar cocalarii locali sunt jenant de bogați; e-adevărat că-s foarte puțini, față de cum e la noi. Există mici insule de civilizație (”de capitalism” se zice pe-acolo), adică cârciumi europene, cu bere străină, vinuri franțuzești și chiliene, bucătărie internațională și vorbitori de engleză: cam 5% din localurile orașului, poate mai puține. Dar alea-s cu primejdie: Luhanskul este orașul number one în lume, în materie de fete ce vor să se mărite cu străini, de aici densitatea incredibilă de florării, magazine de cosmetice și saloane de înfrumusețare, nu că localnicele ar avea nevoie; dacă mergi în Luhansk la futut, zici c-ai trăit degeaba. Da’ altele te ard pe tine, Mihăiță, deci uite ce-ți zic eu: vezi că vodca lor e făcătură.”

Informatorul meu a fost în Luhansk în 2010. Înțeleg că de atunci s-a mai schimbat câte ceva. Am preferat totuși să ortografiez ”Luhansk” și nu ”Lugansk”, din respect pentru micuța Lena, patrioata.

text aparut in numarul 21 din 2014 al revistei "Catavencii"

Din bețiile altor popoare: azi, Nea Mitică

Mulţumesc şi pe această cale colegilor mei de redacţie, care, alegând în mod inspirat tema Almanahului de anul ăsta, îmi dau posibilitatea să spun adevărul. Sau cel puţin să redau acea versiune a adevărului care se află în posesia mea, şi pe care o tac de atâţia ani.

L-am cunoscut pe Nea Mitică la ferma de stat din Otopeni, în primăvara lui '89. Nea Mitică avea acolo funcţia de supremă încredere de „responsabil cu băligarul de la vaci”, iar eu am fost numit adjunctul lui, ocupând în acelaşi timp şi postul de adjunct al lui Nea Stelică, şeful cu băligarul de la cai. Am constatat foarte repede că exista o ruptură totală între aparenţă şi esenţă, acolo la fermă, iar aceşti doi maeştri erau departe de ce păreau a fi.

Să precizez mai întâi ce mi-a venit mie să mă angajez la fermă pentru aproape patru luni (de vacanţă!), în loc să mă distrez şi eu ca toţi colegii mei de liceu, cu muzică rock, vodcă cu diazepam şi discuţii onaniste despre colegele de clasă: urmam un liceu industrial, însă facultatea pe care mi-o alesesem era Medicina Veterinară. Dar absolvenţii de „industrial” (sau de orice alt profil, în afară de „agricol”) nu aveau voie să se înscrie la examenul de admitere fără o hârtiuţă de la o „unitate agricolă”, care hârtiuţă să certifice c-au lucrat minim un an în producţie, adică la coada vacii. Teoria mea era că lucrez patru luni, dau şpagă şi pe adeverinţă va scrie că am lucrat un an. Bună socoteală, sunt şi acum mândru de ea, ce contează că nu s-a pupat deloc cu cea de la târg?!

Odată intrat pe mâna lui Nea Sandu (inginerul-şef al fermei), m-am pomenit transformat, din băiat de oraş (blugi, adidaşi), într-o dihanie suburbană, cu cizme de cauciuc şi halat jegos, iar în mână purtam însemnul funcţiei: o lopată acoperită aproape integral cu bălegar uscat (am folosit mai sus forma „băligar” pentru a da culoare locală muncii mele, şi pentru că aşa îmi sună în urechi vorbirea oamenilor de la fermă). Urma să merg, zi de zi, printre şirurile de vaci din grajduri şi să împing cu lopata bălegarul dintre picioarele lor în şanţul din spate, prin care trecea un mecanism numit „racleţi”. Racleţii ăştia transportau de fapt bălegarul afară din grajd, în remorcile care-l duceau pe platforma de „maturare” (!), dar fără mine, băiatul cu lopata, vacile şi-ar fi terminat cariera încleiate în propriile dejecţii. Deşi sunt mult mai puţin proaste decât le cred orăşenii, vacile n-au învăţat încă să-şi facă ordine şi curăţenie la locul de muncă. Dar poate că evoluţia nu şi-a spus încă ultimul cuvânt!

Abia după o săptămână de rânit mi-am cunoscut şeful direct. Nea Mitică fusese plecat „la ţară”, după vin, aşa că eu făcusem, teoretic, toată treaba lui. Având în vedere caracterul umil al jobului, mă aşteptam ca Nea Mitică să fie vreun amărât, vreun alcoolic terminat, bun de nimic altceva, pe care ferma să-l ţină de milă. Nu vreau să mă laud, dar am nimerit partea cu băutura; în rest...

Nea Mitică era un tip uscăţiv, sprinten, de statură medie, cu părul rar şi foarte negru, cu riduri multe şi cu dinţii foarte albi. Părea să aibă cel puţin 40 de ani şi cel mult 50. Am aflat ulterior că îşi cănea părul, avea proteză şi se apropia de 70 de ani. Am mai aflat şi alte lucruri de toată mirarea, unele din bârfele celorlalţi, altele de la el însuşi, pe măsură ce a căpătat încredere în mine.

Nea Mitică era de undeva de prin Vaslui, dar plecase de-acasă de copil şi nu mai revenise niciodată. După un început de carieră la o şcoală profesională din Bucureşti, se apucase de box şi devenise o tânără speranţă la „juniori mici”. După o scurtă internare la Găeşti, la casa de corecţie (pentru o neînţelegere, viol cu tâlhărie; victima şi-a retras plângerea), Nea Mitică şi-a reluat antrenamentele, a urcat la „juniori mari” şi numai cerul i-ar fi fost limita, dacă nu avea nevoie de bani. Dar avea (era deja „viconte”, femei, cheltuieli), aşa că s-a apucat să-şi completeze veniturile lucrând ca recuperator şi jarcalete. Din păcate, unul din ăia pe care el şi-a exersat talentul de boxer era securist („de la Băneasa”), aşa că sărmanul Nea Mitică a ajuns la puşcărie („Şi tocmai asta nu voiam, mă!”). De acolo, drumul vieţii lui s-a clarificat, cel puţin, chiar dacă nu s-a netezit: când „înăuntru”, când „afară”, tot mai cunoscut în branşă, şef de celulă la închisoare şi şef de echipă la mină („Uraniu, mă băiatule, nu jucărie! S-a lucrat cu Diribaul şi cu pârnăiaşii, că minerii nu mai voiau să se-angajeze, se dusese buhul!”), a ajuns liber după una din amnistii şi iar a comis-o, de data asta grav. A reuşit să fugă din ţară, prin Ungaria, nu pe la sârbi, şi-a luat la rând lagărele de transfugi din Austria şi Germania, până s-a stabilit în Franţa. Nu mi-a spus niciodată ce ispravă a făcut acolo, de l-au obligat să se înroleze în Legiunea Străină. Din fericire pentru el, marile campanii ale Legiunii se încheiaseră, aşa că n-a mai prins decât răhăţişuri (Africa Centrală, Djibouti). Din nefericire pentru el, s-a căptuşit cu ceva boli tropicale care l-au terminat, aşa că după cei cinci ani nu şi-a reînnoit contractul, a părăsit Franţa şi s-a întors să moară în România. Nu înainte de a se însura cu o femeie mult mai tânără, care avea un petic de vie într-o comună necooperativizată („De ce crezi c-am luat-o?”). A şi murit, într-adevăr, aproape imediat după Revoluţie.

Pe cât îmi aduc aminte, Nea Mitică nu arăta şi nu se purta ca un beţiv. Era foarte temut şi foarte bârfit de toată lumea din fermă, inclusiv de şefi, şi foarte curtat de către femeile de orice vârstă. De mâncat, nu l-am văzut niciodată să mănânce altceva decât brânză şi pâine, în cantităţi microscopice. Băutura lui preferată era vinul roşu, cam cinci litri pe zi, distribuiţi extrem de uniform, aproape ştiinţific: o cană mare la fiecare jumătate de oră. Avea un obicei foarte ciudat în materie de „stins” băutura, şi anume mujdeiul de usturoi, pe care îl mânca gol, cu lingura, dintr-o strachină adâncă. Nu l-am văzut niciodată beat, nici chiar în serile când stătea peste program, să ţesale caii (asta era o muncă plătită separat). Singurul semn că alcoolul „lucrează” în el era dat de ochii tot mai lucioşi.

N-am fost la înmormântarea lui Nea Mitică. Eram ocupat cu vocalizări anticomuniste. Am trecut pe la fermă câţiva ani mai târziu, în căutare de material pentru cartea pe care n-am mai scris-o. De la Genoveva (mulgătoarea-şefă) am aflat următoarele: că Nea Mitică fusese securist (nu ştiam), că umbla totdeauna cu briciul la el (ştiam), că era ţiganofob feroce (ştiam; ţiganii nici nu respirau în prezenţa lui), că-n Franţa fusese-n puşcărie, nu în Legiunea Străină (nu ştiam), că era de fapt etnic ceangău (nu ştiam), şi că a murit „de beţie” (puteam să prevăd).

Pentru a elucida secretele vieţii celui mai mare beţiv pe care l-am cunoscut, rog să fiu contactat la redacţie de oricine ştie ceva despre numitul Dumitru Moinea, viscount of Rahova. Mulţumesc.

text publicat in Almanahul Betiei din 2012, pag. 72

United Church of Christ

Foarte simpatica cladirea bisericii din Hanalei, langa Princeville (insula Kaua'i, coasta de nord). Doar ca nu stiu nimic despre aceasta "United Church of Christ" - trebuie sa ma informez urgent, altfel tot nu ma fac destept in cap!

East of Eden

Notes from a Big Country

Un coleg al autorului a privit alta data, siderat, interogatoriul la care i-a fost supusa fiica (nascuta in Anglia) de catre un functionar [de la Serviciul pentru Imigrari - nota mea]. Intrebarile erau rostite automat si nenuantat: "Ati savarsit vreodata actiuni comerciale vicioase care includ (dar nu se limiteaza la) jocurile de noroc?", "Ati fost vreodata membra a (sau afiliata in vreun fel la) Partidul Comunist?" si "Aveti de gand sa practicati poligamia in SUA?". Trebuie mentionat ca persoana in chestiune avea varsta de cinci ani. 


sursa: http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/serviciul-imigrari

Akialoa

Hanalei

Hanakoa Falls

Kalalau trail