Şocaţi-mă pe banii mei

Mi-au lucit ochii când am auzit de-o piesă* cu lesbiene: asta e, moşule! Să mai poftească amicii să-mi zică ”Mişu Pornache”, că le dau cu pornachele în cap. Artă teatrală, domnule! Thalia, chestii!

Un fâs. Nu e o piesă, sunt două piesişoare, fără legătură una cu alta (adică spectatorul ar trebui să facă el singur legătura, pe cât îl ajută capul: pe mine nu m-a ajutat). Lesbiene apar numai în prima piesişoară (”Hanjo”), iar de făcut nu fac nimic, nici o faptă de arme, că nici nu m-am prins ce-i cu ele până la sfârşit, aşteptam ca fraierul să apară ”alea adevăratele”. Desigur că în final apare şi un bărbat (orice ”creaţie” cu lesbiene îl include şi p-ăsta), dar tipul e un muţunache, vai de capul lui.

A doua piesă (”Seijo”)e tot cu două femei şi-un bărbat: frate, soră, iubită (a fratelui). Spre necazul meu, dragostea nu se înfiripă între soră şi iubită (cum era normal, că d-aia dădusem banii pe bilet), ci între soră şi frate. Uite-aşa pleacă omul mofluz de la teatru!

Actorii, pe de altă parte, nu joacă rău deloc, se muncesc cât pot să stoarcă ceva din textul ăsta deştept (ceva, orice, măcar aplauze, dacă nu sens!). Dar ce poţi scoate din scrisul unui nene care îşi spintecă burta la 45 de anişori, de necaz că nu poate stârni o insurecţie anti-americană?!

p.s. Nu v-am convins că piesele sunt slabe? Bun, iată subiectele: o pictoriţă se îndrăgosteşte de o prostituată bolnavă psihic; be mic, un cuplu trăieşte peştind-o pe sora bărbatului, care soră se prostituează şi asta la greu, din ”iubire interzisă” pentru frăţioru-i. Ei?!

MIHAI BUZEA

*Iubiri interzise, de Yukio Mishima, la Teatrul Naţional. Regia: Issey Takizawa. Cu: Kana Hashimoto/Monica Florescu, Teodora Mareş, Carmen Ungureanu, Brânduşa Mircea, Marius Bodochi, Marius Manole.

S-a sfârșit mai rău decât a-nceput!

Cu mult mai rău: vorbesc, desigur, de fosta stagiune teatrală. Am văzut destule piese bune, unele chiar memorabile, dar pe măsură ce se scurta lista, am fost și la unele mai puțin reușite. Asta, zis așa, ca să mă exprim politicos!

Printre cele mai tâmpițele se numără și cea* de la Național, ”S-a sfârșit cum a-nceput”. O piesă de mâna a treia, scrisă de un autor de mâna a doua, acum foarte mult timp. Mai exact, Sean O’Casey a luat o poveste populară și-a prelucrat-o într-o piesuță cu valențe intelectualiste - și mai mult, umoristice! A vrut să scoată din ea o mostră de umor absurd, dar din păcate nu i-a ieșit nimic. Problemele țăranilor sunt aceleași în toată lumea, și-n Irlanda, și-n Rusia, și-n România, dar orășenii nu prea mor de grija lor. Ce, n-au ei destule pe cap?!

Pe scurt, e vorba de eterna bănuială a soțului care pleacă la câmp, la o muncă grea (la coasă, în cazul ăsta), și-și lasă nevasta acasă, ocupată cu o muncă prea ușoară, după mintea lui (gospodăria). ”Ce face ea toată ziua, nu cumva lenevește, pe când eu îmi rup oasele dând la coasă?”, se gândește dumnealui. Așa că propune o schimbare de roluri, pe care muierea (excedată) o acceptă: pleacă ea la câmp și-l lasă pe el acasă. Evident, tăntalăul face numai boacăne, cum era previzibil. Originalitatea lui O’Casey e dată de faptul că-n ajutorul soțului (Mihai Constantin) sare și un prieten (Daniel Badale), încă mai chiaun decât acesta, și amândoi, în strânsă colaborare, dau casa cu susu-n jos (și invers). Replicile pe care și le spun cei doi ar trebui să fie amuzante, dar pe mine nu m-au amuzat deloc: prea erau telefonate. O parte din public le aprecia, totuși, râzând să moară, pe când o altă parte se foia în rânduri dese, la ieșire, de mi-era mie rușine de rușinea actorilor, pe care o-nțeleg prea bine.

Păi de câte ori n-am pățit-o și eu cu câte-un prieten, care cască și dă s-adoarmă când citește vreun articol de-al meu din Cațavencii... ?!

Mihai BUZEA

*S-a sfârșit cum a-nceput, de Sean O’Casey, la Teatrul Național București. Regia: Horațiu Mălăele. Cu: Victoria Dicu, Mihai Constantin, Daniel Badale.

Cum am devenit filomaghiar

Mulți amici se întreabă cum se face că eu, bucureștean pârât, fără nicio treabă cu ungurii sau cu Ungaria, m-am trezit după ’89 să fac pe filomaghiarul. De unde până unde?! Pentru a așeza, totuși, chestiunea într-un context clar, vă reamintesc că după ’89 s-a umflat tărâța în români în foarte multe feluri: unii s-au descoperit ortodocși puri și duri, alții s-au reinvantat ca daci, foarte mulți s-au recalificat ca antiromâni pe viață (și, în consecință, au emigrat definitiv), o minoritate deloc neglijabilă s-a convertit la socialism (băieții de la CriticAtac), alții la rapidism fundamentalist, alții la munțomanism, alții la manelism etc. Cu alte cuvinte, după Revoluție am simțit cu toții nevoia de diferențiere, de a scăpa din uniforma ”omului nou” și de a ne crea identități gregare, care să ne personalizeze ca grupuri sociale. Asta e clar. Unii, foarte puțini, n-au reușit să adere la niciun astfel de grup social și au rămas cumva pe dinafară. Printre acești puțini mă număr și eu. Pentru că sunt totuși om, nu robot, fluxul general m-a luat și pe mine, așa că mi-am creat un grup social din care fac parte doar eu singur, o identitate care s-ar putea numi ”filomaghiarismul românesc”.

Pe scurt, această convingere s-ar putea defini așa: dat fiind că tot ce este bun la români a venit și vine din Vest, iar vecinii noștri vestici (geografic și spiritual) sunt ungurii, tot ce-avem de făcut este să-i imităm pe unguri și vom imita Vestul, civilizația occidentală. Cu alte cuvinte, în loc să-i privesc pe unguri ca pe niște concurenți (la bunăvoința Vestului!), prefer să-i privesc ca pe un filtru: ei au primit (și primesc) mai înaintea noastră influențele pozitive ale Europei, iar noi le luăm de la ei, gata filtrate (unele valori occidentale se potrivesc aici ca nuca-n perete; nu-i nimic, ungurii le filtrează pentru noi, iar la români ajunge exact ce este asimilabil, nu toată ”marfa”). Simplu ca vaca!

Da, numai că nu m-am născut cu aceste convingeri. Familia mea era o familie obișnuită românească, extrem de banală, adusă de comuniști la București ca să construiască socialismul. Ungurii nu aveau niciun loc în preocupările alor mei, poate doar la un nivel extrem de superficial (”Ungurii sunt oameni harnici, dar foarte răi la suflet”). Atunci?

Atunci, e vorba de experiențe personale. Pe care le povestesc acum.

Adolescent fiind, am ajuns prin Sibiu, cândva după ’89. Gazdele mele sibiene erau români pur-sânge, și de-aici s-a tras totul. Pentru că dialogul cu aceste gazde s-a transformat imediat într-un monolog, din are rezultau următoarele: (1) eu nu sunt român adevărat, pentru că sunt bucureștean, deci țigan; (2) numai în Ardeal trăiesc români adevărați, restul țării e populat de țigani și moldoveni; (3) orașele Ardealului sunt extraordinare, sunt minunate, pe când restul orașelor țării sunt numai ghene de gunoi; (4) în materie de civilizație, ei, gazdele mele, sunt față de mine cum sunt niște lorzi față de un papuaș; (5) eu, și laolaltă cu mine, toți regățenii (țigani + moldoveni) ar trebui să ne cerem scuze în genunchi pentru că existăm – din cauza noastră nu sunt ardelenii mai bogați decât elvețienii, pentru că fără noi, ar fi!

Am tăcut, dar le-am dat replica în gând: (1) da, orașele Ardealului sunt mult mai europene decât cele din regat, dar nu au fost construite de românii care le locuiesc acum, ci de germanii vânduți de Ceaușescu; (2) eu, bucureștean împuțit, sunt incomparabil mai civilizat decât voi, pentru că am măcar decența să nu jignesc un oaspete care-mi calcă pragul; (3) agresivitatea voastră arată nesiguranță, adică frică: de ce vă e frică, români puri ai Ardealului? Oare de faptul că locuiți în orașe și case construite de alții? De urbanitatea voastră precară, ce datează fix de o generație, ca și a mea? Atunci?!

Repet, am tăcut. Întâmplarea a făcut că după câteva luni să merg la o familie de unguri, undeva într-un sat din județul Brașov (cred că Vulcan îi spunea pe atunci satului, nu știu dacă numele n-a fost schimbat). Experiența asta rurală a fost complet diferită de cea sibiană; ungurii ăia m-au tratat exact așa cum se tratează un oaspete care-ți trece pragul, dar care nu ți-e prieten: cu politețe, dar fără căldură. S-a vorbit (când și când, cineva îmi traducea), s-a mâncat, s-a băut, a mai venit câte-un vecin, mă rog, ca la țară. Nu m-am simțit nicio clipă inclus, dar nici jignit sau agresat; eram pur și simplu un român ca oricare altul, nici mai bun, nici mai rău, așa că nu și-au bătut capul cu mine și și-au văzut de treburile lor. Pe scurt, s-au purtat normal, ca niște oameni normali, aflați acasă la ei. Nici agresivitate, nici nesiguranță, nici frică; la ce bun? Nu stăteau în casa altcuiva, nu fuseseră ”băgați” acolo de comuniști, nu datorau nimănui nimic. Bref, nu trebuiau să se justifice.

Asta mi-a rămas în cap, asta e marea diferență, din punctul meu de vedere: românii se justifică tot timpul, atât la nivel individual, cât și național. Dacă au (casă, bani, câine, mașină, Ardeal), se justifică de ce au. Dacă n-au (bani, mâncare, internet, copii, Basarabie) se justifică de ce n-au. Comportament de om nesigur. Ungurii nu se justifică niciodată; de ce-ar face-o? În fața cui?

Acum înțelegeți de ce am devenit filomaghiar? Român filomaghiar, să ne-nțelegem!

Să nu faci pe niznaiul când joacă Neznaika

Am fost și eu copil, da, deși nu mai țin minte mare lucru. Dar ceea ce știu cu certitudine absolută e că habar n-am avut de Habarnam, personajul care l-a bătut lejer pe Tom Sawyer, în materie de audiență (la grupa de vârstă ”Șoimii Patriei” din lagărul socialist). Pur și simplu, mi s-au citit alte povești, mai cu zei greci, mai cu războinici mongoli, mai cu walkirii scandinave, mai cu eroi troieni… mă rog, altele. Așa că anul trecut, când l-am descoperit și eu pe Habarnam, era să fiu linșat de amicele care au deja copii: ”Imbecilule, criminalule, legionarule, cum poți să zici că Habarnam e propagandă comunistă?”. Cum, necum, asta și zic: când un personaj revoltat ajunge în final să ceară ”colectivului” să-l trimită la ”re-educare”, nu mai e loc de-ntors. Asta-i îndoctrinare pură și dură.

Pe de altă parte, admit că simpaticul Habarnam (Neznaika în original, Dunno în engleză, Nemtudomka în maghiară) poate fi înțeles și-n altă cheie decât cea politică. Dacă-ți pui ochelarii de cal și refuzi să vezi partea nașpa, rămâne filonul idilic al ”copilăriei năzbâtioase”, după vorba lui Pavel Stratan. Cam asta face Mihaela Michailov în piesa* de la Odeon: curăță textul de toate șopârlele doctrinare și scoate un spectacol curățel, centrat pe energia debordantă a lui Pavel Bartoș și pe distincția naturală a Cătălinei Mustață. Publicul (copii, o treime; părinți, o treime; fani ai lui Habarnam, restul) e furat de piesă, participă cu tot sufletul la drăcăriile puse la cale de Neznaika. Îi hipnotizează, ce să mai vorbim.

În concluzie, dacă ai copii deja prea mari pentru teatrul de păpuși, merită să-i scoți la Odeon; și nu-ți bate capul cu îndoctrinarea (comunismul e mort și îngropat, dă-l dracu’). Pe de altă parte, dacă ești femeie și îl iubești pe Habarnam din copilărie, nu-ți duce prietenul la piesa asta fără să ai vreo trei beri în geantă, în caz de nevoie. Gagică-mea n-a fost prevăzătoare, iar eu am ațipit și-am început să sforăi. Anticomunist, frate!

MIHAI BUZEA

*Aventurile lui Habarnam, după Nikolai Nosov, la teatrul Odeon. Regia: Alexandru Dabija. Dramatizarea: Mihaela Michailov. Cu: Cătălina Mustață, Pavel Bartoș și ceilalți actori.

8 Martie

Păi nu mă opresc doi fraieri în parc? Ieri! Reporteri, cică. Vai de cozonacul lor, cred că erau studenți și lucrau pentru un proiect, să ciupească și ei o notă de trecere la examen, că altfel nu-mi explic. Auzi la ei: „Ce înseamnă pentru dumneavoastră ziua de 8 Martie?”. Alta: „Cum veți sărbători 8 Martie?”. Și cea mai tare: „Ce îi veți oferi iubitei dumneavoastră de 8 Martie?”. Individul repeta cu atâta nesaț „8 Martie” că îmi venea să-i înfig microfonul ăla pe beregată-n jos, să-l aud cum horcăie-n spasme. Mama lui de tocilar!

Pentru că, de ce? Pentru că uite ce-ar fi trebuit să-i spun (dar nu i-am spus): „8 Martie este o imensă gogoașă, scoasă din pălărie de Clara Zetkin, înainte de primul război mondial, și lansată cu adevărat pe piață de Lenin, prin 1920 sau 1921, ca să ia ochii lumii de la faptul că pornise teroarea împotriva propriului popor. Evident, asta includea și persecuții anticreștine, adică dinamitări de biserici și interzicerea sărbătorilor religioase, inclusiv Paștele. Atunci, în loc de Paște, ce s-a gândit Lenin? «Ia să scoatem de la naftalină Ziua Femeii, cu care mă tot bătea la cap nemțoaica aia!» Și uite așa ne-am potcovit cu încă o sărbătoare care să ne enerveze, de parcă n-aveam destule!”.

Morala: ori de câte ori primiți flori și cadouri de 8 Martie, domnișoarelor și doamnelor, amintiți-vă că milioane de morți vă blesteamă de pe lumea cealaltă, unde au ajuns trimiși de Lenin și de NKVD; care cu un glonț în ceafă, care înfometat până la moarte, care asasinat în beciurile de la Lublianka.

8 Martie nu e sărbătoarea primăverii. E praznicul victimelor comunismului.